ICCJ. Decizia nr. 7707/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7707/2013
Dosar nr. 6370/2/2012
Şedinţa publică de la 11 decembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin acţiunea înregistrată la 8 august 2012, reclamanta SC „A.R.E.” SRL Bucureşti a solicitat anularea Deciziei nr. 40 din 18 iulie 2012 emisă de pârâtul Consiliul Concurenţei şi pe cale de consecinţă, să se constate caracterul protejat al documentelor nr. 64, 68, 69, 70 şi 71 consemnate în Procesul-verbal de sigilare nr. CC/DIE/793 din 27 martie 2012, în conformitate cu prevederile art. 36 alin. (8) din Legea nr. 2/1996 republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că prin decizia contestată autoritatea de concurenţă a depăşit atributele dreptului său de a desfăşura inspecţii prin încercarea de a limita protecţia confidenţialităţii comunicărilor avocat-client numai la cele privind consilierea clienţilor cu privire la drepturile şi obligaţiile lor în cadrul unei investigaţii a autorităţii.
Reclamanta a susţinut că decizia emisă de pârât este nelegală şi netemeinică, întrucât toate documentele confidenţiale reprezintă comunicări cu avocaţii externi ai societăţii în cadrul acordării de asistenţă juridică, iar documentele confidenţiale intră în sfera de aplicare a protecţiei confidenţialităţii comunicărilor avocat-client opozabile autorităţii de concurenţă.
Ca prim motiv de nelegalitate a deciziei atacate s-a invocat greşita calificare dată de pârât documentelor identificate cu nr. 64, 68, 69, 70 şi 71 în Procesul-verbal de sigilare nr. CC/DIE/793 din 27 martie 2012, arătându-se că toate acestea reprezintă documente confidenţiale şi anume, comunicări între reclamantă şi avocaţii săi, pe tema drepturilor şi obligaţiilor societăţii în relaţia contractuală cu SC „H.” SA.
Prin cel de-al doilea motiv de nelegalitate s-a invocat încălcarea de către pârât a protecţiei legale recunoscute comunicărilor avocat-client prin dispoziţiile art. 24 din Constituţia României, art. 35 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, art. 10 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat şi art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată.
Cu referire la aceste norme din dreptul intern, reclamanta a arătat că principiul de bază care justifică protecţia relaţiei avocat-client este acela că, pentru a beneficia pe deplin de dreptul la apărare clientul trebuie să aibă asigurarea absolută şi nelimitată că tot ceea ce-i comunică avocatului său nu poate fi dezvăluit fără consimţământul său.
Această protecţie s-a arătat că este recunoscută ca unul din drepturile fundamentale, fiind o componentă a dreptului la intimitate prevăzut în art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, care serveşte şi unei finalităţi de interes public mai larg, aceea de a asigura persoanelor (clienţilor) toate condiţiile pentru respectarea legii şi pentru buna administrare a justiţiei, aspect care depinde de informarea avocatului în mod complet de către client.
Faţă de finalitatea atât de interes privat, cât şi de interes public urmărită prin protecţia comunicărilor avocat-client, s-a arătat că, singurele limite admisibile ale acestei protecţii sunt cele în care corespondenţa are loc în afara noţiunii de exercitare a profesiei de avocat, cum ar fi situaţia în care corespondenţa nu priveşte consultanţa juridică, ci o relaţie de afaceri între avocat şi clientul său ori situaţia în care corespondenţa priveşte facilitarea săvârşirii unei infracţiuni/contravenţii/fraude.
