ICCJ. Decizia nr. 7299/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7299/2013
Dosar nr. 1230/2/2012
Şedinţa publică de la 15 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, reclamantul C.T.G. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Călăraşi, contestaţie împotriva deciziei nr. 2875 din 05 ianuarie 2004 emisă de C.J.P. Călăraşi, prin care i-a fost respinsă cererea privind acordarea calităţii de beneficiar al Legii nr. 189/2000.
Reclamantul a arătat că prin cererea din 18 noiembrie 2002 a solicitat pârâtei stabilirea calităţii sale de beneficiar al Legii nr. 189/2000, că, prin decizia contestată, cererea sa a fost respinsă; că această decizie este nelegală şi netemeinică, apreciind că este îndreptăţit la acordarea drepturilor compensatorii pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate atât în mod direct, cât şi indirect, de regimul aflat la putere în perioada 06 septembrie 1940 - 06 martie 1945, din motive etnice; că, printre persoanele asupra cărora persecuţiile s-au răsfrânt nemijlocit şi indirect, se consideră şi reclamantul, întrucât a suferit la rându-i consecinţele nefavorabile ce au decurs din strămutarea forţată a părinţilor săi.
Reclamantul a mai arătat şi că decizia contestată nu i-a fost comunicată de către instituţia pârâtă.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei, în principal ca inadmisibilă şi în subsidiar, ca nelegală, iar, pe cale de excepţie, a invocat excepţia tardivităţii şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, solicitând să fie admise.
Prin sentinţa civilă nr. 3776 din 5 iunie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia tardivităţii şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune; a admis acţiunea formulată de reclamantul C.T.G., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Călăraşi; a anulat hotărârea nr. 2875 din 05 ianuarie 2004 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Călăraşi - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 189/2000; a obligat pârâta să recunoască reclamantului drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru perioada 20 aprilie 1942 - 06 martie 1945, începând cu data de 01 decembrie 2002.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la excepţia tardivităţii şi excepţia prescripţiei, Curtea a constatat că hotărârea Casa Judeţeană de Pensii Călăraşi nr. 2875 din 05 ianuarie 2004 nu a fost comunicată reclamantului, astfel încât termenul de formulare a acţiunii nu a început să curgă decât după data la care s-a obţinut o copie după hotărârea atacată, iar în adresa de la dosar se precizează în mod clar faptul că nu există nici o dovadă a comunicării hotărârii atacate.
Pe fondul pricinii, Curtea a constatat că reclamantul s-a născut înăuntrul intervalului 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 precizat de Legea nr. 189/2000, pe teritoriul României, din părinţi care au fost strămutaţi în octombrie 1941, de pe teritoriul cedat statului bulgar, că, în aceste condiţii, reclamantul a suportat toate dezavantajele şi privaţiunile stării de strămutat, impunându-se acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Călăraşi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată, în esenţă, că instanţa în mod nelegal a respins excepţia referitor la prescripţia dreptului la acţiune, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie pentru orice drept bănesc este de 3 ani şi chiar dacă reclamantul nu ar fi fost în posesia hotărârii atacate, nu exista temei legal pentru a se acorda drepturile pentru 10 ani în urmă, iar comunicarea hotărârilor nu se făcea cu confirmare de primire, neexistând semnătura de primire a reclamantului personal, aşa cum a solicitat instanţa, în arhiva pârâtei existând doar „Borderoul" care se întocmea şi se comunica Poştei Romane.
Pe fondul cauzei, recurenta solicită admiterea recursului şi respingerea contestaţiei formulate ca nelegală, arătând că reclamantul s-a născut la data de 17 iunie 1942 în localitatea C., jud. Constanţa şi nu face dovada persecuţiei etnice.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Din conţinutul textului de lege sus menţionat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuţii în perioada precizată, fără a se face nici o diferenţiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate şi cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu.
Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori să pună întrebări părţilor sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duce la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc.
De asemenea, instanţa este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor.
Având în vedere considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, a fost încălcat şi principiul nemijlocirii.
Acest principiu constă în obligaţia instanţei de a cerceta direct şi nemediat toate elementele care servesc la dezlegarea pricinii. Instanţa trebuie să-şi sprijine soluţia adoptată pe probe primare, ceea ce presupune un raport nemijlocit între probă şi fapt.
