ICCJ. Decizia nr. 7117/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 7117/2013
Dosar nr. 2018/1/2013
Ședința publică de la 6 noiembrie 2013
Asupra cererii de revizuire de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea depusă la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 27 martie 2013, A.D.S. a formulat cerere de revizuire a Deciziei nr. 2369 din 28 februarie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 11281/2/2009, invocând ca temei al cererii dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Totodată, prin cererea depusă revizuenta a formulat cerere de suspendare a executării deciziei atacate cu revizuire, până la soluţionarea cererii de revizuire.
2. Hotărârea instanţei de recurs
Prin Decizia nr. 2369 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respins recursul declarat de A.D.S. împotriva sentinţei nr. 3948 din 3 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Instanţa de recurs a obligat recurenta - pârâtă A.D.S. la plata sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă SC F. SRL.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de control judiciar a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 3948 din 03 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanta SC F. SRL în contradictoriu cu pârâta A.D.S., a anulat clauza prevăzută la Cap. 5, pct. 5.2 la Contractul de concesiune din 10 iunie 2009 încheiat între reclamantă şi A.D.S., a obligat pârâta la restituirea sumei de 85.981,56 lei către reclamantă, reprezentând redevenţa pentru perioada 27 august 2008-27 august 2009 şi a dispus compensarea acestei sume cu redevenţa pentru perioada 25 iunie 2009-15 aprilie 2011. Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 395.141,75 lei către reclamantă cu titlu de daune materiale, s-a respins capătul de cerere privind daunele morale ca neîntemeiat şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.308 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, a reţinut instanţa de fond că potrivit Cap. 5 din Contractul de concesiune încheiat intre părţi, pct. 5.1 data intrării în vigoare a acestui contract este data încheierii lui, adică 10 iunie 2009, iar potrivit pct. 5.2, redevenţa se datorează de la data încheierii procesului-verbal de adjudecare, respectiv pentru perioada cuprinsă între 27 august 2008-27 august 2009, redevenţa se calculează la cotaţia tonei de grâu (155,83 euro) şi valoarea monedei euro (3,5455 lei) din data semnării procesului-verbal de adjudecare.
Chiar dacă concesionarea terenurilor s-a făcut în urma unei licitaţii publice cu strigare, iar procesul-verbal de adjudecare din 27 august 2008 a fost anulat prin Decizia nr. 2 din 01 septembrie 2008, emisă de A.D.S. Bucureşti, la rândul său anulată prin sentinţa civilă nr. 3301 din 02 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă, s-a apreciat de către instanţa de fond că izvorul obligaţional dintre părţi îl reprezintă contractul de concesiune şi nu procesul-verbal de adjudecare.
Totodată, în opinia primei instanţe contractul de concesiune este actul juridic care dă naştere raportului juridic dintre părţi şi stabileşte şi conţinutul acestui raport, acesta fiind în vigoare la data încheierii, respectiv 10 iunie 2009, aşa cum se arată expres la pct. 5.1 din contract, şi nu de la data finalizării licitaţiei, urmare a încheierii acestuia procedându-se la predarea-primirea terenurilor ce fac obiectul concesiunii, la data de 25 iunie 2009.
Prin urmare, s-a apreciat că nu există nicio dispoziţie legală sau contractuală care să îndrituiască autoritatea pârâtă să perceapă redevenţă pe perioada cuprinsă între data adjudecării şi data încheierii contractului de concesiune, pârâta neindicând un asemenea temei.
A mai reţinut instanţa fondului că împrejurarea că rezultatul licitaţiei a fost contestat nu era un motiv să nu se încheie contractul, însă emiterea Deciziei nr. 2 din 01 septembrie 2008 înlăuntrul termenului de 10 zile a fost un motiv de neîncheiere a contractului, însăşi pârâta comunicând reclamantei prin adresa din 14 noiembrie 2008 că prin admiterea contestaţiei nu mai există câştigător.
