ICCJ. Decizia nr. 7408/2013. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7408/2013
Dosar nr. 5326/2/2012
Şedinţa publică de la 22 noiembrie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 03 iulie 2012 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii C.R., M.C.M. şi M.C.D. au chemat în judecată pe Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (reorganizat, la data pronunţării prezentei decizii, ca Ministerul Educaţiei Naţionale, în temeiul art. 5 din O.U.G. nr. 96/2012; denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Ministerul Educaţiei”), solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la recunoaşterea diplomelor de licenţă emise de Universitatea S.H., precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii arată că sunt absolvenţi ai Universităţii S.H. - Facultatea de muzică, promoţia 2008, forma de învăţământ ID, au susţinut şi au promovat examenul de licenţă în sesiunea iulie 2008, obţinând titlul de „Licenţiat în arte”, şi le-au fost eliberate diplomele de licenţă.
Reclamanţii solicită să le fie eliberat un act oficial prin care pârâtul să recunoască în mod expres diplomele ce le-au fost eliberate, diplome ce poartă timbru sec al ministerului.
Invocând principiul irevocabilităţii actelor administrative, reclamanţii susţin că, prin art. 2, art. 3 şi art. 4 din O.U.G. nr. 10/2009, li s-a produs o încălcare flagrantă a drepturilor ce derivă din calitatea de absolvent şi riscă să fie excluşi din carieră şi din viaţa socială, fiind stigmatizaţi prin deciziile abuzive ale ministerului pârât. Reclamanţii critică prevederile O.U.G. nr. 10/2009, ale Ordinului ministrului educaţiei nr. 4235/2010 pentru aprobarea Metodologiei privind monitorizarea specială a Universităţii S.H. din Bucureşti şi ale Ordinului ministrului educaţiei nr. 3404/2006 privind aprobarea criteriilor generale de organizare şi desfăşurare a admiterii în ciclul de studii universitare de licenţă pentru anul 206-2007, susţinând că un act administrativ nu mai poate fi retractat de către emitent şi poate fi desfiinţat doar prin hotărâre judecătorească.
2. Apărările pârâtului
Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia lipsei procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, excepţia inadmisibilităţii acţiunii raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiuni, ca neîntemeiată, susţinând, în esenţă, că ministerul nu are atribuţia de a constata valabilitatea unor diplome de licenţă.
3. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 6290 din 06 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepţia neîndeplinirii plângerii prealabile prevăzute de art. 7 Legea nr. 554/2004, invocată de pârât, a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârât şi a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În raport cu dispoziţiile art. 216 din Legea educaţiei nr. 1/2011 şi ale art. 5 din H.G. nr. 536/2011, pârâtul nu are atribuţii în sensul celor solicitate de reclamanţi, respectiv eliberarea unor documente oficiale prin care această instituţie să recunoască în mod neechivoc diplomele reclamanţilor.
O diplomă este recunoscută de Ministerul Educaţiei fără nicio altă formalitate, dacă atestă faptul că a fost urmată o specializare, formă de învăţământ din cadrul instituţiei de învăţământ superior ce figura în momentul înscrierii în anul I sau al finalizării în hotărârea de Guvern aplicabilă, respectiv are autorizaţie/acreditare.
Nu pot fi recunoscute actele de studii eliberate în mod nelegal persoanelor ce au absolvit studii cu nerespectarea dispoziţiilor legale.
De altfel, reclamanţii prin cererea de chemare în judecată nu precizează care este vătămarea într-un drept sau într-un interes legitim rezultată din „nerecunoaşterea” de către pârât a diplomelor respective.
Cererea reclamanţilor de obligarea pârâtului să recunoască diplomele obţinute presupune existenţa unui refuz nejustificat de a soluţiona o cerere a acestora, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, or, în cauză, reclamanţii nu s-au adresat cu o cerere autorităţii publice pârâte, iar între părţi nu există un raport juridic de drept administrativ, astfel că formularea unei cereri de chemare în judecată prin care se solicită direct instanţei de judecată obligarea pârâţilor la soluţionarea unei cereri recunoaşterea unui drept, apare ca inadmisibilă.
4. Calea de atac exercitată
Î mpotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel, au declarat recurs reclamanţii C.R., M.C.M. şi M.C.D., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 şi ale art. 3041 C. proc. civ.
Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că pârâtul nu are atribuţii de recunoaştere a diplomelor de licenţă, deoarece în cadrul ministerului funcţionează Direţia Generală de Învăţământ Superior care are competenţa de a formula răspunsuri cu privire la legalitatea actelor de studii şi a conţinutului de formare, respectiv legalitatea formelor de învăţământ, specializărilor şi statutului facultăţilor şi instituţiilor de învăţământ superior acreditate/autorizate să funcţioneze provizoriu.
Printr-o altă critică, referitor la cele reţinute de curtea de apel în sensul că diplomele de licenţă produc efecte juridice fără a fi necesar vreun act de recunoaştere emis de ministerul pârât, recurenţii arată că diplomele şi-au produs efectele juridice timp de 4 ani. În urma demersurilor pârâtului prin care nu au mai fost recunoscute studiile urmate, considerându-se că au urmat o specializare ce nu era acreditată/autorizată să funcţioneze provizoriu, şi ca urmare a refuzului ministerului de recunoaştere a valabilităţii diplomelor, recurenţii susţin că îşi vor piere posturile cu studii superioare pe care sunt încadraţi şi vor putea ocupa numai posturi cu studii medii, cu obligaţia de a restitui diferenţa de drepturi salariale.
