ICCJ. Decizia nr. 6922/2013. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6922/2013
Dosar nr. 1167/1/2013
Ședința publică de la 24 octombrie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin cererea adresată instanţei şi înregistrată sub nr. 1167/1/2013, subscrisa SC T.T. SRL Constanţa a formulat contestaţie în anularea Deciziei civile nr. 3105 din 19 iunie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 1713/36/2009.
2. Hotărârea instanţei de recurs
Prin Decizia nr. 3105 din 19 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a respins recursul promovat de contestatoarea-recurentă împotriva sentinţei civile nr. 73/CA din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a respins ca nefondată acţiunea modificată formulată de SC T.T. SRL, în contradictoriu cu pârâţii – A.N.A.F. Bucureşti, A.N.A.F. - D.G.A.M., A.N.A.F. - D.G.A.M.C. - A.I.F. şi A.N.A.F. - D.G.S.C., ca nefondată.
Reclamanta a solicitat prin acţiunea promovată anularea R.I.F. din 01 octombrie 2007, a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. 108 din 10 iunie 2009 şi a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. 109 din 10 iunie 2009, acte emise de A.N.A.F. - D.G.A.M.C. - A.I.F., obligarea pârâţilor, în solidar, la restituirea sumei de 1.298.065 lei achitată de reclamantă, compusă din 702.759 lei reprezentând impozit pe profit, 30.213 lei, reprezentând T.V.A., suma de 527.089 lei reprezentând majorări de impozit pe profit şi suma de 38.004 lei reprezentând majorări T.V.A. în temeiul Deciziei de impunere nr. 108 din 10 iunie 2009 şi a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. 109 din 10 iunie 2009, obligarea pârâtelor, în solidar la plata dobânzii, conform art. 21 alin. (4) coroborat cu art. 124 alin. (1) şi (2) din C. proc. fisc., pentru suma de 1.298.065 lei, obligarea pârâtelor, în solidar la plata daunelor morale în sumă de 50.000 lei, iar în subsidiar să se dispună obligarea pârâtelor în solidar, a soluţiona contestaţia formulată, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii, în valoare de 10.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la momentul pronunţării hotărârii, până la executarea în fapt, cu cheltuieli de judecată.
În recursul reclamantei s-a susţinut şi faptul că „în ceea ce priveşte suma de 1.772.754 lei aferentă perioadei 1 octombrie 2002-31 decembrie 2003 pentru care s-au calculat obligaţii fiscale principale şi accesorii aferente anilor 2002 şi 2003, erau prescrise în raport de termenul prevăzut de art. 91 alin. (1) C. proc. fisc.
În motivarea respingerii recursului reclamantei s-a arătat că în ceea ce priveşte suma de 31.711 lei reprezentând cheltuieli nedeductibile fiscal aferente trimestrului IV al anului 2004, din care 22.557 lei reprezentând cheltuieli cu cazarea în străinătate a administratorului societăţii, susţinerile recurentei-reclamante privind deductibilitatea acestei sume nu pot fi primite întrucât în cauză nu au fost prezentate documentele justificative care au stat la baza înregistrării acestora în contabilitate, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., pct. 44 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 cât şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991.
Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu a rezultat depunerea de către recurenta-reclamantă a unor documente care să justifice cheltuielile efectuate, respectiv ordine de deplasare, decont justificativ facturi fiscale de la unităţile de cazare pe numele societăţii sau al administratorului, în mod corect s-a reţinut prin sentinţa atacată, caracterul nedeductibil al acestor cheltuieli.
Pentru acelaşi motiv - lipsa documentelor justificative - vor fi înlăturate şi susţinerile recurentei-reclamante referitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate care permit efectuarea acestor cheltuieli în limitele baremurilor stabilite, având în vedere că în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., pentru acordarea deductibilităţii limitate prevăzute de aceste dispoziţii este necesară prezentarea de documente justificative, ceea ce în cauză nu s-a probat.