Or, pe durata soluţionării litigiului raportul juridic legat de concesionarea terenurilor nu s-a derulat între părţi, concesionarul neavând folosinţa obiectului concesiunii nu datorează nici redevenţă, neexistând nici o dispoziţie legală sau prevăzută în caietul de sarcini prin care să se prevadă că în ipoteza în care se contestă rezultatul licitaţiei, adjudecatarul datorează redevenţa pe toată perioada soluţionării contestaţiei, independent de încheierea contractului de concesiune şi predarea folosinţei terenurilor.
Şi aceasta cu atât mai mult cu cât întârzierea încheierii contractului nu-i este imputabilă reclamantei, care nu a avut nici o culpă, după cum rezultă de altfel şi din considerentele sentinţei civile nr. 3301 din 02 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, culpa revenind pârâtei care a emis un act administrativ ce a fost constatat ca fiind nelegal de către instanţa de contencios administrativ.
De asemenea, a reţinut prima instanţă că în cazul contractelor de concesiune în special şi a contractelor administrative în general părţile nu se află pe poziţie de egalitate, autoritatea publică parte contractantă aflându-se într-o postură superioară.
În cadrul contractelor administrative principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului priorităţii interesului public, atât în faza încheierii acestora cât şi în cazul litigiilor, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 8 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 554/2004, or, din acest punct de vedere, contractele de concesiune, ca şi contracte administrative se apropie foarte mult de contractele de adeziune.
Astfel, a concluzionat judecătorul fondului că nu poate fi reţinută susţinerea pârâtei că procesul-verbal de punere în posesie a fost semnat de către reclamantă fără nici un fel de obiecţiuni, iar contractul de concesiune din 10 iunie 2009 a fost semnat şi însuşit de reclamantă în totalitate, fiind obligatorii pentru părţile contractante, potrivit art. 969 C. civ., aceasta fiind de acord cu plata redevenţei şi a perioadei pentru care aceasta este calculată, a penalităţilor aferente precum şi a modului cum acestea sunt calculate.
De asemenea, judecătorul fondului a constatat că părţile au două creanţe certe, lichide şi exigibile, una faţă de cealaltă, motiv pentru care a dispus compensarea acestei sume cu redevenţa pentru perioada 25 iunie 2009-15 aprilie 2011, urmând ca eventuale diferenţe de sume să fie reglate între părţi potrivit reglementărilor contractuale.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind despăgubirile, a reţinut instanţa de fond existenţa culpei pârâtei în neîncheierea contractului de concesiune la data prevăzută în actul de adjudecare, ceea ce a condus la lipsa folosinţei terenurilor de către reclamantă şi la neîncasarea subvenţiei prevăzută de H.G. nr. 1121/2009, pe perioada 27 august 2008-10 iunie 2009.
Astfel, în urma raportului de expertiză efectuat în cauză, avându-se în vedere prevederile contractuale exprese din Cap. 4, care stabilesc determinarea redevenţei numai în raport de cotaţia grâului, pe de o parte, iar pe de altă parte, că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi cultivat şi alte cereale şi plante tehnice în afara grâului, instanţa de fond a avut în vedere ce de-a doua varianta din Raportul de expertiză, cu consecinţa obligării pârâtei la plata sumei de 395.141,75 lei, cu titlu de daune materiale, reprezentând beneficiul nerealizat.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind daunele morale, instanţa de fond l-a apreciat ca fiind neîntemeiat, întrucât reclamanta, societate comercială, nu putea suferi un prejudiciu moral ci doar unul material.
Totodată, Curtea de Apel a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, reprezentând contravaloarea onorariilor de expert, avocat şi taxe judiciare de timbru, potrivit dovezilor de la dosarul cauzei.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta A.D.S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Examinând sentinţa atacată, instanţa de control judiciar a reţinut că nu sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate invocate.
În fapt, a reţinut instanţa de control judiciar că intimata-reclamantă SC F. SRL a participat la o licitaţie organizată de A.D.S. Bucureşti ce a avut ca scop concesionarea suprafeţei de 762,62 ha teren cu destinaţie agricolă de pe raza comunei Trivale Moşteni - Teleorman, fiind declarată câştigătoare, încheindu-se procesul-verbal de adjudecare din 27 august 2008.