Reclamanta a considerat că prin decizia atacată pârâtul încarcă să extindă în mod abuziv limitele puterilor sale de investigaţie, prin restrângerea protecţiei comunicărilor avocat-client numai la acele comunicări care privesc eventuale apărări ale clientului într-o procedură prezentă sau viitoare a autorităţii de concurenţă, ceea ce reprezintă o interpretare eronată, pentru următoarele considerente:
- dacă orice corespondenţă avocat-client cu privire la alte drepturi şi obligaţii decât cele procedurale, strict aferente unei investigaţii a Consiliului Concurenţei poate fi supusă dezvăluirii către acesta, s-ar limita posibilitatea avocaţilor de a acorda asistenţă juridică în orice materie, alta decât proceduri derulate de către Consiliul Concurenţei;
- în condiţiile în care legea permite Consiliului Concurenţei să sesizeze alte autorităţi cu privire la acte sau fapte care intră în sfera lor de anchetă, s-ar putea ajunge în situaţia sesizării unor autorităţi care nu au dreptul de acces la corespondenţa avocat-client despre infracţiuni sau contravenţii de care Consiliul ia cunoştinţă prin ridicarea comunicărilor avocat-client, prin care clientul de confesează avocatului în scopul obţinerii de asistenţă juridică în alte proceduri decât cele derulate de către Consiliu sau cu privire la alte fapte decât cele investigate de acesta;
- Consiliul Concurenţei ar putea ridica documente prin care un client solicită şi obţine consultanţă juridică cu privire la legalitatea comportamentului său, eventual chiar restrictiv de concurenţă, anterior deschiderii procedurii de investigaţie, ceea ce ar anihila dreptul la apărare al clientului, precum şi posibilitatea avocaţilor de a-şi exercita profesia, făcând inaplicabilă teza din art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată, potrivit căreia, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene de Justiţie, se instituie protecţia comunicărilor provenite de la avocat anterior deschiderii procedurii de investigare de către autoritatea de concurenţă.
Interpretarea dată de Consiliul Concurenţei a fost apreciată de către reclamantă ca fiind rezultatul unei confuzii între dreptul la apărare şi apărarea în cadrul unor proceduri (potenţial judiciare) contencioase, susţinându-se că se ignoră conţinutul noţiunii de drept la apărare consacrat de legea avocaturii, în condiţiile în care legea concurenţei nu cuprinde dispoziţii referitoare la conţinutul sau limitele de exercitare a dreptului la apărare. În atare situaţie, s-a învederat că, toate activităţile de asistenţă juridică desfăşurate de avocat, inclusiv cele de consultanţă cu privire la contracte comerciale, intră în componenţa dreptului la apărare, drept care nu se subsumează numai procedurii aflate în derulare la Consiliul Concurenţei, ci vizează toate palierele asistenţei juridice acordate întreprinderii investigate, inclusiv cu privire la contractele comerciale în desfăşurare.
Aceeaşi interpretare dată de Consiliul Concurenţei a fost considerată de către reclamantă ca fiind contrară principiilor Legii nr. 21/1996, cu motivarea că, art. 36 alin. (8) din această lege nu reprezintă o derogare de la regula protecţiei comunicărilor avocat-client, iar derogarea de la un principiu fundamental de drept nu poate fi dedusă în mod implicit, printr-un argument de interpretare per a contrario.
Raportat la toate aceste argumente, s-a solicitat anularea Deciziei nr. 40 din 18 iulie 2012, întrucât corespondenţa sigilată şi ridicată în cursul inspecţiei inopinate din 27 martie 2012 constituie comunicare privind consultanţa acordată de avocaţi în vederea exercitării dreptului la apărare al societăţii reclamante în legătură cu faptele şi actele care fac obiectul procedurii administrative desfăşurate de Consiliul Concurenţei, iar decizia respectivă a fost emisă la mai mult de 30 de zile de la data Adresei nr. RG-5344 din 17 aprilie 2012, reiterată cu Adresa nr. RG-7171 din 29 mai 2012, prin care s-a solicitat să se constate caracterul protejat al documentelor confidenţiale având ca obiect consultanţa acordată de avocat cu privire la procesul de renegociere cu SC „H.” SA a Contractului-cadru de vânzare-cumpărare energie electrică nr. 89/CE/2008.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a pronunţat Sentinţa civilă nr. 5938 din 22 octombrie 2012, prin care a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă.
Instanţa de fond a constatat legalitatea Deciziei nr. 40 din 18 iulie 2012, cu motivarea că documentele ridicate în plic sigilat de la sediul societăţii reclamante şi identificate cu numerele 64, 68, 69, 70 şi 71 din Procesul-verbal de constatare şi inventariere nr. CC/DIE/813 din 27 martie 2012 nu pot beneficia de protecţia legală recunoscută prin dispoziţiile art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată, care prevăd că nu pot fi ridicate ori folosite ca probă documentele pregătitoare întocmite de întreprinderea sau asociaţia de întreprinderi investigate în scopul exclusiv al exercitării dreptului la apărare.
Examinând conţinutul documentelor ridicate de la sediul reclamantei, judecătorul fondului a reţinut că acestea nu se subsumează dreptului constituţional la apărare, întrucât corespondenţa respectivă nu s-a realizat în cadrul şi în scopul exclusiv al exercitării dreptului la apărare, nu a avut ca obiect necesitatea formulării unor apărări faţă de eventualele acuze aduse de Consiliul Concurenţei, vizând de fapt apărarea drepturilor contractuale şi procesuale în contextul unei situaţii potenţial litigioase cu SC „H.” SA.
