ICCJ. Decizia nr. 7677/2013. Contencios. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7677/2013
Dosar nr. 1027/2/2012
Şedinţa publică de la 10 decembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura derulată în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 1027/2/2012, reclamanta SC R. SA Bârlad a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (denumită în continuare, "ANAF") şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (denumită în continuare, "DGAMC"), pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 1.054.158 RON virată la bugetul de stat de către SC R. SA.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin ordinele de plată din 23 februarie 2006 şi din 7 martie 2006 a virat în contul Trezoreriei operative a Municipiului Vaslui, în beneficiul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili suma totală de 1.054.158 RON reprezentând "eroare materială - impozit reţinut la sursă plată proprie iniţiativă".
Reclamanta a precizat că, la data respectivă, suma de 1.054.158 RON a fost virată la bugetul de stat, "din proprie iniţiativă", avându-se în vedere o interpretare/aplicare eronată a prevederilor legale, considerându-se de către factorii de decizie ai unităţii din perioada respectivă că suma trebuia virată la buget cu titlu de "impozit pe venit reţinut la sursă".
Ulterior însă, în urma unor verificări interne mai amănunţite a activităţii financiar-contabile a unităţii, raportat la prevederile Codului fiscal, s-a constatat că, în realitate, SC R. SA Bârlad nu trebuia să vireze la bugetul statului suma de 1.054.158 RON, pentru simplul motiv că nu o datora.
Reclamanta a susţinut că, în considerarea situaţiei de fapt evidenţiate, precum şi a prevederilor art. 21 alin. (4), art. 117 şi art. 135 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi a Ordinului MFP nr. 1899 din 22 decembrie 2004 a formulat către ANAF cerere de restituire a sumei de 1.054.158 RON, înregistrată la data de 13 decembrie 2011, la care însă nu s-a comunicat niciun răspuns.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea cererii reclamantei ca inadmisibilă, arătând că reclamanta a urmat calea administrativă de atac prevăzută de legislaţia fiscală specială, prin depunerea cererii de restituire la DGAMC, astfel că actul administrativ care poate fi contestat pe calea contenciosului administrativ este decizia de restituire emisă în conformitate cu dispoziţiile pct. 18 din Ordinul MFP nr. 2599/2008.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa civilă nr. 3336 din 18 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a dispus respingerea cererii formulate de reclamanta SC R. SA Bârlad, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut, în considerentele relevante ale hotărârii, următoarele:
Prin cererea nr. 10078 din 09 decembrie 2011 înregistrată la ANAF, reclamanta a solicitat restituirea sumei de 1.054.158 RON, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, sumă achitată eronat cu ordinele de plată nr. 508 din 23 februarie 2006 şi nr. 598 din 07 martie 2006.
Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a comunicat reclamantei refuzul de restituire prin adresa nr. 1049073 din 12 martie 2012, precizând că solicitarea de restituire a rămas fără obiect întrucât, în urma inspecţiei fiscale, a fost emisă decizia de impunere nr. F-MC 439 privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru suma de 1.054.158 RON impozit suplimentar şi 728.615 RON majorări de întârziere.
Faţă de emiterea deciziei de impunere nr. F-MC 439, refuzul de restituire a sumei de 1.054.158 RON este întemeiat având în vedere dispoziţiile art. 117 alin. (6) din O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală conform căruia, dacă debitorul înregistrează obligaţii de plată restante, sumele prevăzute la alin. (1) şi (2) se vor restitui numai după efectuarea compensării potrivit prezentului cod.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva Sentinţei civile nr. 3336 din 18 mai 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC R. SA Bârlad, susţinând că este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive:
Prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 21 alin. (4), art. 117 C. proc. fisc. şi prevederile Ordinului MFP nr. 1899/2004.
Sarcina primei instanţe era să verifice dacă organul fiscal a respectat procedura de restituire, procedură care se derulează pe parcursul a 45 de zile şi se finalizează prin emiterea unui refuz motivat al restituirii, a unei decizii de restituire sau a unei note de compensare.
Instanţa însă, deşi nu infirmat caracterul nedatorat al sumei 1.054.158 RON, a invocat prevederile art. 117 alin. (6) C. proc. fisc., fără a observa că la dosarul cauzei nu există nicio notă de compensare.
