ICCJ. Decizia nr. 7720/2013. Contencios. Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7720/2013
Dosar nr. 260/42/2012
Şedinţa publică de la 12 decembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 260/42/2012, SC B.M.E. SRL a contestat Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului nr. 113 din 8 martie 2012, solicitând anularea acesteia.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin decizia contestată a fost sancţionată cu amendă de 5000 RON, imputându-i-se încălcarea dispoziţiilor art. 30, art. 34 alin. (1) din Decizia CNA nr. 220/2011, privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, ca urmare a faptului că în zilele de 17, 18 şi 19 ianuarie 2012, în cadrul emisiunilor de ştiri, au fost difuzate două reportaje vizând participarea la un miting a d-nei A.M.V., prin care i s-a încălcat, în opinia pârâtei, dreptul la propria imagine.
Reclamanta a mai arătat că activitatea sa nu este una culpabilă, că în cadrul deciziei contestate nu se procedează la ilustrarea argumentelor ce au format convingerea celor ce au sancţionat-o, că faptele reprezintă o încălcare a dreptului la imagine, că nu s-a argumentat niciun fel atingerea adusă persoanei respective.
Reclamanta a învederat că decizia este şi netemeinică, întrucât reportajele difuzate au avut-o ca personaj central pe d-na A.M.V., în ipostaza de participantă activă la un miting în oraşul Târgovişte, atât în calitate de artist, cât şi de politician, că trebuiau avute în vedere aspecte precum calitatea autorului discursului, tipul discursului, persoana lezată, posibilitatea de a folosi alte exprimări, mijlocul prin care a fost difuzat mesajul, impactul pe care acesta l-a avut şi publicul ţintă căruia i-a fost adresat, că mesajul pretins denigrator a fost transmis cu scopul de a informa cu privire la un eveniment de interes public.
Reclamanta a apreciat că sancţiunea aplicată încalcă libertatea de exprimare consfinţită de art. 10 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâtul a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii, faţă de dispoziţiile art. 93 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 504/2002 şi de faptul că termenul de contestare s-a împlinit la data de 29 martie 2012, iar acţiunea a fost introdusă la data de 3 aprilie 2012 -, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din data de 30 aprilie 2012, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia tardivităţii acţiunii, motivat de faptul că, raportat la dispoziţiile art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, respectiv la termenul de contestare a deciziei şi data comunicării acesteia, ultima zi a termenului de contestare este 29 martie 2009, aşa cum a învederat şi pârâtul, dată la care acţiunea a fost depusă la organele poştale - conform ştampilei aplicată pe plicul aflat la dosar, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 104 C. proc. civ.
Prin Sentinţa nr. 150 din 30 aprilie 2012, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC B.M.E. SRL.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că situaţia de fapt constatată de către pârât cu ocazia activităţii de monitorizare nu a fost contestată de către reclamantă, care a formulat doar critici referitoare la nemotivarea deciziei şi la împrejurarea că ştirile precizate au fost interpretate greşit de către pârât, ele nefiind insultătoare, denigratoare sau de natură a aduce atingere dreptului la propria imagine, iar metaforele, comparaţiile utilizate reprezintă o formă a libertăţii jurnalistice.
Curtea a constatat că nu poate fi reţinută critica de nelegalitate formulată de către reclamantă, întrucât în opinia sa decizia contestată este motivată, atât în fapt, cât şi în drept, pârâtul învederând expres, atât faptele prin care în opinia sa s-a adus atingere dreptului la propria imagine a numitei A.M.V. şi considerente de ordin teoretic referitoare la limitele libertăţii de exprimare, cât şi normele juridice încălcate şi cele în baza cărora s-au dispus măsurile luate.
În consecinţă, Curtea a apreciat că este neîntemeiată solicitarea reclamantei de a se dispune anularea Deciziei nr. 113/2012, ca nemotivată în fapt.
În ce priveşte temeinicia acestei decizii, Curtea a reţinut mai întâi că reclamanta - căreia îi revine sarcina probei, în calitate de titular al actului de sesizare a instanţei - nu a făcut nicio dovadă a faptului că numita A.M.V. este un om politic, respectiv că aceasta a aderat sau face parte dintr-o formaţiune politică legal recunoscută în România -, astfel că susţinerile sale sunt simple alegaţii nedovedite, faţă de care devin incidente dispoziţiile art. 1169 din fostul C. civ., încă în vigoare.
Pe cale de consecinţă, Curtea a considerat că nu pot fi avute în vedere susţinerile reclamantei privind jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului aplicabilă persoanelor ce ocupă funcţii publice, respectiv diferenţei de apreciere a limitelor criticii faţă de acestea, comparativ cu simplii particulari.
Apoi, Curtea a considerat că în niciun caz expresiile citate anterior nu ar putea fi considerate drept "viziune cultural determinată asupra unor informaţii" sau ca "formă a libertăţii jurnalistice" - aşa cum reclamanta a apreciat.