Din materialitatea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, ţinând cont de ordinea lor cronologică, prima instanţă a considerat că rezultă faptul că elementul declanşator al solicitării de asistenţă juridică a fost solicitarea de renegociere a termenilor contractuali adresate de către SC „H.” SA şi în consecinţă, necesitatea reclamantei de a obţine consiliere juridică nu şi-a avut sorgintea în considerarea exercitării unui drept la apărare, ci în nevoia acesteia de a-şi proteja cât mai eficient interesele sale comerciale implicate de relaţia contractuală cu SC „H.” SA.
Lipsa de substanţă juridică a argumentelor invocate de reclamantă în motivarea acţiunii a fost constatată şi prin raportare la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, exprimată în cauzele reunite nr. T-125/2003 (Akzo Nobel Chemicals Ltd ) şi nr. T-253/2003 (Akros Chemicals Ltd).
Astfel, s-a reţinut că, atunci când instanţa comunitară a evaluat măsura în care un document merită să beneficieze de protecţia oferită prin privilegiul legal al confidenţialităţii au fost avute în vedere drept criterii împrejurarea dacă documentul în cauză nu conţinea menţiuni privind nevoia companiei de a se aprecia dacă anumite practici erau în conformitate cu legislaţia concurenţei şi posibilitatea de a aplica pentru programul de clemenţă şi deci asemenea aspecte au fost apreciate ca reprezentând manifestări ale exercitării dreptului la apărare faţă de posibile acuze privind încălcarea legislaţiei în materia concurenţei.
Din acest motiv, în opinia primei instanţe, conceptul de respectare a secretului profesional prevăzut de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 nu poate fi aplicat în materia concurenţei, dat fiind că, în cadrul investigaţiei devin incidente dispoziţiile speciale ale Legii nr. 21/1996, iar aprecierea, în ce măsură documentul are sau nu caracter protejat, trebuie făcută prin prisma reglementării speciale.
În contextul investigaţiilor privind fapte concurenţiale, s-a reţinut că noţiunea de informaţii confidenţiale acoperă acele date care, dacă ar ajunge la cunoştinţa unor terţi, în principal, cei aflaţi în relaţie de concurenţă, ar determina prejudicii unei întreprinderi şi pentru acest motiv, Consiliul Concurenţei are obligaţia de a asigura confidenţialitatea acestui tip de informaţii (secrete de afaceri), fără însă ca întreprinderile să poată invoca natura lor confidenţială ca temei pentru limitarea dreptului autorităţii de a obţine respectivele informaţii şi de a le folosi ca probe.
Faţă de dispoziţiile art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, s-a considerat că, pentru a fi protejate, comunicările trebuie să fie realizate în cadrul şi în scopul exclusiv al exercitării dreptului la apărare, trebuie să fie întocmite după deschiderea procedurii administrative sau anterior, dar, în mod necesar, să fie referitoare la obiectul procedurii.
În cauză, s-a constatat ca nefiind îndeplinite aceste cerinţe legale, pentru că documentele sigilate şi ridicate de la sediul societăţii reclamante nu reprezintă o corespondenţă client-avocat elaborată în vederea exercitării dreptului la apărare al întreprinderii în cadrul unei proceduri administrative prezente sau viitoare a Consiliului Concurenţei.
Contrar susţinerilor reclamantei, judecătorul fondului a reţinut că investigaţia deschisă de Consiliul Concurenţei, prin raportare la competenţa sa funcţională, are ca obiect posibila natură anticoncurenţială a relaţiei comerciale dintre companiile supuse investigaţiei, iar nu drepturile şi obligaţiile stipulate de părţi într-un contract şi cu privire la care se poartă negocieri/renegocieri.
Critica reclamantei cu privire la termenul în care a fost emisă decizia contestată a fost respinsă de asemenea ca nefondată, reţinându-se că în cauză nu sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, cu motivarea că acest act normativ reglementează o situaţie de fapt şi de drept care nu se regăseşte în litigiul pendinte, respectiv, situaţia emiterii sau reînnoirii unor autorizaţii de către autorităţile administraţiei publice.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta SC „A.R.E.” SRL, solicitând modificarea sau casarea, după caz, a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii, anulării Deciziei nr. 40 din 18 iulie 2012 emisă de Consiliul Concurenţei şi constatării caracterului protejat al documentelor nr. 64, 68, 69, 70 şi 71 consemnate în Procesul-verbal de constatare şi inventariere nr. CC/DIE/813 din 27 martie 2012.
