ICCJ. Decizia nr. 7288/2013. Contencios. Anulare decizie Uniunea Naţionala a Barourilor din România. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7288/2013
Dosar nr. 723/2/2011
Şedinţa publică de la 15 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta M.A.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii U.N.B.R. şi Baroul Bistriţa Năsăud:
- anularea deciziei nr. 18 din 09 iunie 2010 emisă de Consiliul Baroului Bistriţa Năsăud, prin care s-a dispus suspendarea reclamantei din profesia de avocat;
- anularea deciziei nr. 918/2010 a Consiliului U.N.B.R. ca netemeinică şi nelegală;
- obligarea pârâţilor să recunoască dreptul reclamantei de exercitare efectivă a profesiei de avocat şi să se dispună obligarea pârâtului Baroul Bistriţa Năsăud să procedeze la înscrierea sa pe tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei din judeţul Bistriţa Năsăud;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în caz de opunere.
În motivarea acţiunii, reclamanta a învederat că este absolventă a Facultăţii de Drept „B.B.” din Cluj şi a profesat avocatura imediat după absolvire, în perioada 1978-1980, în cadrul Baroului judeţean Bistriţa Năsăud; că în luna august 1983 a dat concurs şi a intrat în magistratură, lucrând ca judecător la Judecătoria Năsăud, apoi la Judecătoria Bistriţa, iar din 2003 a fost procuror, respectiv prim procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Năsăud, astfel fiind trecută pe tabloul avocaţilor incompatibili; că la data de 13 octombrie 2009 a solicitat Consiliul Baroului Bistriţa Năsăud să fie reînscrisă pe tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei, având în vedere încetarea stării de incompatibilitate, în conformitate cu prevederile art. 24 alin. (1) şi art. 53 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 51/1995; că prin decizia nr. 17/2010 emisă de Decanul Baroului Bistriţa Năsăud s-a dispus înfiinţarea Cabinetului de avocat M.A.V., iar imediat, prin decizia nr. 18/2010, s-a dispus suspendarea sa din profesie în temeiul prevederilor art. 50 din Statutul profesiei de avocat.
A mai arătat reclamanta că faptele pentru care D.N.A. - Serviciul Teritorial Cluj a dispus trimiterea sa în judecată au fost reţinute pentru perioada cât a fost magistrat, că pentru toate aceste fapte beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi, că, aşa cum a arătat în repetate rânduri în faţa Consiliului Baroului Bistriţa-Năsăud, înţelege să se apere şi să dovedească că toate acuzele ce i se aduc sunt nefondate.
Reclamanta a subliniat faptul că a aprecia că, prin ele însele, aceste acuze sunt suficiente şi pot fundamenta o opţiune a Baroului Bistriţa Năsăud în sensul suspendării exerciţiului dreptului său de a profesa, constituie o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie ce trebuie să-i fie respectată de orice persoană sau instituţie, astfel încât măsura luată, care are ca temei ridicarea la rang de criteriu aprioric şi absolut a faptului trimiterii sale în judecată, constituie o restrângere excesivă şi nejustificată a exerciţiului dreptului de a profesa.
În concluzie, reclamanta a învederat că, în condiţiile în care în acel litigiu penal beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, cu atât mai mult consideră că Baroul Bistriţa Năsăud are îndatorirea profesională de a-i respecta şi de a evita să îi îngrădească drepturile fundamentale.
Prin sentinţa civilă nr. 721 din 3 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta M.A.V., în contradictoriu cu pârâţii U.N.B.R. şi Baroul Bistriţa Năsăud, ca nefondată şi a obligat petenta să plătească intimatei U.N.B.R. suma de 800 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin decizia nr. 918 din 10-11 decembrie 2010 a U.N.B.R. se menţionează că petenta a fost trimisă în judecată prin rechizitoriul D.N.A. Cluj din 06 aprilie 2010, pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă în formă continuă, primire de foloase necuvenite şi instigare la fals intelectual, infracţiuni în concurs real şi, astfel, a fost suspendată din exerciţiul profesiei până la soluţionarea definitivă a Dosarului nr. 666/33/2010 al Curţii de Apel Cluj.
