ICCJ. Decizia nr. 7320/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7320/2013
Dosar nr. 535/42/2011
Şedinţa publică de la 19 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C.D. a contestat rezoluţia Consiliului Superior al Magistraturii - Comisia de Disciplină pentru Judecători din data de 22 martie 2011, solicitând anularea acesteia, constatarea faptului că magistraţii M.D., N.S., I.M.I. şi P.D.O. au săvârşit abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă, precum şi solicitarea Comisiei de Disciplină din cadrul C.S.M. să aplice una din sancţiunile disciplinare prevăzute de Legea nr. 303/2004.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că ea şi M.V. au fost singurii copii ai defunctei B.M., care a avut la data decesului ca proprietate un apartament situat la adresa de domiciliu, că M.V. a promovat la Judecătoria Braşov un proces având ca obiect ieşirea din indiviziune, în cadrul căreia s-a efectuat o expertiză construcţii care, deşi nu a avut ca obiectiv, a evaluat şi un presupus teren, că prin sentinţa nr. 7151 din 24 iunie 2009 apartamentul precizat a fost atribuit reclamantei din prezenta cauză, care a fost obligată la plata unei sulte către M.V., că a fost partajat şi terenul aferent apartamentului care nu a fost proprietatea defunctei, nu făcea parte din masa succesorală. Se mai arată că a fost recurată sentinţa, însă recursul a fost respins prin decizia nr. 233 din 25 februarie 2010, precum şi că împotriva acesteia a formulat contestaţie în anulare, care a fost, de asemenea, respinsă.
S-a mai arătat că, raportat la dispoziţiile art. 129 alin. (5) şi art. 6735 C. proc. civ., judecătorii menţionaţi anterior, cu rea credinţă ori din nepricepere sau superficialitate, au sfidat normele legale: aplicabile în materie, nu şi-au respectat obligaţiile profesionale şi au partajat ceea ce nu constituia masă succesorală (terenul aferent apartamentului) la un preţ exagerat de mare, astfel că reclamantei-petente îi revine obligaţia de a plăti o sultă împovărătoare pentru acest bun pe care nu l-a primit şi nici nu îl poate primi, decât dacă eventual îl va cumpăra.
Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 93 din 19 martie 2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că nici Inspecţia Judiciară a C.S.M. şi nici actuala instanţa de judecată nu pot să se substituie instanţei de judecată şi să rejudece cauza, precum şi că modalitatea de stabilire a situaţiei de fapt, raţionamentul juridic şi aplicarea normelor procesuale nu pot forma obiect de analiză a inspecţiei judiciare, nici element material al abaterii disciplinare constând în exercitarea funcţiei de către judecători cu gravă neglijentă.
Instanţa fondului a făcut referire şi la efectele angajării răspunderii disciplinare pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, care, faţă de reglementarea cuprinsă în art. 322 pct. 4 C. proc. civ., se răsfrâng şi asupra părţilor din proces, fapt care poate pune în discuţie şi încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, ca element fundamental al preeminenţei dreptului.
Analizând susţinerile reclamantei prin prisma jurisprudenţei C.E.D.O. referitor la „defectele fundamentale” ale unei hotărâri judecătoreşti, de natură a justifica reexaminarea cauzei, Curtea a apreciat că, chiar dacă s-ar putea imputa judecătorului fondului o eventuală lipsă de rol activ - ca urmare a faptului că nu a stabilit fără echivoc limitele sesizării sale, din punct de vedere al obiectului partajului, respectiv al componenţei masei succesorale supusă împărţirii (în condiţiile în care în cererea introductivă s-a precizat expressis verbis că se solicită împărţirea unui apartament situat la etajul unui imobil, în obiectivele expertizei s-a consemnat „identificarea imobilului construcţie supus partajului”, iar în considerentele sentinţei nu s-a motivat deloc de ce se atribuie şi terenul pârâtei contestatoare) - totuşi o asemenea concluzie nu poate fi reţinută, în condiţiile în care sentinţa pronunţată de acesta a fost validată de către instanţa de recurs, prin respingerea tuturor criticilor formulate de către recurenta contestatoare, în condiţiile în care judecătorii instanţei de recurs au analizat toate criticile formulate de către reclamantă.
Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei nr. 93 din 19 martie 2012 a declarant recurs reclamanta S.C.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, conform art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a formulat, în esenţă, următoarele critici:
3.1. Prevederile legale care reglementează ca abatere disciplinară şi reaua credinţă ori grava neglijenţă generează concluzia că acestea dacă se săvârşesc trebuie soluţionate. Or, din nota întocmită de judecător E.C. la data de 16 martie 2010 este indubitabil că există cel puţin o gravă neglijenţă (...) „în cauză deşi s-a contestat inexistenţa titlului de proprietate asupra terenului aferent apartamentului, instanţele au reţinut că în masa partajabilă se include şi respectivul teren, motiv pentru care sulta calculată ca fiind datorată de pârâta-petentă s-a raportat la valoarea totală a imobilului compusă din valoarea construcţiei şi a terenului”.
3.2. În mod eronat se susţine că prin contestaţia formulată împotriva rezoluţiei din 22 martie 2010 se urmăreşte modificarea soluţiei pronunţată în Dosarul nr. 7066/197/2006, în realitate urmărindu-se stabilirea împrejurării că la soluţionarea acestui dosar s-au exercitat atribuţiile cu gravă neglijenţă, ceea ce conduce la angajarea răspunderii disciplinare a magistraţilor.
4. Apărarea Consiliului Superior al Magistraturii
Intimatul C.S.M. la data de 22 august 2013 a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând în acest sens apărări faţă de susţinerile reclamantei care vizează soluţionarea contestaţiei împotriva rezoluţiei nr. 70/CDJ din 22 februarie 2011 a Comisiei de disciplină pentru judecători.
Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Reclamanta S.C.D. s-a adresat Consiliului Superior al Magistraturii cu o sesizare formulată împotriva judecătorilor ce au soluţionat fondul partajului succesoral, precum şi a celor ce au soluţionat recursul, obiect al Dosarului nr. 7066/197/2006 înregistrat pe rolul Judecătoriei Braşov, solicitând declanşarea procedurii disciplinare cu privire la aceştia, întrucât şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă ori gravă neglijenţă.
În motivarea sesizării s-a menţionat că în mod greşit instanţele au inclus în masa partajabilă un teren ce nu i-a aparţinut în proprietate autoarei Bedrigeanu Maria, cu consecinţa greşitei obligări a reclamantei la plata unei sulte de 28.533 RON către M.V.
Prin rezoluţia din data de 22 martie 2011 Comisia de disciplină pentru judecători din cadrul C.S.M. a dispus clasarea cauzei, sub aspectul săvârşirii de către cei patru judecători precizaţi a abaterii disciplinare menţionate.
S-a reţinut în esenţă faptul că grava neglijenţă trebuie apreciată în contextul normelor constituţionale prevăzute de art. 124 alin. (3) şi ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 republicată, că independenţa judecătorilor este o condiţie obligatorie pentru existenţa statului de drept şi garanţia fundamentală a unui proces echitabil, că este atributul judecătorilor de a aprecia utilitatea, concludenţa şi pertinenţa probelor, iar Inspecţia Judiciară nu poate suplini ori completa activitatea de judecată, hotărârile pronunţate de instanţele de judecată putând fi desfiinţate ori modificate doar în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate potrivit dispoziţiilor legale.
Reclamanta S.C.D. a contestat, în temeiul art. 46 alin. (13) din Legea nr. 317/2004, rezoluţia de clasare a cauzei.
Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 republicată, în forma în vigoare la data pronunţării hotărârii judecătoreşti criticate, precum şi la data formulării sesizării adresată C.S.M. la 14 iulie 2010 (anterior intrării în vigoare a Legii nr. 24/2012 ce a modificat Legea nr. 303/2004, respectiv art. 99 şi următoarele ce reglementează abaterile disciplinare şi sancţiunile ce se pot aplica magistraţilor) constituie abatere disciplinară, printre altele „exercitarea funcţiei, inclusiv nerespectarea normelor de procedură, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, dacă fapta nu constituie infracţiune”.