Nelegalitatea hotărârii primei instanţe a fost invocată pentru încălcarea dreptului fundamental la apărare, pentru pronunţarea soluţiei în baza unor motive contradictorii şi străine de natura pricinii şi pentru interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii şi schimbarea naturii juridice vădite şi lămurite a acestuia.
În dezvoltarea acestui prim motiv de recurs, s-a arătat că a fost încălcat dreptul fundamental la apărare prin permiterea dezvăluirii conţinutului absolut confidenţial al corespondenţei dintre client şi avocat.
Recurenta a învederat că art. 35 din Legea nr. 51/1995 consfinţeşte inviolabilitatea secretului profesional, iar art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996 confirmă inviolabilitatea secretului comunicărilor avocat-client şi în cadrul investigaţiilor desfăşurate de Consiliul Concurenţei pentru a proteja subiectele supuse controlului de ingerinţa inspectorilor în comunicările dintre subiectul controlat şi avocat, chiar dacă această corespondenţă se referă la obiectul investigaţiei şi s-ar dori a fi ridicată ori folosită ca probă, tocmai pentru a nu exista vreun dubiu în sensul că, această inviolabilitate ar putea fi nesocotită de inspectorii de concurenţă şi de Consiliul Concurenţei în exercitarea atribuţiilor discreţionare de control pe care le au.
Pentru celelalte comunicări dintre subiectul supus controlului şi avocatul său, respectiv cele care nu ar avea legătură cu obiectul investigaţiei, s-a arătat că problema ridicării sau folosirii ca probă în cadrul investigaţiei nu necesită o reglementare specială ca aceea prevăzută de art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, întrucât aceste comunicări nu pot fi ridicate în temeiul alin. (2) din acelaşi text de lege, care permite inspectorilor să procedeze la ridicarea de copii ale documentelor găsite, numai dacă există indicii că pot fi obţinute informaţii considerate necesare pentru îndeplinirea misiunii lor.
Prin urmare, s-a arătat că nu există contradicţie între art. 35 din Legea nr. 51/1995 şi art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, cum în mod greşit a reţinut prima instanţă, deoarece norma din legea concurenţei reprezintă confirmarea principiului din legea avocaturii, în ipoteza specială a comunicării dintre avocat şi client care are legătură cu obiectul investigaţiei şi s-ar dori ca documentul să fie ridicat ori folosit ca probă.
Documentele, al căror caracter confidenţial este disputat în speţă, se doreşte a fi ridicate de Consiliul Concurenţei, întrucât se consideră că ar avea legătură cu obiectul supus investigaţiei şi eventual ar fi folosite ca probă, dar reprezintă materializarea unor comunicări între avocat şi client, astfel că sunt protejate în temeiul art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată.
Nelegalitatea invocată pentru motivele contradictorii şi străine de natura pricinii pe care le-ar cuprinde hotărârea atacată a fost argumentată de recurentă prin considerentele legate de întinderea sferei dreptului la apărare, arătându-se că prima instanţă consideră că dreptul la apărare şi implicit, protecţia caracterului confidenţial al comunicării dintre client şi avocat ar fi limitată doar la cazul în care clientului i se aduce o învinuire privind încălcarea unor norme legale care atrage aplicarea unei sancţiuni contravenţionale sau penale, iar nu în cadrul acţiunilor prin care o persoană îşi susţine în mod legitim interesele, prin intermediul unui avocat în cadrul unor raporturi de drept privat.
Sub acest aspect, s-a susţinut că dreptul la apărare nu este limitat prin lege doar la situaţiile restrictive menţionate de prima instanţă, care de altfel a omis să ia în considerare faptul că problema litigioasă privind caracterul protejat al documentelor confidenţiale se pune în cadrul unei proceduri cu caracter sancţionator (contravenţional) a Consiliului Concurenţei şi eventuala încălcare a confidenţialităţii comunicărilor respective ar putea fi de natură să atragă răspunderea contravenţională a reclamantei, fiind incident chiar sensul restrâns al noţiunii dreptului la apărare.