Deşi potrivit caietului de sarcini şi a procesului-verbal de adjudecare, în termen de 10 zile lucrătoare trebuia încheiat contractul de concesionare, pârâta prin Decizia nr. 2 din 01 septembrie 2008, a admis contestaţia depusă de SC B.I. SRL, comunicându-i reclamantei că nu mai există câştigător.
Prin sentinţa civilă nr. 3301 din 02 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă, a fost şi anulată Decizia nr. 2 din 01 septembrie 2008.
Ca urmare a acestei sentinţe, la data de 10 iunie 2009 se procedează la încheierea contractului de concesiune cu reclamanta, iar la data 25 iunie 2009 aceasta este pusă în posesie cu terenul concesionat.
Pârâta a încasat suma de 85.961,56 lei cu titlu de redevenţă aferentă anului 2008-2009.
În ceea ce priveşte critica formulată de către recurenta - pârâtă cu privire la momentul de la care este datorată redevenţa, Înalta Curte constată că intre părţi s-a derulat o procedură de licitaţie având drept obiect concesionarea unei suprafeţe agricole, iar modelul cadru de contract a fost anexat caietului de sarcini.
În contractul din 10 iunie 2009, in conformitate cu Cap. 5 art. 5.2, redevenţa se datora de la data încheierii procesului verbal de adjudecare, în speţă fiind data de 27 august 2008, calculată la cotaţia tonei de grâu şi valoarea monedei euro la acel moment.
Însă, prin procesul-verbal de adjudecare din 27 august 2008 se prevede că încheierea contractului de concesiune se va face în termen de 10 zile lucrătoare de la data adjudecării, în conformitate cu prevederile caietului de sarcini al concesiunii.
Înalta Curte a reţinut că, în mod judicios instanţa de fond a constatat nelegalitatea clauzei prevăzută la Cap. 5, pct. 5.2 din Contractul de concesiune din 10 iunie 2009 încheiat între reclamantă şi A.D.S., întrucât izvorul raportului juridic îl reprezintă contractul de concesiune, încheiat la data de 10 iunie 2009 şi nu procesul-verbal de adjudecare.
Totodată, se reţine că încheierea contractului de concesiune la data de 10 iunie 2009 şi nu în termenul de 10 zile prevăzut în procesul-verbal se datorează culpei autorităţii publice, culpă constatată prin sentinţa civilă nr. 3301 din 02 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă, prin care a fost admisă acţiunea şi anulată Decizia nr. 2 din 01 septembrie 2008.
A reţinut instanţa de recurs că pe durata în care intimata - reclamantă a fost lipsită de folosinţa terenului, din culpa recurentei - pârâte, nu a existat un raport juridic între părţi, chiar recurenta comunicând prin adresa din 14 noiembrie 2008 că prin admiterea contestaţiei nu mai există câştigător, astfel că nu putea fi stabilită nici plata redevenţei în sarcina reclamantei.
În ceea ce priveşte motivul de recurs privind greşita acordare a daunelor materiale, subvenţia de la stat având un caracter eventual, Înalta Curte a constatat că prin neîncheierea contractului, reclamanta a fost lipsită de posibilitatea obţinerii cuantumului oferit de stat sub forma de schemă de plată unică pe suprafaţa totală, conform H.G. nr. 1121/2009, indiferent de nivelul preconizat al pierderilor sau al profitului, având în vedere prevederile art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, conform cărora schema de plată unică pe suprafaţă constă în acordarea unei sume uniforme pe hectar, plătibilă o dată pe an, decuplată total de producţie.
De asemenea, instanţa de recurs a apreciat ca neîntemeiată susţinerea potrivit căreia dreptul la plata subvenţiei s-a născut doar ulterior încheierii contractului de concesiune, in condiţiile reţinerii culpei pârâtei in neîncheierea acestuia la termen.
În ceea ce priveşte împrejurarea că prin Legea nr. 329/2009 s-a dispus reorganizarea A.D.S., fiind schimbat regimul de finanţare, respectiv din instituţie finanţată integral din venituri proprii în instituţie finanţată integral de la bugetul de stat, Înalta Curte a respins acest motiv de recurs, neavând relevanţă în ceea ce priveşte răspunderea autorităţii.
