CSJ. Decizia nr. 7307/2013. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
NALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7307/2013
Dosar nr. 34042/3/2012
Şedinţa de la 15 noiembrie 2013
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 942 din 24 aprilie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a tribunalului şi a fost declinată competenţa materială privind soluţionarea cauzei formulată de reclamantul B.I.F. în contradictoriu cu pârâţii A.N.R.P. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a motiva această soluţie s-a reţinut că prin cererea introductivă reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 507.564 RON care a fost stabilită ca măsură reparatorie, sumă stabilită în baza Titlului nr. VII din Legea nr. 247/2005.
S-a reţinut că în favoarea reclamantului a fost emis Titlul de conversie - decizia nr. 748 din 29 iunie 2009 de către A.N.R.P. pentru un număr de 979.853 acţiuni, prin conversie.
Reclamantul a susţinut că acestea nu îi acoperă prejudiciul, motiv pentru care solicită ca pârâta A.N.R.P., care a eliberat acest titlu de conversie, să fie obligată, alături de Statul Român, şi la plata sumei de 507.564 RON.
Faţă de motivele invocate în cerere, tribunalul a apreciat că cererea principală vizează neîndeplinirea obligaţiilor de către pârâta A.N.R.P. potrivit pretenţiilor reclamantului, angajarea răspunderii statului fiind invocată ca o reparaţie ulterioară.
Aşadar, dosarul reclamantului este în curs de soluţionare în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri, potrivit dispoziţiilor din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, fapt invocat de reclamant în susţinerea acţiunii şi confirmat de pârâta A.N.R.P.
Potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005: „(1) Deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Plângerea suspendă exerciţiul dreptului de opţiune asupra titlului de despăgubire al titularului”.
În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a contestaţiilor, art. 20 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 prevede: „Competenţa de soluţionare revine, secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul. Dacă reclamantul domiciliază în străinătate, cererea se adresează instanţei reşedinţei sale din ţară sau, după caz, la instanţa domiciliului reprezentantului acestuia din România, iar dacă nu are nici reşedinţă în România şi nici reprezentant cu domiciliul în România, cererea se adresează, secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a Curţii de Apel Bucureşti”.
Aşadar, din momentul în care a fost iniţiată procedura specială de restituire prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, orice cerere care priveşte modul de soluţionare al cererii, este supusă acestei proceduri şi, implicit, în ceea ce priveşte instanţa competentă.
Tribunalul a avut în vedere şi raţionamentul juridic al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la pronunţarea deciziei în interesul legii nr. XX (20) pronunţată la data de din 19 martie 2007 publicată in M. Of., Partea I nr. 764/12.11.2007.
În această decizie, Înalta Curte stabilea în mod obligatoriu pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., că: „instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, de a emite dispoziţie sau decizie de restituire în natură, ori de acordare a despăgubirilor, potrivit Legii nr. 10/2001, este secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă”.
Întrucât ne-am aflat într-o ipoteză similară, însă care izvorăşte din dispoziţiile Legii nr. 247/2005, tribunalul a apreciat că, potrivit principiului ubi idem ratio sunt, ibi idem solutio esse debet, aplicând prin analogie raţionamentul expus, competenţa materială de soluţionare pe fond a cererii de obligare a despăgubirilor în alte limite decât cele acordate deja, aparţine instanţei de contencios administrativ, potrivit Legii nr. 554/2004, având natura juridică a unei veritabile contestaţiei, indiferent de calificarea dată de către reclamant, văzând şi dispoziţiile art. 129 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte angajarea răspunderii pârâtului Statul Român, aceasta este o cerere subsidiară, care cade tot în competenţa instanţei competente în soluţionarea cererii principale, potrivit art. 17 C. proc. civ., operând prorogarea de competenţă, precum şi în raport cu dispoziţiile speciale invocate prin întâmpinare de pârâta A.N.R.P., respectiv art. 13 alin. (4) din H.G. nr. 34/2009, din care rezultă că A.N.R.P. se organizează şi funcţionează în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, precum şi în raport cu dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care stabileşte competenţa materială în ceea ce priveşte pretenţiile la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Dosarul a fost înaintat Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, iar prin sentinţa civilă nr. 2668 din 19 septembrie 2013 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, a fost declinată competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a fost înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru soluţionarea conflictului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a reţinut că prezenta acţiune nu se subsumează niciunuia dintre ipotezele prevăzute de art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004 şi nici situaţiei reglementate prin art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Prin raportare la dispoziţiile art. 1, art. 8 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, s-a arătat că acţiunea reclamantului nu are ca obiect anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică sau obligarea acesteia la emiterea unui act administrativ ori la efectuarea unei operaţiuni administrative, care să atragă competenţa materială a unei instanţe de contencios administrativ.
