ICCJ. Decizia nr. 7740/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7740/2013
Dosar nr. 262/46/2012
Şedinţa publică de la 12 decembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei şi procedura derulată de prima instanţă
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Râmnicu Vâlcea şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună:
- anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. 83463 din 14 martie 2011 şi a Deciziei de impunere nr. 7 din 14 martie 2011, ambele emise de prima pârâtă, pentru suma de 5.114.599 RON;
- anularea pct. 1 din Decizia de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 32 din 11 ianuarie 2012 emisă de cea de-a doua pârâtă.
În întâmpinarea formulată în cauză, pârâtele au solicitat respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.
În cauză, au fost administrate probele cu înscrisuri şi expertiză contabilă.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 334 din 26 septembrie 2012, a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin Raportul de inspecţie fiscală nr. 83463 din 14 martie 2011 s-a stabilit că reclamanta datorează bugetului de stat TVA suplimentară în sumă de 8.698.521 RON, majorări de întârziere în sumă de 3.628.689 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 1.304.774 RON, adică în total suma de 13.631.987 RON.
Pentru a ajunge la această concluzie autoritatea fiscală a reţinut faptul că reclamanta a dedus TVA aferentă achiziţiei bunurilor din domeniul public, întrucât s-a comportat ca un revânzător de servicii. În opinia pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Râmnicu Vâlcea, pentru a putea beneficia de acest drept, reclamanta trebuia să refactureze cu TVA lucrările respective pe măsură ce erau executate de către antreprenori.
În Decizia de impunere nr. 7 din 14 martie 2011 au fost reluate toate aspectele reţinute în RIF, cu detalierea fiecărui an din perioada supusă verificării sale.
Curtea de apel a apreciat că cele două acte au fost emise cu respectarea prevederilor art. 104, art. 105 şi art. 109 C. proc. fisc.
Astfel, Raportul de inspecţie fiscală nr. 83463 din 14 martie 2011 a fost emis peste termenul de 3 luni, instituit de art. 104 alin. (1) C. proc. fisc., însă, pe de o parte, este vorba despre un termen de recomandare, iar pe de altă parte, această situaţie a fost generată de complexitatea activităţii de verificare fiscală şi nu a produs reclamantei vreo vătămare într-un drept sau interes legitim.
Prin Decizia nr. 32 din 11 ianuarie 2012 emisă de ANAF - DGSC a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia reclamantei pentru suma de 5.114.599 RON, din care TVA în sumă de 3.363.739 RON, majorări de întârziere aferente TVA în sumă de 1.246.300 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 504.560 RON. Totodată, a fost desfiinţată Decizia de impunere nr. 7 din 14 martie 2011 pentru suma de 8.517.388 RON - din care 5.334.782 RON TVA, 2.382.389 RON majorări de întârziere şi 800.217 RON penalităţi de întârziere - şi a fost dispusă reverificarea sumelor.
Soluţia a avut în vedere faptul că reclamanta, în calitate de operator din domeniul serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare, exploatează bunuri din domeniul public, în baza Contractului de concesiune nr. 10805 din 4 noiembrie 2011.
În temeiul Contractului de delegare nr. 31.838 din 3 noiembrie 2011, reclamanta a efectuat investiţii pentru reabilitarea sistemului de alimentare, urmând ca la finalizarea acestora să intre în proprietatea autorităţii locale. Partea a înregistrat în contabilitate facturile primite de la prestatorii investiţiilor şi a dedus TVA.
De asemenea, în perioada ianuarie 2008 - aprilie 2010, reclamanta a încasat de la Primăria Râmnicu Vâlcea suma de 10.709.052 RON, ce provine din fonduri B.E.I., pentru a plăti lucrările de investiţii, iar aceasta a achitat prestatorilor c/valoarea lucrărilor, fără a colecta TVA. În acelaşi scop, autoritatea publică a mai acordat finanţare şi pentru suma de 1.358.573 RON din fondul de întreţinere, înlocuire şi dezvoltare.
Prima instanţă a apreciat că TVA-ul dedus în sumă de 21.067.625 RON nu a fost destinat realizării activităţii taxabile a societăţii reclamante, deoarece bunurile urmau să intre în domeniul public.
Potrivit constatărilor făcute de reprezentanţii pârâtei, investiţia este finalizată în proporţie de 90%, fără a fi refacturată către proprietar.
De aceea, sumele încasate de reclamantă de la Oficiul de Plăţi şi Contractare Phare reprezintă avansuri primite pentru plata facturilor emise de prestatorii de servicii în urma lucrărilor de investiţii aferente bunurile ce vor fi trecute în domeniul public.