Procedura de soluţionare a cererii de restituire presupune în mod implicit efectuarea compensării, dacă există toate elementele necesare.
Refuzul organului fiscal de a proceda la verificarea incidenţei operaţiunii de compensare nu a fost cenzurat de către instanţa de fond.
Atâta vreme cât instanţa a constatat că suma pretinsă de reclamantă este o sumă nedatorată, în accepţiunea art. 85 alin. (1) C. proc. fisc., era obligată să verifice dacă procedura de restituire a fost parcursă de organul fiscal până la capăt.
În lipsa unei Note de compensare, în condiţiile în care nu s-a reţinut că suma de 1.054.158 RON ar fi fost virată bugetului de stat ca sumă datorată, singura soluţie corectă în prezenta speţă era obligarea pârâtelor să dispună restituirea sumei solicitate.
Însuşirea raţionamentului primei instanţe ar avea ca efect imposibilitatea reclamantei SC R. SA de a formula o nouă cerere de restituire, având în vedere termenul de prescripţie de 5 ani, care a expirat la data de 31 decembrie 2010.
În concluzie, pentru motivele arătate, recurenta a solicitat, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta SC R. SA şi obligării pârâtelor la restituirea sumei de 1.054.158 RON.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii primei instanţe, ca legală şi temeinică, invocând, în special, faptul că reclamanta se afla la data comunicării refuzului de soluţionare a cererii de restituire în situaţia de a înregistra obligaţii fiscale restante, împrejurare ce constituie o piedică legală la restituirea sumelor solicitate, până la efectuarea compensării, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă.
5. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi
La cererea recurentei s-a administrat proba cu înscrisuri noi în recurs, potrivit art. 305 C. proc. civ., înscrisurile fiind comunicate intimatei.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi a dispoziţiilor art. 3041C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează:
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Litigiul dedus judecăţii vizează refuzul de soluţionare favorabilă a cererii de restituire a sumei de 1.054.158 RON, refuz exprimat de pârâtă prin adresa din 12 martie 2012 şi apreciat de reclamantă ca fiind unul nejustificat.
În accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere reprezintă exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane.
Examinând refuzul de soluţionare a cererii de restituire, prin raportare la aceste dispoziţii legale şi la motivele invocate în justificarea acestuia, Înalta Curte constată, în acord cu cele reţinute de prima instanţă, că refuzul exprimat de pârâtă este unul întemeiat, având în vedere existenţa unor obligaţii fiscale restante la bugetul de stat constând în impozit suplimentar în valoare de 1.054.158 RON şi majorări de întârziere în valoare de 728.615 RON, conform deciziei de impunere nr. FMC-439/2012.
În aceste condiţii, devin aplicabile prevederile art. 117 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală potrivit cărora, dacă debitorul înregistrează obligaţiile fiscale restante, sumele prevăzute la alin. (1) şi (2) se vor restitui numai după efectuarea compensării potrivit prezentului cod.
Cum decizia de impunere a fost contestată în sistemul căilor administrative de atac şi, ulterior, în instanţă, nefiind pronunţată încă o hotărâre judecătorească irevocabilă, titlul de creanţă reprezentat de decizia de impunere nr. FMC-439/2012 nu este încă titlu executoriu, nefiind stabilită cu certitudine întinderea obligaţiei ce revine contribuabilului.
În această situaţie nu poate opera procedura compensării pentru a se stabili dacă suma de restituit este sau nu mai mare decât obligaţiile fiscale restante ale reclamantei, astfel că refuzul de restituire exprimat de pârâtă este unul justificat.
Împrejurarea că reclamanta este nemulţumită de răspunsul primit nu constituie un refuz nejustificat, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/1994, întrucât stabilirea răspunsului constituie în toate cazurile o prerogativă a autorităţii publice care, în cauza supusă judecăţii, s-a dovedit a fi exercitată cu respectarea prevederilor legale.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează să dispună, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC R. SA Bârlad împotriva Sentinţei nr. 3336 din 18 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2013.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 7672/2013. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 7681/2013. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