Nelegalitatea invocată pentru interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii şi schimbarea naturii juridice vădite şi lămurite a acestuia a fost motivată de recurentă prin calificarea dată consultanţei juridice de consultanţă economică, arătându-se că, în materia normelor de concurenţă, situaţia de fapt nu poate fi decât de natură economică şi existenţa acestei situaţii de fapt confirmă legătura dintre obiectul consultaţiei juridice şi obiectul investigaţiei Consiliului Concurenţei.
Recurenta a susţinut că interpretarea instanţei de fond este în dezacord cu realitatea care rezultă cu evidenţă din conţinutul documentelor confidenţiale, care se subsumează sferei legale a obiectului activităţii avocatului reglementată în art. 3 din Legea nr. 51/1995.
Netemeinicia hotărârii atacate a fost invocată pentru faptul că prima instanţă nu a ţinutul cont că documentele în discuţie fac parte din comunicări protejate drept confidenţiale, atât din perspectiva protecţiei generale a comunicării avocat-client, cât şi din perspectiva dispoziţiilor speciale cuprinse în art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată.
Avându-se în vedere că documentele confidenţiale au fost transmise în cadrul unei comunicări avocat-client, recurenta a arătat că acestora li se aplică, atât dispoziţiile legale naţionale privind protecţia confidenţialităţii comunicării avocat-client prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 şi ale art. 10 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat (conform cărora toate comunicările cu caracter profesional efectuate între avocat şi clienţii săi, indiferent de suport, intră sub protecţia absolută a comunicărilor avocat-client), cât şi regimul juridic al inviolabilităţii secretului comunicării avocat-client, conturat în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
De asemenea, s-a învederat că documentele confidenţiale beneficiază şi de protecţia conferită de dispoziţiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 republicată, potrivit cărora nu pot fi ridicate decât documente care să fie necesare pentru îndeplinirea misiunii inspectorilor de concurenţă, misiune care constă în investigarea posibilelor încălcări ale legii concurenţei în relaţia contractuală dintre recurentă şi SC „H.” SA.
Contrar susţinerilor din decizia Consiliului Concurenţei, s-a arătat că toate documentele confidenţiale, inclusiv documentul nr. 71, reprezintă comunicări între societatea recurentă şi avocaţii săi externi.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport şi cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Aspecte de fapt şi de drept relevante
În cadrul inspecţiei inopinate desfăşurate de Consiliul Concurenţei la 27 martie 2012 la sediul SC „A.R.E.” SRL au fost ridicare în plicuri sigilate documentele identificate cu nr. 64, 68, 69, 70 şi 71 şi consemnate în Procesul-verbal de sigilare nr. CC/DIE/793, întrucât reprezentanţii societăţii au invocat faptul că documentele respective beneficiază de privilegiul legal acordat relaţiei avocat-client, aflându-se sub incidenţa prevederilor art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată.
Prin Decizia nr. 40 din 18 iulie 2012 emisă de Preşedintele Consiliului Concurenţei s-a respins caracterul protejat al acestor documente, cu motivarea că, din analiza datelor aflate la dispoziţia Consiliului Concurenţei, reiese că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute cumulativ la art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996 republicată pentru a se considera că documentele nr. 64, 68, 69, 70 şi 71 sunt acoperite de privilegiul legal acordat corespondenţei avocat-client.
Cadrul legislativ de reglementare a acestui privilegiu legal este reprezentat de dispoziţiile art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată, conform cărora, comunicările dintre întreprinderea sau asociaţia de întreprinderi investigate şi avocatul acestora, realizate în cadrul şi cu scopul exclusiv al exercitării dreptului la apărare al întreprinderii, respectiv după deschiderea procedurii administrative în baza acestei legi ori anterior deschiderii procedurii administrative, cu condiţia ca aceste comunicări să aibă legătură cu obiectul procedurii, nu pot fi ridicate ori folosite ca probă, în cursul procedurilor desfăşurate de Consiliul Concurenţei şi de asemenea, nu pot fi ridicate ori folosite ca probă documentele pregătitoare întocmite de întreprinderea sau asociaţia de întreprinderi investigate în scopul exclusiv al exercitării dreptului la apărare.