În opinia judecătorului fondului, reclamanta ar fi putut să încaseze TVA-ul pentru suma achitată prestatorilor de servicii, dacă refactura lucrările cu TVA, după executarea acestora, după facturarea de către proprietar şi după preluarea lucrărilor în concesiune. Cu alte cuvinte, aceasta trebuia să emită facturi cu TVA şi să deducă ulterior, potrivit art. 145 şi art. 127 alin. (2) din acelaşi act normativ.
În condiţiile în care reclamanta nu a respectat prevederile legale anterior enunţate, organele fiscale au stabilit în mod corect faptul că reclamanta datorează TVA suplimentar în sumă de 3.363.739 RON.
Calitatea de intermediar reţinută de organele fiscale se încadrează în dispoziţiile art. 129 alin. (2) şi (3) din C. fisc., conform căruia: „Orice persoană impozabilă care acţionează în nume propriu, dar în contul altei persoane ca intermediar în prestarea de servicii, se consideră că a primit şi a prestat ea însăşi aceste servicii, în condiţiile stabilite prin norme.”
Reclamanta trebuia să primească factura de la proprietar şi să emită la rândul său factură către beneficiar, cel mai târziu în a 15-a zi lucrătoare a lunii următoare celei în care ia naştere faptul generator al taxei, conform art. 141 alin. (1) şi (2) din C. fisc.
Împrumutul în sumă de 7.300.000 euro a fost acordat de BEI pentru Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea şi nu pentru reclamantă, prima fiind proprietara sistemelor publice de alimentare, iar a doua beneficiarul subproiectului, ce a acţionat ca mandatar al Consiliului Local.
În mod corect, organele fiscale au obligat societatea reclamantă la plata TVA-ului suplimentar şi a accesoriilor aferente, în condiţiile în care partea nu a făcut dovada că achiziţia pentru care şi-a exercitat dreptul de deducere este destinată realizării operaţiunii taxabile, după cum impun prevederile art. 155 C. fisc.
După cum rezultă din Adresa nr. 96640 din 29 noiembrie 2011 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice, suma de 21.750.000 euro, de care a beneficiat reclamanta cu titlu de finanţare nerambursabilă, conform Memorandului de finanţare pentru măsura I.S.P.A. nr. 2004/RO/002, nu a intrat în contul acesteia, ca de altfel şi suma de 33.412.592 RON, aceasta fiind plătită direct de către finanţe, prestatorilor de servicii.
În fine, judecătorul fondului cauzei a arătat că nu va lua în considerare expertiza contabilă efectuată, întrucât expertul a făcut doar interpretări proprii ale legii, fără a ţine cont de proprietarul bunurilor.
3. Recursul declarat de reclamanta SC A. SA.
În recursul său, reclamanta a solicitat modificarea sentinţei, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că prima instanţă a încălcat prevederile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., întrucât hotărârea judecătorească atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Mai precis, recurenta a menţionat că judecătorul fondului a reluat în considerentele hotărârii concluziile organului fiscal, ceea ce echivalează cu nemotivarea acesteia.
Totodată, prima instanţă nu a răspuns criticilor de nelegalitate a actelor administrative fiscale atacate, în sensul că nu a indicat motivele pentru care a apreciat că nu erau aplicabile în cauză dispoziţiile Deciziei nr. 6/2011 ale Comisiei Fiscale Centrale şi nici nu a arătat în mod argumentat dacă sunt aplicabile sau inaplicabile prevederile art. 1341 alin. (7) C. fisc.
În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., partea a susţinut faptul că sentinţa contestată este dată cu aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată.
În mod greşit autoritatea fiscală şi judecătorul fondului au apreciat că sumele plătite furnizorilor, cu care au fost încheiate contracte de lucrări şi prestări servicii, reprezintă avansuri, situaţie în care societatea recurentă ar fi avut obligaţia să refactureze către UAT (Unitatea Administrativ Teritorială) lucrările efectuate.
În susţinerea acestei poziţii, recurenta a făcut trimitere la termenii şi condiţiile contractuale impuse prin Acordurile de implementare, prin O.U.G. nr. 13/2007 privind aprobarea Contractului de finanţare între România şi BEI, prin Acordul de Împrumut Subsidiar, dar şi prin Decizia nr. 6/2011 emisă de Comisia Fiscală Centrală.