Nu pot fi reţinute nici criticile recurentei-reclamante referitoare la greşita apreciere a instanţei de fond cu privire la nedeductibilitatea cheltuielilor de deplasare ale administratorului, aferente anilor 2005, 2006 şi 2007, având în vedere incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., care impun în cazul acordării deductibilităţii condiţia realizării de profit în exerciţiul anual curent şi/sau în anii precedenţi, condiţie neîndeplinită în cazul în speţă.
Nici argumentele recurentei-reclamante privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 571/2003, nu pot fi reţinute, deoarece acordarea deductibilităţii pentru cheltuielile de transport ca şi a altor cheltuieli efectuate este condiţionată de existenţa unor documente justificative din care să rezulte încheierea unui contract de prestări servicii de marketing, studii de piaţă etc., încheiate de societate cu administratorul respectiv şi prestarea efectivă a acestor servicii, recurenta-reclamantă neproducând nici o dovadă în acest sens.
În ceea ce priveşte cheltuielile de cazare efectuate de T.V. în sumă de 1.028 lei, instanţa de control judiciar constată că în mod corect s-a reţinut prin sentinţa criticată, incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., întrucât persoana respectivă nu are calitatea de administrator şi nici calitatea de salariat al societăţii, astfel că serviciile de administrare a punctului de lucru Anina fiind prestate în favoarea beneficiarului proprietar, ca şi cheltuielile aferente, urmau a fi decontate de către societatea comercială beneficiară.
Criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la caracterul deductibil al cheltuielilor reprezentând pierderi tehnologice în sumă de 3.900.314 lei aferente perioadei 01 octombrie 2002-31 decembrie 2004, înregistrate pe cheltuieli deductibile în anul 2005, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, având în vedere faptul că pentru perioada respectivă tratamentul fiscal al acestor cheltuieli a fost diferit, respectiv dispoziţiile art. 9 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 414/2004 privind impozitul pe profit şi pct. 9.6 din H.G. nr. 859/2002 - privind aprobarea instrucţiunilor privind metodologia de calcul a impozitului pe profit în ceea ce priveşte perioada 01 octombrie 2002-31 decembrie 2003, şi prevederilor art. 21 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. şi art. 35 din H.G. nr. 44/2004 pentru anul 2004.
Raportat la aceste dispoziţii legale rezultă că în perioada 01 octombrie 2002 - 31 decembrie 2003 erau deductibile la calculul profitului impozabil cheltuieli cu pierderi tehnologice prevăzute de normele de consum tehnologic iar în anul 2004 erau deductibile cheltuielile cu pierderile tehnologice cuprinse în norma de consum proprie, necesară pentru fabricarea unui produs sau obţinerea unui serviciu.
Prin procesul verbal încheiat la data de 01 iulie 2005 cu SC R.P.O. SA, care a vizat deşeurile de fier vechi depozitate pe platforma închiriată de la această societate, respectiv lichidarea stocului de fier vechi din acest depozit însă temeiul legal invocat, respectiv H.G. nr. 111/2002 pentru justificarea pierderilor tehnologice, nu este incident în cazul pierderilor rezultate din operaţiunile de manipulare a deşeurilor în depozitul închiriat ci se referă la manipularea şi depozitarea mărfurilor solide şi lichide în vrac în porturile maritime şi fluviale, pe şi de pe nave, confirmate de părţile contractante, în vederea exonerării drepturilor de import.
Criticile recurentei vizând deductibilitatea cheltuielilor cu energia electrică în sumă de 24.173 lei pentru perioada noiembrie - decembrie 2005, 114.716 lei aferente anului 2006 şi 8.272 lei pe luna ianuarie 2007 sunt de asemenea nefondate.
Conform probatoriului administrat în cauză, respectiv contractul din 2003 şi actul adiţional din 28 octombrie 2003, recurenta-reclamantă avea obligaţia de a refactura energia electrică consumată la punctul Anina, către SC T. SRL, urmând ca această contravaloare să fie inclusă în preţul prestaţiei.
