ICCJ. Decizia nr. 6903/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6903/2013
Dosar nr. 12308/2/2010
Şedinţa publică de la 24 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1460 din 29 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea precizată formulată de reclamantul M.V.C. în contradictoriu cu pârâtele D.G.A. şi D.N.A., ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia, în data de 26 martie 2010, reclamantul M.V.C., în urma unei solicitări telefonice a unui subcomisar din cadrul pârâtei D.G.A., s-a deplasat la sediul acestei instituţii, unde a fost audiat ca martor în Dosarul penal nr. 12/P/2008 al D.N.A.
Cu această ocazie, reclamantul a depus la D.G.A. cererea înregistrată la 26 martie 2010, prin care a solicitat, în baza art. 190 alin. (1) şi (5) C. proc. pen., restituirea sumei de 20 lei reprezentând costul deplasării la sediul instituţiei unde a fost audiat ca martor.
Pârâta D.G.A. i-a comunicat reclamantului cu adresa din 19 aprilie 2010 că cererea sa de decontare a transportului aferent deplasării pentru audiere în calitate de martor a fost înaintată unităţii de parchet care a dispus chemarea reclamantului pentru audieri în Dosarul nr. 12/P/2008, respectiv D.N.A., secţia de combatere a corupţiei, cererea fiind înaintată prin adresa din 12 aprilie 2010.
Ulterior, reclamantul a formulat o cerere de decontare a transportului, întemeiată pe art. 190 C. proc. pen. şi pârâtei D.N.A., trimisă prin poştă şi primită de pârâtă la data de 03 iunie 2010. Reclamantul susţine că a depus o astfel de cerere şi personal la sediul D.N.A.
Analizând actele dosarului, Curtea a constatat faptul că nu rezultă că pârâta D.N.A. a soluţionat cererea reclamantului de decontare a cheltuielilor efectuate pentru deplasarea sa ca martor la sediul D.G.A. în data de 26 martie 2010.
De asemenea, la data de 04 mai 2010 şi 10 septembrie 2010, reclamantul a formulat petiţii către M.A.I. şi D.G.A., din cadrul acestui minister, în care invoca nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la modul în care s-a procedat cu cererea sa de decontare transport, la care a primit răspunsurile emise de pârâta D.G.A. prin adresele din 27 mai 2010 şi din 22 septembrie 2010. În cuprinsul acestor răspunsuri, pârâta D.G.A. îşi argumentează soluţia de trimitere a cererii reclamantului de decontare transport către D.N.A. atât pe dispoziţiile C. proc. pen., cât şi pe dispoziţiile O.G. nr. 27/2002 privind soluţionarea petiţiilor.
Reclamantul invocă nesoluţionarea de către pârâte în termenul legal a cererii sale de decontare a transportului, invocând dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. De asemenea, reclamantul susţine că pârâta D.G.A. nu a respectat dispoziţiile art. 61 din O.G. nr. 27/2002 cu ocazia soluţionării cererii sale de decontare transport din 26 martie 2010.
Curtea a apreciat acţiunea reclamantului ca fiind neîntemeiată, având în vedere că cererii sale de decontare transport nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ sau dispoziţiile O.G. nr. 27/2002 privind soluţionarea petiţiilor, ci dispoziţiile C. proc. pen.
Astfel, reclamantul a solicitat pârâtelor D.G.A. şi D.N.A. decontarea cheltuielilor efectuate cu deplasarea la sediul D.G.A. unde a fost audiat ca martor în Dosarul penal nr. 12/P/2008, instrumentat de D.N.A., în temeiul art. 190 C. proc. pen.
Competenţa de soluţionare a acestei cereri revine organului care a dispus chemarea şi în faţa căruia s-a prezentat martorul, astfel cum prevede expres art. 190 alin. (5) C. proc. pen., iar împotriva modului de soluţionare a cererii sale, C. proc. pen. prevede calea de atac a plângerii reglementată de art. 275-278 C. proc. pen., putându-se formula plângere fie la procurorul care supraveghează activitatea organului de cercetare penală, fie la procurorul ierarhic superior.
Prin urmare, a reţinut judecătorul fondului, împotriva refuzului D.G.A. de a-i soluţiona cererea, pârâtul avea, potrivit C. proc. pen.ă, posibilitatea de a formula plângere la procurorul care instrumenta Dosarul nr. 12/P/2008, iar împotriva refuzului acestuia de a-i soluţiona cererea, putea formula plângere la procurorul general al D.N.A., nefiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, având în vedere că dispoziţiile C. proc. pen. au caracter special faţă de dispoziţiile legii contenciosului administrativ.
De asemenea, având în vedere dispoziţiile exprese ale Codului de procedură penală privind modul de soluţionare a cererii de decontare cheltuieli formulate de martori, Curtea a apreciat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispoziţiile art. 61 din O.G. nr. 27/2002, astfel că revine competenţa de a verifica dacă organul de cercetare penală a procedat corect şi cu respectarea termenelor legale, în ceea ce priveşte înaintarea cererii reclamantului către procuror, chiar procurorului care instrumentează dosarul penal respectiv şi nu instanţei de contencios administrativ.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat recurs reclamantul M.V.C., susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive, respectiv argumente:
- Instanţa de fond nu a ţinut seama de probele aflate la dosar, potrivit cărora în calitatea sa de martor a epuizat toate demersurile prevăzute de art. 275 - 278 C. proc. pen. pentru recuperarea cheltuielilor sale de deplasare, adresându-se atât organului care a dispus chemarea sa ca martor, cât şi procurorului care supraveghează cauza şi procurorului ierarhic superior;
- În mod greşit instanţa de fond a considerat că, în speţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004, în speţă nefiind reglementată o altă procedură judiciară pentru situaţia în care procurorul care supraveghează cauza sau procurorul ierarhic superior refuză nejustificat să analizeze o cerere de decontare a cheltuielilor de transport pentru martori(menţionate la art. 190 alin. (1) şi (5) C. proc. pen.). În acest sens art. 52 din Constituţie prevede dreptul de petiţionare al persoanei vătămate într-un drept de către o autoritate publică.
Recurentul nu şi-a încadrat în drept, din punct de vedere procedural, motivele de recurs.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi criticile formulate de recurent în legătură cu sentinţa atacată şi care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este neîntemeiat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”.
În speţă, instanţa de fond a stabilit în mod corect că reclamantul a formulat o cerere de restituire a cheltuielilor efectuate în calitatea sa de martor într-un proces penal, fiind aplicabile prevederile art. 190 alin. (5) şi art. 275 - 278 C. proc. pen., iar în fapt acesta s-a adresat D.G.A. din cadrul M.A.I. care, la rândul său, a trimis cererea parchetului care instrumentează respectivul dosar penal, respectiv D.N.A., care are obligaţia să o soluţioneze conform normelor de procedură penală. Eventualul abuz reclamat de petent, constând în refuzul nejustificat al autorităţilor competente de a-i rezolva cererea privind cheltuielile de transport, în ciuda epuizării mijloacelor prevăzute la dispoziţia sa de codul de procedură penală, excede competenţei instanţei de contencios administrativ, intrând în sfera altor ramuri de drept, fiind vorba de o răspundere disciplinară, penală sau civilă după caz, a persoanelor obligate să soluţioneze respectiva cerere.
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat, hotărârea instanţei de fond fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de M.V.C. împotriva sentinţei civile nr. 1460 din 29 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6897/2013. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 6922/2013. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