Pe de altă parte, Curtea de Apel a reţinut că, în materia despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român, prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 au fost reglementate câteva situaţii care antrenează competenţa instanţei de contencios administrativ (art. 19-20).
Aceste dispoziţii nu sunt însă aplicabile în cauză, întrucât reclamantul nu a înţeles să conteste titlul de despăgubire sau titlul de conversie ori vreun alt act administrativ emis de C.C.S.D. sau A.N.R.P., ci prin prezentul său demers judiciar a solicitat stingerea integrală a creanţei garantate asupra statului român, prin plata diferenţei până la valoarea de 1 RON a unei acţiuni la Fondul Proprietatea, invocând principiul reparării integrale a prejudiciului şi al nediscriminării.
În această ordine de idei, nu a fost reţinută opinia Tribunalului Bucureşti, potrivit căreia „din momentul în care a fost iniţiată procedura specială de restituire prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, orice cerere care priveşte modul de soluţionare a cererii este supusă acestei proceduri, inclusiv în ceea ce priveşte instanţa competentă, în legătură cu acest aspect fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi art. 20 alin. (1) din Lege”.
Curtea de Apel a reţinut că orice aspect legat de modul de valorificare a acţiunilor al căror proprietar, în regim de drept comun, a devenit reclamantul, după finalizarea procedurii instituite de Legea nr. 247/2005, părăseşte tărâmul acestei reglementări speciale, căzând în competenţa de soluţionare a instanţei de drept comun, respectiv a instanţei civile, în funcţie de criteriul valoric stabilit la art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ.
În concluzie, prezentul litigiu este unul de drept comun, patrimonial, având ca obiect obligarea la executarea integrală a plăţii aferente creanţei garantate împotriva statului român, stabilită prin decizia nr. 6727/FF din 24 septembrie 2009, fiind astfel exclusă natura unui litigiu administrativ.
Având în vedere şi valoarea pretenţiilor solicitate (peste 500.000 RON), Curtea de Apel a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, în baza art. 21 din C. proc. civ., a înaintat dosarul instanţei în drept să hotărască asupra conflictului, respectiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
În baza art. 22 C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă pentru următoarele considerente:
Reclamantul, prin acţiunea formulată, a solicitat obligarea pârâţilor (A.N.R.P. şi Statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor) la plata sumei de 507.564 RON despăgubire justă aferentă prejudiciilor cuantificate conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Acţiunea a avut ca temei de drept prevederile Legii nr. 247/2005, art. 1349 şi 1516 C. civ.
Din motivarea acţiunii şi în raport de temeiurile de drept invocate, se constată că instanţa de contencios administrativ nu poate fi competentă să soluţioneze cauza, ci instanţa civilă.
Prin acţiune nu s-a solicitat anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică sau obligarea acesteia la emiterea unui act administrativ ori la efectuarea unei operaţiuni administrative.
Deşi a invocat ca temei şi prevederile Legii nr. 247/2005, reclamantul nu a indicat dispoziţiile Titlului VII din acest act normativ care ar putea fundamenta această acţiune, ci a indicat dispoziţiile C. civ. aplicabile (art. 1349 şi art. 1516 C. civ.).
De altfel, din conţinutul acţiunii, rezultă că reclamantului i-au fost emise actele prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, respectiv Decizia nr. 6727/29 aprilie 2009 emisă de C.C.S.D., dar şi titlul de conversie în cuantum de 979.853 RON prin emiterea deciziei nr. 748/29.05.2009 a A.N.R.P., în raport de cererea de opţiune depusă de reclamant la această autoritate.
Reclamantul nu a contestat niciunul dintre aceste acte pentru a fi competentă instanţa de contencios administrativ, ci solicită obligarea la plata unor sume ca urmare a prejudiciului cauzat prin tranzacţionarea unei acţiuni la Fondul “P.” la o valoare de 0,61 RON faţă de valoarea nominală de 1 RON, caz în care competenţa de soluţionare aparţine instanţei civile, în raport de cuantumul despăgubirilor, respectiv Tribunalul Bucureşti, secţia civilă.
Din actele depuse la dosar, procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în cazul reclamantului a fost finalizată, astfel că instanţa de contencios administrativ nu poate soluţiona o cerere având ca obiect despăgubiri pentru prejudiciile create unei persoane.
De altfel, la dosarul Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, există o dovadă în sensul că, într-un caz similar s-a apreciat că instanţa civilă este cea competentă să soluţioneze cererea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul B.I.F. şi pe pârâţii A.N.R.P. şi Statul Român prin Ministerul de Finanţe, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7301/2013. Contencios. Constatare aprobare... | ICCJ. Decizia nr. 7315/2013. Contencios → |
|---|