Interpretând corect aceste dispoziţii legale în raport cu elementele de fapt concrete ale cauzei, instanţa de fond a constatat în mod judicios legalitatea Deciziei nr. 40 din 18 iulie 2012, prin care Consiliul Concurenţei a respins caracterul protejat pentru Documentele nr. 64 din 11 ianuarie 2012, nr. 68 din 15 martie 2012, nr. 69 din 15 martie 2012, nr. 70 din 20 martie 2012 şi nr. 71 din 15 martie 2012, care au fost întocmite anterior declanşării investigaţiei - 23 martie 2012 şi aducerii la cunoştinţă a ordinului de investigaţie către societatea recurentă - 27 martie 2012.
În acest sens, s-a avut în vedere că, documentele nr. 64, 68, 69 şi 70 îndeplinesc numai prima condiţie impusă de lege, reprezentând într-adevăr corespondenţa purtată între societatea recurentă şi avocaţii săi, fără însă a îndeplini şi cea de-a doua cerinţă legală, întrucât corespondenţa respectivă are ca obiect procesul de negociere contractuală dintre societatea recurentă şi SC „H.” SA şi deci a fost realizată exclusiv într-un scop comercial, iar nu în vederea exercitării dreptului la apărare al întreprinderii în cadrul unei proceduri administrative prezentate sau viitoare a Consiliului Concurenţei.
În ceea ce priveşte Documentul nr. 71, s-a reţinut că nici nu reprezintă o comunicare cu un avocat extern al societăţii, astfel că nu este întrunită chiar prima cerinţă prevăzută la art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată, pentru a se aprecia că documentul în discuţie este acoperit de privilegiul legal acordat corespondenţei avocat-client.
Respingerea caracterului protejat al documentelor în discuţie s-a considerat a fi fost justificată de către autoritatea de concurenţă, pentru că societatea recurentă nu a dovedit îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată şi anume, că respectiva corespondenţă a fost purtată între societate şi avocaţii săi şi că, aceasta s-a purtat în vederea exercitării dreptului la apărare al societăţii în legătură cu obiectul investigaţiei Consiliului Concurenţei.
Judecătorul fondului a examinat corect legalitatea Deciziei nr. 40 din 18 iulie 2012 în raport cu prevederile art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată, reţinând cu just temei că acestea sunt incidente faţă de natura procedurii în cadrul căreia s-a născut litigiul şi anume, procedura specială prevăzută într-o lege organică şi care implică un raport de drept public între părţi.
Din acest motiv, este corectă concluzia primei instanţe că norma juridică relevantă în cauză este cea cuprinsă în legea concurenţei, ca lege specială şi că, numai în raport de conţinutul acesteia pot fi examinate argumentele referitoare la dreptul la apărare, secretul profesional, obligaţia de a păstra secretul profesional, inviolabilitatea actelor şi lucrărilor avocatului sau documente confidenţiale.
Legea română a concurenţei a preluat în mod expres, în cuprinsul articolului privind inspecţiile inopinate, principiile jurisprudenţei europene, în scopul asigurării unei aplicări coerente şi convergente a normelor substanţiale din domeniul dreptului concurenţei, recunoscându-se legitimitatea ocrotirii comunicărilor dintre agentul economic şi avocatul său extern (independent), ca parte a dreptului la apărare de care beneficiază întreprinderile implicate în procedurile desfăşurate de Comisia Centrală (Cauza C-155/79 AM & S contra Comisiei, cauzele reunite nr. T-125/2003 Akzo Nobel Chemicals Ltd) şi nr. T-253/2003 (Akros Chemicals Ltd contra Comisiei Comunităţilor Europene).
Avându-se în vedere natura particulară a principiului protecţiei confidenţialităţii comunicărilor dintre avocaţi şi clienţi, al cărui obiect îl reprezintă atât protecţia exercitării depline a dreptului la apărare al justiţiabililor, cât şi protecţia cerinţei că orice justiţiabil trebuie să beneficieze de posibilitatea de a se adresa în deplină libertate avocatului său, în jurisprudenţa comunitară s-a reţinut că acest privilegiu legal nu reprezintă un principiu fix, absolut, cu prioritate faţă de alte principii legale, astfel că, Regulamentul nr. 17 trebuie să fie interpretat ca protejând confidenţialitatea comunicaţiilor scrise avocat-client, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- comunicaţiile trebuie să emane de la avocaţi independenţi, respectiv, avocaţi care nu sunt legaţi de clienţi printr-un raport de muncă;
- comunicaţiile trebuie făcute pentru scopurile şi în interesul exercitării dreptului la apărare al clienţilor.