S-a mai reţinut de către instanţă că petenta nu a declarat Baroului Bistriţa-Năsăud că, în calitate de procuror, fusese trimisă în judecată pentru fapte de corupţie, prezentând doar faptul că fusese pensionată.
Curtea a constatat că, deşi achitată prin sentinţa penală din 09 decembrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, decizia nr. 918 din 10-11 decembrie 2010 a U.N.B.R. a fost luată în condiţii de legalitate la momentul emiterii, suspendând exerciţiul profesiei până la soluţionarea definitivă a Dosarului nr. 666/33/2010 al Curţii de Apel Cluj.
A apreciat Curtea că, aşa cum este redactat, Statutul urmăreşte respectarea unor condiţii de intrare în profesia de avocat, printre altele, moralitatea şi demnitatea solicitantului, or, moralitatea şi demnitatea breslei avocaţilor sunt acelea pe care ei înşişi, ca o comunitate de liber-profesionişti, le consideră ca fiind de respectat în interiorul profesiei lor, subordonate Statutului şi Legii nr. 51/1995.
Dacă în urma verificărilor, s-a apreciat de breasla avocaţilor că „trimiterea în judecată” pentru infracţiuni care afectează prestigiul profesiei de avocat este ruşinoasă pentru un avocat, nestatutară, adică de natură să afecteze moralitatea/demnitatea, atunci, a apreciat instanţa, prezumţia de nevinovăţie nu are nici o incidenţă în acest plan, deoarece se discută moralitatea, iar nu legalitatea sau vinovăţia legală, determinate numai prin hotărâre penală irevocabilă.
S-a mai reţinut în considerentele sentinţei recurate, că practica judiciară depusă de petent în susţinerea prezumţiei de nevinovăţie nu are relevanţă în cauză, întrucât prezumţia de nevinovăţie este un principiu constituţional, un concept de drept, iar morala/demnitatea sunt concepte de natură diferită, etică, deontologică, ce se apreciază distinct în sânul comunităţii examinate, în speţă breasla avocaţilor, baroul, respectiv Uniunea Naţională a Barourilor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta M.A.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanţa de fond a dat o greşită interpretare dispoziţiilor din Statutul profesiei de avocat, pe care şi-a construit motivarea hotărârii şi a omis, pe de o parte, să observe faptul că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat au fost deturnate de la scopul lor real, fiind utilizate pentru a i se refuza de fapt recurentei însăşi ridicarea stării de incompatibilitate şi reînscrierea pe tabelul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei, iar, pe de altă parte, să ţină seama, raportat la datele concrete ale speţei, de efectul prevederilor art. 51 alin. (3) din Statut.
Arată recurenta că instanţa de fond a acceptat, din acest punct de vedere, opinia şi optica de interpretare a legii pe care a indus-o în speţă Consiliul Baroului Bistriţa-Năsăud, în sensul că simpla trimitere în judecată ar fi o chestiune de moralitate care, prin ea însăşi, ar afecta prestigiul profesiei de avocat, încălcând, astfel, atât prezumţia de nevinovăţie, cât şi sensul corect al unui act de trimitere în judecată.
Se aduc critici hotărârii recurate şi în sensul că instanţa de fond a motivat succint respingerea cererii de chemare în judecată, apreciind că baroul este liber să analizeze dacă trimiterea în judecată afectează sau nu prestigiul profesiei, fără a sesiza faptul că această libertate nu trebuie transformată în arbitrariu şi oportunitate de abuzuri.
Apreciază recurenta că Baroul Bistriţa Năsăud, U.N.B.R., dar şi instanţa de judecată, erau ţinute să facă o analiză obiectivă a faptelor pentru care a fost trimisă în judecată şi nu să considere a priori că acest act de procedură constituie o atingere adusă prestigiului profesiei.