În concret, recurenta a individualizat următoarele dispoziţii:
- art. 7.1.12, art. 11.1, art. 11.5, art. 13.1 din Acordul de implementare pentru Măsura ISPA nr. 2004/RO/PE/002 din luna mai 2005;
- art. 5.1.9, art. 5.1.10, art. 5.1.12, art. 5.1.13 din Acordul de implementare privind delegarea responsabilităţilor OPCP către beneficiarul final privind licitarea, contractarea, managementul de contract şi implementarea măsurii, din luna ianuarie 2008;
- art. 2 (5), art. 1.06, art. 1.11, art. 2.01 din O.U.G. nr. 13/2007 privind aprobarea Contractului de finanţare între România şi BEI pentru Proiectul privind infrastructura municipală în domeniul alimentării cu apă, etapa a III-a.
Recurenta a arătat faptul că, din conţinutul prevederilor anterior indicate, rezultă cu certitudine că Agenţia pentru Implementare OPCP din cadrul Ministerului Finanţelor Publice a fost autoritatea căreia i-a revenit responsabilitatea efectuării plăţilor costurilor eligibile către contractori, în mod proporţional din cele două surse, respectiv asistenţa financiară nerambursabilă ISPA şi fondurile BEI.
OPCP a efectuat plăţile costurilor eligibile către contractori în baza documentelor aprobate de către beneficiarul final pe baza facturilor contractorilor şi a certificatelor de plată emise de consultant/inginer, aprobate şi avizate de UIP, aşa cum este reglementat în Acordul de implementare şi în Acordul de Împrumut Subsidiar.
Această împrejurare rezultă din facturile emise de contractori, dar şi din răspunsul dat prin Adresa nr. 592146 din 11 octombrie 2012 emisă de către Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia pentru Management ex-ISPA, motiv pentru care nu poate fi considerată intermediar sau cumpărători-revânzători.
Recurenta a apreciat că nu poate fi vorba despre avansuri, în condiţiile în care plăţile efectuate de OPCP, în baza facturilor emise de contractori, s-au realizat numai după ce lucrările contractate au fost efectuate, confirmate prin situaţii de lucrări şi certificate de plată emise de consultant/inginer, aprobate de beneficiarul final şi aprobate de UIP, fiind respectate prevederile Acordului-cadru de implementare, pct. 5.2.10 „Obligaţiile privind plăţile“ şi 5.1.9 - 5.1.19 „Obligaţia privind execuţia plăţilor“.
Un argument suplimentar invocat de recurentă pe aspect este următorul: SC A. SA avea obligaţia de a depune la OPCP documentele aprobate după verificare, iar pe facturile emise, contractorii au înscris în mod distinct sursele din care se vor face plăţile, în procente şi sume absolute, atât în RON cât şi în valută. Totodată, pe facturi se menţionează că TVA-ul se va suporta din fondurile societăţii recurente, potrivit clauzelor contractuale, fiind cheltuială neeligibilă, conform Secţiunii VII-a Anexa III2 din Memorandul de finanţare. Ca atare, recurenta a reţinut că este incorectă interpretarea în sensul că ar fi intermediar sau că ar fi încasat avansuri în vederea plăţii contractorilor, în baza art. 1341 alin. (1) şi art. 1342 alin. (1) şi (2) lit. b) C. fisc., în condiţiile în care plăţile au fost efectuate de către OPCP.
Or, din situaţia de fapt prezentată, rezultă faptul că nu s-au încasat avansuri, în înţelesul 1342alin. (2) lit. b) C. fisc., ci s-au efectuat plăţi din fondurile ISPA şi BEI, plăţi reprezentând contravaloarea serviciilor şi lucrărilor prestate de contractanţi, care au emis facturi în conformitate cu art. 155 C. fisc. pe numele cumpărătorului SC A. SA - A. SA, facturi ce conţin toate elementele justificative cerute de dispoziţia legală anterior nominalizată.
Recurenta a susţinut că procedura pe care a urmat-o este cea reglementată de Ministerul Finanţelor Publice - Autoritatea de Management ex ISPA care, prin Adresa nr. 594354 din 28 octombrie 2011, le-a transmis Metodologia privind solicitarea şi plata TVA aferent surselor de finanţare publice plătit şi dedus de operatori în cadrul proiectelor de investiţii aprobat prin Memorandumul de finanţare ISPA.
Prin Adresa nr. 592146 din 11 octombrie 2012, Ministerul Finanţelor Publice a recunoscut faptul că, pentru plăţile efectuate din finanţarea BEI, sunt aplicabile prevederile pct. 1 din Decizia nr. 6 a Comisiei Fiscale Centrale, în sensul că faptul generator al TVA intervine la data la care situaţia de lucrări aferentă investiţiei în integralitatea sa este acceptată de către UAT.