De asemenea, Curtea a apreciat că sunt corecte referirile pârâtului la jurisprudenţa comunitară în materia libertăţii de exprimare.
Împotriva Sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti a declarat recurs reclamanta SC B.M.E. SRL solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
Prin argumentele prezentate recurenta-reclamantă acreditează ideea că dreptul la critica persoanei publice a personajului politic a devenit absolut şi poate efectiv numai în măsura în care este şi virulent.
Apreciază recurenta că în speţă, conflictul asupra căruia Curtea trebuia să se pronunţe, trebuia tranşat în favoarea sa, în sensul că materialul difuzat reprezintă o materializare a dreptului la exprimare, drept exercitat în limitele fireşti, fără încălcarea dreptului persoanei ce a făcut obiectul materialului pentru a cărui difuzare a fost sancţionată.
Recursul este nefondat.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei reclamante potrivit căreia conflictul asupra căruia trebuia să se pronunţe instanţa de fond trebuia tranşat în favoarea sa, se observă că nu conţine argumente ce pot forma convingerea că scopul real urmărit de recurenta reclamantă a fost acela de a-şi exercita libertatea de exprimare.
Instanţa de fond în mod corect a reţinut că "în cauză nu există acest just echilibru, întrucât nu s-a făcut dovada existenţei unui interes social de informare, care să impună necesitatea folosirii acelor cuvinte expresii şi sunete, ca cele utilizate de către reclamantă".
În ceea ce priveşte argumentul recurentei reclamante prin care încearcă să acrediteze ideea că dreptul la critica persoanei publice, a "personajului politic", a devenit absolut şi poate fi efectiv numai în măsura în care este şi virulent, se observă că acesta este nefondat, fiind o apreciere subiectivă a recurentei reclamante prin care aceasta încearcă să justifice încălcarea dispoziţiilor din domeniul audiovizualului, având în vedere că există şi alţi radiodifuzori care critică persoanele publice, clasa politică.
Recurenta reclamantă a transformat libertatea de exprimare într-un drept absolut şi o foloseşte ca laitmotiv al justificării încălcării celorlalte drepturi recunoscute de Convenţia europeană a Drepturilor Omului, fără a ţine cont că limitele exercitării unui drept încetează acolo unde începe obligaţia respectării drepturilor celorlalţi.
Nu poate fi acreditată ideea că CNA, în aplicarea unei sancţiuni încalcă dreptul la liberă exprimare şi că, sub această justificare, ar trebui să permită degradarea şi mai accentuată a discursului jurnalistic.
Mergând pe aceeaşi idee a "discursului critic la adresa unei persoane publice" recurenta reclamantă apreciază, în mod greşit, că prin folosirea unui fundal sonor în care sunt imitate diferite manifestări fiziologice, reprezintă în fapt tot o critică la adresa unei persoane, prin "folosirea unor licenţe poetice".
Din acest argument al recurentei reclamante se poate trage concluzia că toate persoanele publice care nu au aceeaşi opinie ca şi a recurentei reclamante trebuie "criticate" prin folosirea unor astfel de mijloace şi toate acestea numai în virtutea unei pretinse libertăţi de exprimare.
Invocând jurisprudenţa Curţii europene, recurenta reclamantă ignoră faptul că, în soluţiile pronunţate, Curtea a pornit de la faptul că protecţia acordată de art. 10 din Convenţie variază în funcţie de natura discursului şi de scopul urmărit de autorul lui, precum şi de la premiza că ziariştii urmăresc să-şi îndeplinească cu bună-credinţă sarcina de a informa opinia publică, nefiind determinaţi, în demersul lor, de existenţa vreunei animozităţi personale sau de intenţia de a leza în mod gratuit şi nejustificat reputaţia altor persoane.
Mai mult decât atât jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului stabileşte că "exercitarea libertăţii de exprimare comportă obligaţii şi responsabilităţi, astfel, este legitimat să se includă obligaţia de a evita pe cât se poate expresii care, în mod gratuit ofensează pe alţii, profanează sau care reprezintă o ingerinţă în drepturile lor, care astfel nu contribuie la orice formă de dezbatere publică capabilă de a duce la un progres al relaţiilor umane" (cauza Otto Preminger-Institute împotriva Austriei nr. 13470/87, 20 septembrie 1994).
Aşa cum reiese din întreaga motivare a acţiunii, recurenta reclamantă nu a înţeles că CNA nu a sancţionat, libertatea de exprimare manifestată prin "critica virulentă" adoptată de radiodifuzor, ci modul prin care a înţeles radiodifuzorul să-şi exercite libertatea de exprimare, în sensul că limbajul poate fi "mai critic, mai virulent" şi fără folosirea unui limbaj depreciativ sau a unui fundal sonor.
Pentru considerentele expuse, recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC B.M.E. SRL împotriva Sentinţei nr. 150 din 30 aprilie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 decembrie 2013.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 7715/2013. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 7740/2013. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