Precizează recurenta că în cauză nu au fost invocate prevederi comunitare, întrucât nu a solicitat să i se recunoască calificarea pe teritoriul unui alt stat membru, decât în cel în care a obţinut titlul profesional de avocat şi unde şi-a exercitat profesia, astfel că referirile la cele două acte comunitare nu sunt relevante şi exced cadrului procesual şi situaţiei de fapt şi de drept pe care reclamanta a prezentat-o instanţei, iar referirea la jurisprudenţa C.J.C.E. nu susţine nicidecum temeinicia hotărârii judecătoreşti, ci reprezintă doar o încercare de a masca absenţa argumentelor juridice pentru respingerea acţiunii.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele în continuare arătate.
Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată este nemotivată, respectiv cuprinde motive străine de natura pricinii, nerespectându-se prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., devenind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
Se poate aprecia că textul legal anterior enunţat consacră principiul motivării hotărârilor, pentru a se asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar.
Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituind o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind şi raţiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Aşa cum s-a precizat mai sus, hotărârea instanţei de fond nu este motivată, iar în lipsa motivării şi în situaţia în care instanţa s-a limitat doar la indicarea şi citarea textelor de lege, Înalta Curte nu poate exercita controlul legalităţii şi temeiniciei hotărârii, potrivit argumentelor ce se vor enunţa în continuare.
Căile de atac se exercită de partea nemulţumită de hotărârea unei instanţe şi reprezintă mijlocul procesual prin care se realizează pe calea justiţiei protecţia dreptului subiectiv sau al interesului şi ele se constituie ca un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre.
În situaţia în care hotărârea nu este motivată, instanţa de control judiciar nu poate să analizeze dacă hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, pentru că hotărârii îi lipsesc elementele esenţiale.
Legiuitorul a stabilit în sarcina judecătorului obligaţia legală de a motiva în fapt şi în drept hotărârea, întrucât în hotărâre trebuie să se explice părţilor, atât în fapt, cât şi în drept, care au fost raţiunile care au condus la adoptarea soluţiei.
În lipsa motivării, nici părţile nu sunt în măsură să analizeze legalitatea şi temeinicia hotărârii judecătoreşti şi nici instanţa de control nu poate să exercite controlul judiciar în limitele stabilite de lege.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1. din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin nemotivarea hotărârii se aduce atingere prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind procesul echitabil, aşa cum a fost consolidat textul în practica C.E.D.O.
În acest sens, arătăm că potrivit jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil este înfrântă atunci când o instanţă a motivat pe scurt hotărârea, fără a examina în mod real problemele esenţiale care au fost supuse spre analiză.
Art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
În cauza de faţă, hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece prima instanţă nu a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, cu privire la soluţia adoptată.
Instanţa de fond s-a limitat la indicarea textelor de lege apreciate ca fiind incidente în cauză, nu a prezentat argumentele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor şi, drept urmare, nu a realizat o motivare suficientă a soluţiei pronunţate, astfel că Înalta Curte este în imposibilitate să-şi exercite controlul judiciar cu privire la fondul cauzei.
Faţă de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de recurs privind nemotivarea hotărârii în fapt şi în drept este întemeiat, ceea ce va conduce la casarea sentinţei cu trimitere, urmând ca în rejudecare instanţa de fond să aibă în vedere şi toate celelalte critici formulate în recurs de către recurenta-reclamantă.
Având în vedere atât prevederile art. 261 C. proc. civ., cât şi prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine că hotărârea primei instanţe este nemotivată, aşa încât în baza art. 312 C. proc. civ. şi art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recursul va fi admis, se va casa sentinţa primei instanţe, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta M.A.V. împotriva sentinţei civile nr. 721 din 3 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7285/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 7295/2013. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