Având în vedere cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, instanţa a dispus obligarea recurentei – pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
II. Decizia Înalta Ccurte de Casație și Justiție în cererea de revizuire formulată.
1. Hotărârea asupra cererii de suspendare.
Prin încheierea din 5 iulie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 2018/1/2013, Preşedintele secţiei contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins ca neîntemeiată cererea A.D.S. prin care s-a solicitat suspendarea provizorie a executării Deciziei nr. 2369 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.
Analizând cererea de suspendare provizorie a executării formulată de revizuentă, în temeiul art. 325 coroborat cu art. 403 alin. (4) C. proc. civ., s-au reţinut a fi aplicabile dispoziţiile art. 325 C. proc. civ., conform cărora instanţa poate suspenda executarea hotărârii a cărei revizuire se cere, sub condiţia dării unei cauţiuni. Dispoziţiile art. 403 alin. (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător.
Conform art. 403 alin. (4) C. proc. civ. „În cazuri urgente, dacă s-a plătit cauţiunea, preşedintele instanţei poate dispune, prin încheiere şi fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare de către instanţă. Încheierea nu este supusă nici unei căi de atac. Cauţiunea care trebuie depusă este în cuantum de 10% din valoarea obiectului cererii sau de 5 milioane lei pentru cererile neevaluabile în bani. Cauţiunea depusă este deductibilă din cauţiunea stabilită de instanţă dacă este cazul”.
Cu referire la condiţia privind plata cauţiunii prevăzută de art. 403 alin. (4) C. proc. civ., se reţine că sunt incidente dispoziţiile art. 7 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, conform cărora „cererile, indiferent de natura lor, formulate de instituţiile şi autorităţile publice în cadrul procedurii de executare silită a creanţelor stabilite prin titluri executorii în sarcina acestora sunt scutite de plata taxelor de timbru, timbru judiciar şi a sumelor stabilite cu titlu de cauţiune”.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor citate anterior - art. 325 şi art. 403 alin. (4) C. proc. civ. - rezultă că, în speţă, obiectul cererii de suspendare provizorie a executării îl reprezintă numai hotărârea judecătorească cu privire la care a fost formulată cererea de revizuire, respectiv decizia nr. 2369 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. secţia de contencios administrativ şi fiscal. În consecinţă, prezenta cerere de suspendare provizorie a executării nu are ca obiect sentinţa civilă nr. 3948 din 3 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. De altfel, chiar în eventualitate admiterii cererii de suspendare provizorie a executării Deciziei nr. 2369 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, soluţia respectivă nu produce efecte în privinţa executării sentinţei nr. 3948 din 3 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Suspendarea provizorie a executării unei hotărâri judecătoreşti se poate dispune numai în ipoteza în care respectiva hotărâre este susceptibilă de executare.
În privinţa executării hotărârilor pronunţate de instanţele de contencios administrativ, se constată faptul că în conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 554/2004, se învestesc cu formulă executorie şi se execută silit, potrivit dreptului comun, hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-au respins acţiunile formulate potrivit dispoziţiilor prezentei legi şi s-au acordat cheltuieli de judecată. Rezultă, astfel, că asemenea hotărâri se execută silit, potrivit dreptului comun, numai sub aspectul cheltuielilor de judecată;
În conformitate cu dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, derogatorii de la dreptul comun, se execută, ope legis, fără a mai fi necesară învestirea cu formulă executorie, în termenul prevăzut în cuprinsul acestora, iar, în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile, hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de contencios administrativ, prin care este admisă acţiunea, iar autoritatea publică pârâtă „este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative”; În lipsa unor dispoziţii expres în cuprinsul Legii nr. 554/2004 (ca reglementare specială în materia contenciosului administrativ, derogatorie de la dreptul comun) şi în virtutea normei de trimitere de la art. 28 din aceeaşi lege, hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de contencios administrativ, altele decât cele menţionate de art. 22 şi art. 24 din Legea nr. 554/2004 şi care cuprind dispoziţii susceptibile de executare (cum sunt spre exemplu, cele prin care se dispune obligarea la plata de daune materiale sau morale) se execută silit potrivit dreptului comun.