Din documentele analizate de către organele fiscale cu ocazia efectuării controlului cât şi de către instanţa de fond a rezultat că în perioada verificată au fost emise facturi de către recurenta-reclamantă doar pentru cheltuielile reprezentând chiria şi telefonul aferent punctului de lucru cât şi pentru decontarea serviciilor prestate de transformare a fierului nepregătit în fier pregătit de către SC T. SRL, fără a se refactura şi încasa cheltuielile cu energia efectivă consumată de către prestatorul de servicii conform prevederilor contractuale.
Astfel fiind se constată că în mod corect s-a apreciat şi reţinut prin sentinţa atacată caracterul nedeductibil al acestor cheltuieli.
În ceea ce priveşte cheltuielile de cazare în sumă de 29.379 lei aferente anului 2006 şi în sumă de 17.116 lei aferente anului 2007, cheltuieli efectuate de către recurenta-reclamantă pentru cazarea personalului străin delegat pentru efectuarea inspecţiei, reparaţiilor şi întreţinerii utilajelor, se costată că acestea nu pot fi acceptate la deducere, având în vedere că beneficiarii acestor cheltuieli nu au calitatea de salariaţi sau administratori ai societăţii reclamante, conform dispoziţiilor legale iar pe de altă parte, aceste cheltuieli fac parte din costul serviciilor prestate.
3. Susţinerile din contestaţia în anulare
În motivarea contestaţiei s-au invocat dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. din 1865 respectiv nepronunţarea instanţei de recurs asupra excepţiei prescripţiei dreptului material de a se impune recurentei obligaţii fiscale pentru anii 2002-2003.
Un alt motiv invocat a fost acela că hotărârea pronunţată este rezultatul unor greşeli materiale, arătându-se în acest sens faptul că în considerentele hotărârii instanţa de judecată a reţinut în mod eronat faptul că nu sunt incidente dispoziţiile H.G. nr. 111/2002 pentru justificarea pierderilor tehnologice în sumă de 3.900.314 lei motivat de faptul că pierderile tehnologice au rezultat ca urmare a operaţiunilor de manipulare a deşeurilor în depozitul închiriat şi nu la manipularea şi depozitarea mărfurilor solide şi lichide în vrac în porturile maritime şi fluviale, pe şi de pe nave, confirmate de către părţile contractante, în vederea exonerării drepturilor de import.
Totodată, s-a mai invocat şi faptul că instanţa de recurs a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 9 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 414/2004, dar Legea nr. 414 din 18 octombrie 2004 priveşte aprobarea O.G. nr. 61/2004 pentru modificarea alin. (1) al art. 1 din O.G. nr. 64/2001 şi priveşte numai repartizarea profitului la societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la regiile autonome, or acest act normativ nu îi este aplicabil, întrucât este de strictă aplicare, recurenta fiind o societate cu capital integral privat.
Mai mult decât atât a considerat că dezlegarea dată de către instanţa de recurs este rezultatul unor erori materiale întrucât a considerat că pierderile tehnologice prevăzute de către H.G. nr. 111/2002 nu sunt deductibile la calculul profitului impozabil întrucât H.G. nr. 111/2002 reprezintă norma specială ce derogă de la cea generală.
II. Considerentele asupra contestaţiei în anulare
Ambele motive sunt circumscrise prevederilor art. 318 C. proc. civ.
1. Primul motiv, conform căruia instanţa de recurs nu a cercetat vreunul din motivele de modificare sau casare, în sensul că nu s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei dreptului material de impunere a obligaţiilor fiscale pentru anii 2002-2003, nu este fondat.
Astfel, această cerere este circumscrisă pierderilor tehnologice - diferenţa în minus fier vechi-situaţie care a fost invocată doar în anul 2005.
Ori, pentru a fi reală susţinerea privind existenţa acestor pierderi în întreaga perioadă 2002-2005, SC T.T. SRL trebuia să depună declaraţii rectificative pentru fiecare dintre anii aferenţi perioadei.