În opinia reclamantei, grava neglijenţă la care face referire în sesizarea sa, constă în modalitatea greşită de apreciere a situaţiei de fapt şi a probelor, precum şi în încălcarea unor norme de drept material şi procesual.
De precizat că definiţia conceptului de „gravă neglijenţă” a fost introdusă prin Legea nr. 24/2010 de modificare a Legii nr. 303/2004, la momentul pronunţării hotărârilor criticate şi la cel al sesizării C.S.M., neexistând vreo normă legală care să definească această noţiune.
Astfel, în mod corect prima instanţă a avut în vedere pentru a analiza această abatere disciplinară o serie de repere stabilite de doctrină şi jurisprudenţă, respectiv dispoziţiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 republicată; dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 republicată, care impun cerinţa respectării în procedura de verificare de tip administrativ a principiului independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, a principiului securităţii raporturilor juridice şi a autorităţii de lucru judecat.
Dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 republicată, instituie interdicţia ca în exercitarea dreptului prevăzut de alin. (1) din acelaşi text de lege să fie puse în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti supuse căilor de atac.
De asemenea, dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară stabilesc limita de la care se poate pune în discuţie responsabilitatea judecătorului pentru încălcarea normelor de drept material sau procesual în procedura disciplinară, limită ce are în vedere respectarea principiilor: independenţei judecătorului, puterii de lucru judecat şi al securităţii raporturilor juridice ca element fundamentat al preeminenţei dreptului.
Este adevărat că aşa cum susţine şi reclamanta în motivarea recursului, independenţa judecătorilor nu este absolută, însă Înalta Curte consideră că a cenzura modul în care s-a realizat aplicarea normelor de drept procesual sau procedural, consecinţă a procesului de interpretare a legii, ar echivala cu o substituire în atribuţiile specifice exclusiv exercitării puterii judecătoreşti.
De asemenea, analiza verificării jurisdicţionale realizată de o instanţă printr-o hotărâre care a intrat în puterea lucrului judecat nu poate fi realizată nici de instanţa disciplinară, nici de cea de recurs în materie disciplinară, având în vedere împrejurarea că de esenţa puterii de lucru judecat este soluţionarea cauzei în contradictoriu cu părţile din raportul juridic dedus judecăţii.
În ceea ce priveşte critica recurentei ce vizează împrejurarea că sesizarea formulată nu urmăreşte şi nu pune în discuţie modificarea soluţiei pronunţate, ci doar angajarea răspunderii disciplinare a magistraţilor ce au soluţionat Dosarul nr. 7066/197/2006, Înalta Curte reţine că raţionamentul juridic învederat de către aceasta, cu privire la greşita partajare a terenului este de natură a repune în discuţie fondul cauzei prin reinterpretarea probelor administrate.
Or, aşa cum s-a arătat anterior, nici Inspecţia Judiciară a C.S.M., nici instanţa de contencios administrativ nu pot să se substituie instanţei de judecată ce a soluţionat Dosarul nr. 7066/197/2006, în rejudecarea cauzei.
În ceea ce priveşte nota întocmită de judecătorul-inspector M.E. la data de 16 martie 2011, ce a fost invocată de recurenta-reclamantă în sesizarea sa, aceasta realizează o analiză a probatoriului administrat în cauză, refăcând aplicarea dispoziţiilor legale aplicabile la situaţia de fapt, în baza unui raţionament juridic propriu, ceea ce echivalează cu o rejudecare a cauzei, care excede limitelor inspecţiei judiciare.
De altfel, acest aspect a fost reţinut de către Comisia de Disciplină a C.S.M. în rezoluţia de clasare, în care se arată că Inspecţia Judiciară nu poate suplini ori completa activitatea de judecată şi nici nu are atribuţii ori competenţe legale pentru a se substitui în activitatea jurisdicţională care aparţine instanţelor judecătoreşti.
Prin urmare, în considerarea argumentelor prezentate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de S.C.D. împotriva sentinţei civile nr. 93 din 19 martie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7318/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 7321/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