În cauză, s-a reţinut de Preşedintele instanţei faptul că hotărârea judecătorească ce formează obiectul cererii de suspendare provizorie a executării formulată de revizuenta A.D.S., respectiv Decizia nr. 2369 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, este susceptibilă de executare numai în privinţa celor dispuse de instanţă în sensul obligării A.D.S. la plata sumei de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către SC F. SRL, fiind incidente, în sensul celor expuse anterior, dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 554/2004.
Or, faţă de împrejurarea că executarea Deciziei nr. 2369 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ce formează obiectul prezentei cereri de suspendare provizorie a executării, vizează doar suma de 1.000 lei, nu se poate reţine existenţa unui „caz urgent” în sensul dispoziţiilor art. 403 alin. (4) C. proc. civ. Cuantumul sumei respectiv nu este susceptibil a genera prejudicii de natura celor invocate de revizuentă prin raportare în principal la executarea sumelor de plată stabilite în sarcina agenţiei prin sentinţa pronunţată în primă instanţă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
În contextul în care, prezenta cerere de suspendare provizorie a executării vizează numai suma de 1.000 lei menţionată în dispozitivul Deciziei nr. 2369 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, nu pot forma obiectul analizei susţinerile petentei A.D.S. referitoare la prejudiciile cauzate de punerea în executare a sentinţei civilă nr. 3948 din 3 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub aspectul obligării agenţiei:
(i) La restituirea sumei de 85.981,56 lei, reprezentând redevenţa pentru perioada 27 august 2008-27 august 2009 şi compensarea acesteia cu redevenţa pentru perioada 25 iunie 2009-15 aprilie 2011;
(ii) La plata sumei de 395.141,75 lei, cu titlu de daune materiale;
(iii) La plata sumei de 5.308 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Totodată, în cadrul analizei sumare şi expeditive de soluţionare a cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 403 alin. (4) C. proc. civ., nu sunt de natură a fundamenta existenţa „cazului urgent” susţinerile revizuentei referitoare la conduita adoptată de SC F. SRL anterior şi ulterior încheierii contractului de concesiune, precum şi la contractul de cesiune de creanţă şi compensare încheiat cu SC V.M. SRL.
2. Hotărârile asupra excepţiilor invocate.
1.1. Asupra excepţiei de necompetenţă materială.
Înalta Curte a respins excepţia invocată de intimata SC F. SRL potrivit căreia competenţa soluţionării cererii de revizuire revine instanţei care a soluţionat cauza în fond, având în vedere petitul cererii de revizuire, prin care A.D.S. a solicitat revizuirea Deciziei nr. 2369 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Având în vedere dispoziţiile art. 323 alin. (1) C. proc. civ. în conformitate cu care cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa care a dat hotărârea rămasă definitivă şi a cărei revizuire se cere, Înalta Curte a constatat că este neîntemeiată excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi în soluţionarea cererii de revizuire de faţă, această instanţă fiind competentă în soluţionarea cauzei dedusă judecăţii.
1.2. Asupra excepţiei de inadmisibilitate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea cererii de revizuire de faţă, analizând motivele formulate în raport cu hotărârea atacată şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă pentru considerentele ce urmează:
C. proc. civ. reglementează în Titlul V Cap. II, revizuirea hotărârilor (art. 322-328), cale extraordinară de atac, iar în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor (…).
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că, în cauza dedusă judecăţii, instanţa de control judiciar a respins recursul declarat de A.D.S. împotriva sentinţei nr. 3948 din 3 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că cererea de faţă nu poate fi primită, întrucât procedând la verificarea deciziei atacate în raport cu motivul de revizuire formulat, a rezultat că cererea de revizuire nu se încadrează în limitele stabilite de dispoziţiile legale.
Văzând şi dispoziţiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată ca inadmisibilă.
Pentru a se putea cere revizuirea unei hotărâri date de o instanţă de recurs, legiuitorul a impus condiţia ca această instanţă să fi evocat fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care a fost reţinută de instanţa de fond, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare dintre ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii decât cea care a fost aleasă până în acel moment.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de reformare a deciziei atacate, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de revizuire formulată de A.D.S. împotriva Deciziei nr. 2369 din 28 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7115/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 7118/2013. Contencios. Alte cereri. Revizuire... → |
|---|
