ICCJ. Decizia nr. 724/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 724/2013
Dosar nr. 3526/95/2011
Şedinţa din 13 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanţii B.D., C.C.M., C.F., F.G., I.L.M., M.G.E. P.D., P.M., T.M.L., T.S.G., E.I., B.I., C.C., C.T.P., M.D.E., M.S.C., P.C., P.G., S.C.O., C.C., M.D., F.C., D.C., P.D.M., O.C.Ş., C.S.C., L.E.M. şi C.G., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj şi unităţile subordonate, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Finanţelor Publice, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: anularea tezei a Il-a art. 1 din Ordinul nr. 108 din 31 ianuarie 2011 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi obligarea acestuia să emită alt ordin privind salarizarea în conformitate cu hotărârea pronunţată; obligarea pârâţilor să plătească, începând cu data de 1 ianuarie 2011 şi în continuare, drepturile salariale prin revenirea la salariile avute la data de 1 iunie 2010; obligarea pârâţilor să plătească diferenţele de salarii dintre cele datorate şi cele efectiv plătite, stabilite prin Ordinul nr. 108 din 31 ianuarie 2011 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, anexa nr. 10, poziţiile nr. 67 și 96 şi înscrierea în carnetele de muncă a acestor drepturi salariale, calculate la nivelul avut la data de 1 iunie 2010.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie, a invocat excepţia necompetenţei materiale şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 3886 din 26 mai 2011, Tribunalul Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia de necompetenţă materială şi teritorială a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a acuzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin Sentinţa nr. 7574 din 14 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţiile de necompetenţă materială și a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiate.
Totodată, Curtea de apel a respins atât acţiunea formulată de reclamanţii B., C.C.M., C.F., F.G., I.L.M., M.G.E., P.D., P.M., T.M.L., T.S.G., E.I., B.I., C.C., C.T.P., M.D.E., M.S.C., P.C., P.G., S.C.O., C.C., M.D., F.C., D.C., P.D.M., O.C.Ş., C.S.C., L.E.M. şi C.G., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Finanţelor Publice, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, ca neîntemeiată, cât și cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că excepţia de necompetenţă materială, invocată de reclamanți, este neîntemeiată având în vedere dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 285/2010, coroborate cu dispoziţiile art. 7 din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, potrivit cărora procurorii nemulţumiţi de modul de stabilire a drepturilor salariale prin ordin al ordonatorului de credite, pot formula contestaţie care se soluţionează de către colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar împotriva hotărârii organului de conducere se poate face plângere la Curtea de Apel Bucureşti.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, prima instanță a apreciat că aceasta este neîntemeiată, reţinând că acţiunea are ca obiect şi obligarea acestui pârât la asigurarea fondurilor necesare pentru ordonatorii de credite, în scopul plăţii drepturilor salariale solicitate de către reclamanţi.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a arătat că această excepție reprezintă o apărare pe fondul cauzei, faţă de motivele invocate în susţinere şi având în vedere precizările formulate de pârât la termenul de judecată din 14 decembrie 2011.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că prin Ordinul nr. 108 din 31 ianuarie 2011 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus că începând cu data de 01 ianuarie 2011, procurorii prevăzuţi în anexele 1 - 15, se reîncadrează în clasa de salarizare (în raport de vechimea în funcţie şi gradaţia pentru vechimea în muncă) aferentă funcţiei şi beneficiază de drepturile salariale, menţionate în dreptul fiecăruia, iar ordinul a fost emis în aplicarea Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi a Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
Judecătorul fondului a mai reținut că este nefondată critica din cererea introductivă privind încălcarea unor norme constituţionale pentru că, pe de o parte, prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituţională a decis că art. 1 art. 8, art. 10 și art. 17 din Lege sunt constituţionale, iar pe de altă parte, reclamanţii nu a invocat o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 118/2010.
În ceea ce priveşte obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 1655 din 28 decembrie 2010, constatând că dispoziţiile Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice sunt constituţionale.
S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că măsura diminuării cu 25% a drepturilor salariale ale reclamanţilor nu încalcă principiul independenţei magistraţilor, ordinul contestat nefiind emis cu încălcarea art. 73 din Legea nr. 303/2004, care prevede că stabilirea drepturilor judecătorilor şi procurorilor se face ţinându-se seama de locul şi rolul justiţiei în statul de drept(…) şi urmăreşte garantarea independenţei şi imparţialităţii acestora, susținerile reclamanţilor nefiind întemeiate nici din perspectiva reglementărilor şi a jurisprudenţei C.E.D.O.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, prima instanță a apreciat că aceasta este inadmisibilă, reţinând că, aşa cum s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 10 din 19 septembrie 2011, în aplicarea dispoziţiilor art. 60 C. proc. civ. raportat la art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 1 și art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice formulată de către instituţiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar, nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de textul de lege.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs reclamanții, solicitând casarea sentinței atacate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea căii de atac, recurenții-reclamanți au susţinut, în esenţă, că sentința instanței de fond este lovită de nulitate, fiind pronunțată cu încălcarea normelor privind competența materială și teritorială, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată a fost calificat în mod greșit ca fiind anulare act administrativ, în realitate obiectul principal fiind drepturi salariale, astfel că litigiul este unul de dreptul muncii.
De asemenea, recurenții au arătat că instanța, printr-o aplicare şi interpretare greșită a legii a respins acțiunea, deoarece diminuarea salariilor prin Legea nr. 118/2010 și Legea nr. 285/2010 reprezintă practic lipsirea reclamanților de posibilitatea de a mai primi vreodată sumele de bani aferente drepturilor salariale avute anterior, fiind o ingerință ce are ca efect privarea de bunul lor în sensul art. 1 din primul protocol la Convenție.