Recurenţii critică soluţia instanţei de fond pentru faptul că nu a făcut aplicarea principiului error comunis facti jus, având în vedere că recurenţii şi-au îndeplinit obligaţiile asumate prin contractele de studii încheiate cu Universitatea S.H., iar diplomele de licenţă pe care le deţin nu au fost revocate sau anulate.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., invocate de recurenţi, şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, pentru considerentele arătate în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, reclamanţii au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune întemeiată pe refuzul nejustificat al ministerului de a elibera un document din care să rezulte că este recunoscută oficial diploma de licenţă pe care o deţine.
În cauză, se constată că reclamanţii sunt titulari ai diplomelor de licenţă emise de Universitatea S.H., acte a căror legalitate şi valabilitate nu formează obiectul controlului de legalitate exercitat în prezenta cauză, după cum instanţa de contencios administrativ nu a fost învestită să aprecieze nici asupra legalităţii modului de funcţionare a formelor de învăţământ şi programelor de studii ale universităţii respective. Or, ca orice act administrativ care nu a fost revocat sau anulat în condiţiile legii, diplomele de licenţă deţinute de reclamanţi se bucură de prezumţia de legalitate şi produc efectele juridice conform dispoziţiilor legale incidente, aşa cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de fond.
Înalta Curte, observând corespondenţa purtată între reclamanţi şi pârât, constată că, prin adresa din 27 iunie 2012, ministerul a răspuns la plângerea prealabilă formulată de reclamanţi şi a expus dispoziţii legale şi criterii orientative de recunoaştere a unei diplome de licenţă, precizând că nu se poate pronunţa asupra legalităţii programului de studii urmat de către petenţi (C.R., M.C.M. şi M.C.D.), întrucât actele de studii ataşate în copie la plângerea prealabilă sunt ilizibile, iar în conţinutul memoriului nu este precizat programul de studii urmat.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri constă în exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane, iar excesul de putere este definit la lit. n) a aceluiaşi articol, ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Excesul de putere, invocat ca temei al acţiunii în contencios administrativ, permite instanţei să examineze conduita autorităţilor publice din perspectiva modului de exercitare a puterii discreţionare şi încadrării ei în limitele legale ale marjei de apreciere, prin prisma echilibrului rezonabil ce trebuie asigurat între interesul public şi drepturile subiective sau interesele legitime private ce pot fi lezate prin actele administrative.
În sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoana care se consideră vătămată în drepturile şi interesele sale legitime printr-un act administrativ tipic sau asimilat se poate adresa instanţei de contencios administrativ pentru a obţine anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Altfel spus, demersul judiciar în contencios administrativ presupune ca actul administrativ tipic sau asimilat să producă vătămarea unui drept subiectiv recunoscut de lege ori a unui interes legitim al subiectului de drept.
Or, în sensul celor expuse anterior, Înalta Curte reţine că, prin răspunsul transmis reclamanţilor, ministerul nu a exprimat explicit, cu exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) şi n) din Legea nr. 554/2004, un refuz nejustificat de natură a produce o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime de care reclamanţii se pot prevala în virtutea actelor de studii care, potrivit considerentelor precedente, se bucură de prezumţia de legalitate şi produc efecte juridice în condiţiile dispoziţiilor legale incidente, atât timp cât nu au fost revocate sau anulate în condiţiile legii.
În cauză, reclamanţii invocă eventuala vătămare ce le-ar putea fi cauzată, ca efect al nerecunoaşterii de către minister a diplomelor de licenţă, prin pierderea posturilor pe care sunt încadraţi şi riscul de a putea fi încadraţi numai pe posturi cu studii medii.
Însă, în prezentul litigiu, instanţa nu este chemată să se pronunţe în perspectiva unei viitoare posibile vătămări la care ar fi expuşi reclamanţi, vătămare ce s-ar putea ivi în cadrul unui alt raport juridic între alte subiecte de drept decât raportul juridic dedus judecăţii.
Astfel fiind, riscul apariţiei în viitor, în cadrul unui alt raport juridic, a unei vătămări ce ar putea fi suferită de către reclamanţi nu este de natură a fundamenta existenţa refuzului nejustificat al pârâtului, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) şi n) din Legea nr. 554/2004, atâta timp cât în prezentul demers judiciar reclamanţii nu au făcut dovada unei vătămări în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte observă că, deşi au invocat prevederile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., recurenţii nu au formulat critici care să poată fi circumscrise motivelor de recurs reglementate de aceste dispoziţii, astfel că sentinţa recurată nu va fi analizată din această perspectivă.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Faţă de toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii C.R., M.C.M. şi M.C.D., nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de C.R., M.C.M. şi M.C.D. împotriva sentinţei civile nr. 6290 din 06 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7402/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 7418/2013. Contencios. Conflict de... → |
|---|