Activitatea de judecată presupune reconstituirea unor fapte care au avut loc în trecut, iar pentru aceasta trebuie să se folosească înscrisuri, depoziţii de martori, probe materiale, instanţa urmând a cerceta nemijlocit aceste probe, examinând înscrisurile originale (potrivit art. 112 şi art. 139 C. proc. civ. părţile pot depune copii certificate de pe înscrisuri, dar sunt obligate să depună înscrisurile originale la grefă sau să le aibă asupra lor, astfel încât judecătorul le va putea cerceta personal), audiind martori care au perceput personal faptele pe care le relatează (deci să nu se bazeze pe depoziţii extrajudiciare, ori pe depoziţiile unor martori care au auzit faptele de la alte persoane), dispunând efectuarea unei cercetări la faţa locului.
Nu întotdeauna este posibilă o astfel de cercetare a probelor, instanţa fiind uneori nevoită să se întemeieze pe copii de pe înscrisuri, pe declaraţiile unor martori care cunosc faptele din auzite etc., situaţii în care trebuie să se acorde o atenţie deosebită aprecierii unor asemenea probe derivate.
Or, în cauza de faţă, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantului, pronunţându-se în baza unei singure depoziţii de martor extrajudiciare, care cuprinde informaţii contradictorii în raport cu actele de stare civilă depuse la dosar.
Astfel, reclamantul s-a născut la data de 17 iunie 1942, iar din declaraţia martorei N.D. rezultă că aceasta l-a cunoscut pe reclamant când au fost refugiaţi în octombrie 1941.
De asemenea, instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că declaraţia de martor este insuficientă în raport de împrejurarea că mama reclamantului a fost strămutată înainte de căsătorie, respectiv în raport de împrejurarea că părinţii reclamantului nu erau căsătoriţi la data la care au fost strămutaţi împreună cu părinţii lor, numitul C.F. fiind bunicul reclamantului (a se vedea în acest sens înscrisul existent la dosar fond).
În aceste condiţii este evident că declaraţia de martor existentă la dosar nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.
Înalta Curte apreciază astfel că instanţa de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii situaţiei de fapt, deoarece a motivat hotărârea pronunţată în baza unei declaraţii de martor extrajudiciară şi nu a verificat împrejurările menţionate în declaraţie, nesocotind astfel dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.
Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de fond, deşi a dispus, prin încheierea din 24 aprilie 2012, amânarea cauzei pentru ca pârâta să depună la dosar dovada comunicării către reclamant personal, sub semnătură de primire, a hotărârii atacate, care stă la baza respingerii cererii reclamantului privind acordarea calităţii de beneficiar al Legii nr. 189/2000, nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea clarificării aspectelor necesare soluţionării excepţiilor invocate în cauză.
De asemenea, instanţa de fond nu a pus în discuţie necesitatea audierii nemijlocite a martorului care a dat declaraţie autentică în faţa notarului, în vederea lămuririi contradicţiilor sesizate, respectiv în vederea clarificării aspectelor concrete şi a împrejurărilor menţionate în declaraţie cu referire la dispoziţiile speciale ale Legii nr. 189/2000, nu a stăruit prin toate mijloacele legale, inclusiv în conformitate cu dispoziţiile art. 188 C. proc. civ. şi nu a audiat martorul.
Procedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, care urmează a fi casată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează, aşadar, să valorifice toate apărările şi susţinerile părţilor, şi, totodată, să procedeze la suplimentarea probatoriului cu încă un martor, respectiv la audierea nemijlocită a martorilor ale căror declaraţii sunt depuse la dosar în faţa instanţei de fond, în vederea clarificării aspectelor concrete şi a împrejurărilor menţionate în declaraţii cu referire la dispoziţiile speciale ale Legii nr. 189/2000.
De asemenea, în scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calităţii de persecutat din motive etnice, este necesar ca cel puţin unul dintre martori să dovedească cu acte oficiale că s-a aflat în aceeaşi situaţie cu reclamantul.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 5, raportat la dispoziţiile art. 312 alin. (1)-(3) şi art. 313 teza I-a C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care va proceda la completarea probatoriului, în sensul celor anterior precizate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Călăraşi împotriva sentinţei civile nr. 3776 din 5 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7295/2013. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 7301/2013. Contencios. Constatare aprobare... → |
|---|