Recurenții au mai susținut că prin reducerea salariilor s-a adus atingere chiar substanței dreptului lor de proprietate, incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel că solicită restituirea sumelor de bani reținute de către stat.
O altă critică adusă sentinței atacate se referă la faptul că instanța de fond, în mod greșit, nu a constatat că prin diminuarea salariilor, așa cum a fost dispusă de către executiv, se încalcă dispozițiile unei legi organice, respectiv Legea nr. 303/2004.
În fine, recurenții au susținut că sentința atacată este lovită de nulitate și pentru că procedura de citare cu reclamanții nu a fost legal îndeplinită pentru termenul când a fost soluționată cauza pe fond.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenți, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Argumentele corespunzătoare motivelor de recurs invocate
Din analiza actelor de la dosar, se constată că reclamanții au solicitat prin cererea de chemare în judecată, anularea tezei a Il-a art. 1 din Ordinul nr. 108 din 31 ianuarie 2011 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi obligarea acestuia să emită alt ordin privind salarizarea în conformitate cu hotărârea pronunţată; obligarea pârâţilor să plătească, începând cu data de 1 ianuarie 2011 şi în continuare, drepturile salariale prin revenirea la salariile avute la data de 1 iunie 2010; obligarea pârâţilor să plătească diferenţele de salarii dintre cele datorate şi cele efectiv plătite, stabilite prin Ordinul nr. 108 din 31 ianuarie 2011 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Anexa nr. 10, poziţiile nr. 67 – 96 şi înscrierea în carnetele de muncă a acestor drepturi salariale, calculate la nivelul avut la data de 1 iunie 2010.
Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, constată că este nefondată susținerea reclamanților potrivit căreia litigiile având ca obiect drepturile bănești ale magistraților sunt de competența secțiilor specializate pentru conflicte de muncă din cadrul tribunalelor, întrucât conform dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 285/2010, coroborate cu dispoziţiile art. 7 din Anexa a VI-a Legii nr. 284/2010, procurorii nemulţumiţi de modul de stabilire a drepturilor salariale prin ordin al ordonatorului de credite, pot formula contestaţie care se soluţionează de către colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar împotriva hotărârii organului de conducere se poate face plângere la Curtea de Apel Bucureşti.
De asemenea, Înalta Curte constată că nici excepția nulității sentinței atacate pe motiv că nu a fost îndeplinită legal procedura de citare cu reclamanții pentru termenul la care s-a judecat cauza, nu este fondată, întrucât așa cum rezultă din actele de la dosar la filele 53-84 procedura de citare a fost legal îndeplinită pentru termenul din 14 decembrie 2011.
Pe fondul cauzei, instanţa de control judiciar reţine că recurenţii-reclamanţi pot invoca atingerea adusă dreptului său de proprietate prin Legea nr. 118/2010 și Legea nr. 285/2010, în condiţiile în care prin reducerile salariale reglementate de respectivele acte normative le-a fost afectat în mod direct dreptul la încasarea integrală a salariului.
Însă, este de necontestat că măsurile legislative adoptate prin Legea nr. 118/2010 și Legea nr. 285/2010 nu pot fi privite ca o privare de bunuri, ci ca o circumstanţiere a modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a exerciţiului respectivului drept, în acord cu dispoziţiile art. 1 parag. 2 din Protocolul nr. 1.
Dincolo de existenţa unei ingerinţe din partea autorităţilor statului în exercitarea unui drept fundamental al recurenților-reclamante, este de necontestat că măsura temporară de reducere a cuantumului salariului acesteia nu contravine C.E.D.O., în condiţiile în care măsura nu a afectat substanţa dreptului de proprietate, a fost luată prin lege in vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, şi s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.
În materia drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecinţe economice evidente asupra ansamblului statului.
De asemenea, Înalta Curte constată că este nefondată susţinerea recurenţilor potrivit căreia, diminuarea drepturilor salariale ale reclamanţilor încalcă dispozițiile Legii nr. 303/2004, întrucât această măsură nu încalcă principiul independenţei magistraţilor, ordinul contestat nefiind emis cu încălcarea art. 73 din Legea nr. 303/2004, care prevede că stabilirea drepturilor judecătorilor şi procurorilor se face ţinându-se seama de locul şi rolul justiţiei în statul de drept (…) şi urmăreşte garantarea independenţei şi imparţialităţii acestora.
Trebuie subliniat şi faptul că în privinţa adoptării unor măsuri cu impact economic general legislatorul naţional dispune de o mare latitudine pentru a se pronunţa atât cu privire la existenţa unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât şi cu privire la alegerea modalităţilor concrete de aplicare a acestei reglementări.
În acest context se apreciază că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010 și Legea nr. 285/2010, nu aduc atingere dreptului de proprietate al recurenților, în condiţiile în care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreţionare a statului, fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigenţa de interes general a restabilirii echilibrului bugetar şi imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariaţi vizaţi.
În concluzie, Înalta Curte apreciază că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar nu aduce atingere substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează justul echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, aşa încât nu se poate retine o încălcare a art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.
Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică şi nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul se priveşte ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de B.D., C.C.M., C.F., F.G., I.L.M., M.G.E., P.D., P.M., T.M.L., T.S.G., E.I., B.I., C.C., C.T.P., M.D.E., M.S.C., P.C., P.G., S.C.O., C.C., M.D., F.C., D.C., P.D.M., O.C.Ş., C.S.C., L.E.M. şi C.G. împotriva sentinţei civile nr. 7574 din 14 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 712/2013. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 733/2013. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