Cu privire la suma de 3.900.314 lei nedeductibilă, care provine din defalcarea sumei de 5.191.705 (din care s-a scăzut suma de 1.291.391 lei stabilită ca fiind deductibilă) - recurenta a susţinut că recunoaşterea sumei de 5.191.705 lei înseamnă că toată cheltuiala este deductibilă, iar instanţa de judecată a interpretat eronat operaţiunile în baza cărora s-au stabilit sumele suplimentare de plată.
Or, corect, instanţa de recurs a reţinut faptul că aceste susţineri nu sunt fondate având în vedere faptul că pentru perioada respectivă tratamentul fiscal al acestor cheltuieli a fost diferit, respectiv dispoziţiile art. 9 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 414/2004 privind impozitul pe profit şi pct. 9.6 din H.G. nr. 859/2002 - privind aprobarea instrucţiunilor privind metodologia de calcul a impozitului pe profit în ceea ce priveşte perioada 01 octombrie 2002 - 31 decembrie 2003, şi prevederilor art. 21 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. şi art. 35 din H.G. nr. 44/2004 pentru anul 2004.
Raportat la aceste dispoziţii legale rezultă că în perioada 01 octombrie 2002 - 31 decembrie 2003 erau deductibile la calculul profitului impozabil cheltuieli cu pierderi tehnologice prevăzute de normele de consum tehnologic iar în anul 2004 erau deductibile cheltuielile cu pierderile tehnologice cuprinse în norma de consum proprie, necesară pentru fabricarea unui produs sau obţinerea unui serviciu.
Prin procesul verbal încheiat la data de 01 iulie 2005 cu SC R.P.O. SA, care a vizat deşeurile de fier vechi depozitate pe platforma închiriată de la această societate, respectiv lichidarea stocului de fier vechi din acest depozit însă temeiul legal invocat, respectiv H.G. nr. 111/2002 pentru justificarea pierderilor tehnologice, nu este incident în cazul pierderilor rezultate din operaţiunile de manipulare a deşeurilor în depozitul închiriat ci se referă la manipularea şi depozitarea mărfurilor solide şi lichide în vrac în porturile maritime şi fluviale, pe şi de pe nave, confirmate de părţile contractante, în vederea exonerării drepturilor de import.
Rezultă că reclamanta-recurentă nu a dovedit, deşi sarcina probei îi revenea, faptul că ar fi înregistrat pierderi tehnologice în anii 2002 şi 2003, ca de altfel nici în anul 2004.
În aceste condiţii, cum nu s-au reţinut cheltuieli deductibile pentru anii 2002, 2003, susţinerea contestatoarei conform căreia instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra acestei excepţii nu este dată, excepţia fiind invocată în contextul analizei asupra cheltuielilor deductibile pentru perioada 2002-2005 reprezentând pierderi tehnologice.
Constatând că doar în anul 2005 s-au înregistrat aceste cheltuieli, este evident că Înalta Curte ca instanţă de recurs nu avea a se pronunţa asupra unei excepţii vizând o perioadă în care nu s-a dovedit cu probe existenţa de pierderi tehnologice.
Nici al doilea motiv, circumscris existenţei unei greşeli materiale în soluţia instanţei de recurs, nu este întemeiat.
Astfel cum jurisprudenţa a statuat, în greşeală materială se includ doar greşeli de ordin formal, involuntare şi nu greşeli de judecată care să vizeze aprecierea greşită a probelor ori a cadrului normativ aplicabil.
Aşa fiind, statuarea cu privire la caracterul deductibil/nedeductibil al pierderilor tehnologice s-a realizat în raport de documentele justificative prezentate şi prevederile legii fiscale în vigoare, nefiind posibilă o reevaluare a acestor elemente pe calea contestaţiei în anulare.
2. Temeiul legal al soluţiei
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de recurs este legală şi cum motivele contestaţiei în anulare nu se încadrează în dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. din 1865, având în vedere şi dispoziţiile art. 320 pct. 2 C. proc. civ., cererea contestatoarei urmează a fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC T.T. SRL Constanţa împotriva Deciziei nr. 3105 din 19 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6903/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 6961/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