Stabilirea corectă a cadrului legal incident în cauză justifică în mod obiectiv înlăturarea tuturor argumentelor invocate de recurenta-reclamantă în baza art. 35 din Legea nr. 51/1995, ca lege generală pentru reglementarea profesiei de avocat, întrucât nu este îndeplinită ipoteza avută în vedere de această normă legală:percheziţia persoanei avocatului sau a sediului acestuia sau interpretarea/înregistrarea corespondenţei sale, în condiţiile în care procedura inspecţiei desfăşurate de Consiliul Concurenţei are loc la sediul întreprinderii.
În atare situaţie, nu sunt aplicabile în cauză nici parag. 2 şi 3 ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care prevăd conţinutul specific al noţiunii de drept la un proces echitabil în materie penală, ceea ce dovedeşte caracterul irelevant pentru prezentul litigiu al jurisprudenţei depuse în recurs cu privire la garanţiile specifice recunoscute persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni şi anume, hotărârile Curţii europene a drepturilor omului în cazul S. vs Elveţia, cazul Niemitz vs. Germania, cazul Campbell vs. Marea Britanie şi cazul André şi alţii vs. Franţa.
În consecinţă, conceptul de secret profesional din Legea nr. 51/1995 are o altă semnificaţie decât conceptul de comunicare protejată, reglementată printr-o procedură administrativă specială prevăzută de legea concurenţei, atât în ceea ce priveşte investigaţia instrumentată de Consiliul Concurenţei, cât şi în ceea ce priveşte puterile de inspecţie şi limitele lor.
Delimitând sfera de aplicare a conceptului de secret profesional şi a celui de corespondenţă protejată, judecătorul fondului a reţinut întemeiat ca fiind relevante în prezenta cauză numai natura şi respectiv, evaluarea corespondenţei sigilate din perspectiva îndeplinirii condiţiilor pentru a beneficia de protecţia legală instituită prin dispoziţiile art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată.
Examinând nemijlocit caracteristicile pe care le prezintă corespondenţa purtată de recurentă cu avocaţii săi, instanţa de fond a constatat corect că nu sunt îndeplinite cerinţele impuse de lege pentru recunoaşterea caracterului protejat unor documente care nu au legătură cu dreptul la apărare, în accepţiunea art. 36 alin. (8) din Legea nr. 21/1996, republicată şi a jurisprudenţei europene referitoare la privilegiul legal al comunicărilor dintre avocat şi întreprindere.
Astfel, în sentinţa primei instanţe s-a reţinut în mod corect că, prin prisma conţinutului lor, documentele identificate nr. 64, 68, 69, 70 şi 71 în procesul-verbal de constatare şi inventariere nu se circumscriu exercitării dreptului la apărare, excedând conţinutului raportului juridic stabilit între avocat şi client, întrucât se referă exclusiv la relaţiile comerciale dintre două întreprinderi şi nu au ca obiect necesitatea formulării unor apărări faţă de eventualele acuze adresate de Consiliul Concurenţei.
Ceea ce a declanşat cererea de asistenţă juridică a fost renegocierea unor clauze contractuale, fiind astfel evident că, necesitatea societăţii recurente de a obţine consiliere juridică nu a fost determinată în considerarea exercitării unui drept la apărare faţă de eventualitatea sancţionării sale contravenţionale pentru încălcarea unei norme din dreptul concurenţei, ci în interesul unei protecţii mai eficiente a intereselor sale comerciale implicate în relaţia contractuală cu SC „H.” SA.
În jurisprudenţa comunitară s-a reţinut că întreprinderea care susţine confidenţialitatea unui document trebuie să prezinte elemente utile de natură să probeze că documentul este în mod efectiv protejat prin confidenţialitate, nefiind suficientă simpla invocare a protecţiei legale (cauzele conexate T-125/2003 Akzo Nobel Chemicals Ltd şi nr. T-253/2003 Akros Chemicals Ltd vs. Comisia Comunităţilor Europene)
În aceleaşi cauze, s-a considerat că nu poate beneficia de protecţia oferită prin privilegiul legal un document, care deşi a fost elaborat în relaţia avocat-client, nu conţine menţiuni privind nevoia companiei de a aprecia asupra conformităţii unor practici cu legislaţia concurenţei sau posibilitatea de a aplica pentru programul de clemenţă, aspecte calificate ca manifestări ale exercitării dreptului la apărare faţă de posibile acuze privind încălcarea legislaţiei şi în materia concurenţei.
Recurenta-reclamantă nu a dovedit necesitatea şi oportunitatea întocmirii documentelor în litigiu pentru exercitarea dreptului său la apărare, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de lege ca aceste documente să privească obiectul investigaţiei, dar în cadrul şi în scopul exclusiv al exercitării dreptului la apărare.
În consecinţă, protecţia confidenţialităţii nu se poate conferi în mod automat tuturor documentelor elaborate de către un avocat extern, chiar şi în cazul în care acestea cuprind responsabilităţi sau informaţii care depăşesc exercitarea dreptului la apărare, situaţie care a şi justificat în cauză emiterea Deciziei nr. 40 din 18 iulie 2012 prin care autoritatea de concurenţă a respins caracterul protejat al documentelor nr. 64, 68, 69, 70 şi 71.
Constatând legalitatea acestei decizii, judecătorul fondului a reţinut întemeiat că, deşi consilierea juridică exprimată în documentele respective viza relaţia dintre societatea recurentă şi SC „H.” S.A., ambele companii fiind întreprinderi investigate, un asemenea aspect nu are drept efect imediat concluzia că respectiva consiliere din partea avocaţilor se referă şi la posibile acuze formulate de Consiliul Concurenţei, dat fiind că scopul urmărit al actelor pe care le-au elaborat a fost în mod clar şi neechivoc protejarea eficientă a intereselor comerciale ale recurentei în relaţia sa contractuală cu o altă întreprindere, fără a reprezenta nicio componentă a dreptului la apărare, ceea ce dovedeşte că, prin conţinutul său concret, corespondenţa în litigiu depăşeşte cadrul legal şi convenţional al raporturilor juridice dintre avocat şi client.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile din recurs privind nelegalitatea hotărârii primei instanţe pentru încălcarea dreptului la apărare, prin permiterea dezvăluirii conţinutului corespondenţei dintre client şi avocat în cadrul unei proceduri administrative şi pentru interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbându-se natura juridică vădită şi lămurită a acestuia.
Neîntemeiată este şi critica din recurs privind existenţa în hotărârea atacată a unor motive contradictorii şi străine de natura pricinii, constatându-se că judecătorul fondului a indicat cu claritate argumentele care justifică în mod obiectiv distincţia dintre conceptele de secret profesional şi de comunicare protejată, arătând că, faţă de obiectul corespondenţei examinate şi de natura raportului juridic dintre părţile în litigiu, sunt aplicabile cauzei prevederile Legii nr. 21/1996, ca lege specială în materia dreptului concurenţei, iar nu Legea nr. 51/1995, ca lege generală pentru profesia de avocat.
Fără a reţine existenţa unor contradicţii între reglementările date activităţii avocatului în cele două legi, instanţa de fond a constatat cu just temei că prezentul litigiu este supus numai prevederilor Legii nr. 21/1996 pentru că actele elaborate de avocaţii externi ai societăţii recurente depăşesc exerciţiul dreptului la apărare, având scopul exclusiv de protejare a unor interese comerciale în relaţia contractuală a clientului lor cu o altă întreprindere.
Concluzia judecătorului fondului este conformă jurisprudenţei pronunţate de Curtea de Justiţie de la Luxemburg cu privire la aplicabilitatea protecţiei confidenţialităţii în materia dreptului comunitar, prin care s-a reţinut că, în legislaţia naţională a statelor membre se regăsesc criterii comune, ca acelea care protejează legal, în circumstanţe similare, confidenţialitatea corespondenţei scrise între avocat şi client cu condiţia ca, pe de-o parte, o asemenea corespondenţă să fie efectuată în virtutea obiectivelor şi intereselor drepturilor de apărare al clientului iar, pe de altă parte, această corespondenţă să emane de la avocaţi independenţi, respectiv, avocaţi care nu sunt obligaţi faţă de client din perspectiva unui raport de muncă.
Cum în cauză nu s-a dovedit îndeplinirea celor două condiţii cumulative pentru corespondenţa cuprinsă în documentele nr. 64, 68, 69, 70 şi 71, s-a constatat în mod corect legalitatea Deciziei nr. 40 din 18 iulie 2012 prin care autoritatea de concurenţă a respins caracterul protejat al documentelor respective.
Pentru argumentele care au fost expuse, constatându-se că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
2. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia
În baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC „A.R.E.” SRL împotriva Sentinţei nr. 5938 din 22 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 7701/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 7709/2013. Contencios → |
|---|