Recurenta a precizat că a facturat şi a predat către UAT - Municipiul Râmnicu Vâlcea totalitatea investiţiei la data de 31 octombrie 2012, dată la care intervine faptul generator şi exigibilitatea TVA, în conformitate cu 1341 alin. (7) C. fisc.
În concret, a emis factura fiscală seria APS CEN nr. 9009 din 31 octombrie 2012 către Municipiul Râmnicu Vâlcea doar pentru finanţarea din fonduri publice (ISPA şi BEI), factură însoţită de procesul-verbal de predare-primire a investiţiei şi înregistrat la UAT sub nr. 38455 din 31 octombrie 2012.
În plus, recurenta a arătat că i-a fost aplicat un tratament fiscal discriminatoriu şi neunitar, cu încălcarea prevederilor art. 5 C. proc. fisc.
În opinia recurentei, în mod greşit prima instanţă a apreciat că, în raport de dispoziţiile art. 155 C. fisc., avea obligaţia să facă dovada că achiziţia pentru care şi-a exercitat dreptul de deducere TVA era destinată realizării operaţiunilor taxabile.
În acest sens, recurenta a menţionat că a exercitat dreptul de deducere deoarece investiţiile realizate au fost destinate activităţii desfăşurate de societate privind alimentarea cu apă şi canalizare, fiind aplicabile prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc.
Bunurile şi serviciile achiziţionate au legătură cu obiectul său de activitate şi au fost efectuate în scopul realizării de activităţi taxabile.
În mod nelegal, curtea de apel nu a ţinut seama de concluziile expertizei efectuate în cauză, probă ce a avut în vedere dispoziţiile Deciziei Comisiei Centrale nr. 6/2011.
În fine, recurenta a precizat că instanţa de fond nu a sancţionat abuzul autorităţii fiscale, respectiv faptul că durata inspecţiei fiscale a fost depăşită cu 4 luni.
4. Probatorii administrate în faza recursului
În baza art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte a încuviinţat recurentei administrarea probei cu înscrisuri, iar partea a prezentat următoarele acte: Decizia Comisiei Centrale nr. 3/2013, Adresa nr. 594354 din 28 octombrie 2011 şi Adresa nr. 592146 din 11 octombrie 2012, ambele emise de Ministerul Finanţelor Publice, factura fiscală seria APS CEN nr. 9009 din 31 octombrie 2012 şi procesul-verbal de predare-primire a investiţiei, înregistrat la UAT sub nr. 38455 din 31 octombrie 2012.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, dar şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu acţiunea având ca obiect:
- anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. 83463 din 14 martie 2011 şi a Deciziei de impunere nr. 7 din 14 martie 2011, ambele emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Râmnicu Vâlcea pentru suma de 5.114.599 RON;
- anularea pct. 1 din Decizia de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 32 din 11 ianuarie 2012 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.
Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei ca nefondată pentru argumentele prezentate la pct. I.2 din prezenta decizie.
Această soluţie nu este împărtăşită de către instanţa de control judiciar pentru că reflectă o abordare superficială a cauzei.
Înalta Curte apreciază că sentinţa contestată este criticabilă, din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în privinţa modului în care a fost motivată soluţia de respingere a acţiunii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
În acelaşi timp, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată (cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României).
Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
În speţa de faţă, examinând considerentele sentinţei, instanţa de control judiciar apreciază că, într-adevăr, hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În primul rând, Înalta Curte are în vedere faptul că prima instanţă nu a analizat în concret motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă în privinţa actelor administrative deduse judecăţii, ci doar s-a rezumat să prezinte argumentele reţinute de autoritatea fiscală emitentă.
După cum s-a prezentat în memoriul de recurs, judecătorul fondului nu a indicat motivele pentru care a apreciat că nu erau aplicabile în cauză dispoziţiile Deciziei nr. 6/2011 ale Comisiei Fiscale Centrale şi nici nu a arătat în mod argumentat dacă sunt aplicabile sau inaplicabile prevederile art. 1341 alin. (7) C. fisc.
De asemenea, curtea de apel a înlăturat concluziile expertizei contabile efectuate în cauză, doar cu motivarea că expertul a făcut „interpretări proprii ale legii”, fără a detalia în niciun fel această concluzie.
În plus, instanţa nu s-a pronunţat asupra obiecţiunilor formulate de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Râmnicu Vâlcea la raportul de expertiză contabilă.
În al doilea rând, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a încălcat principiul rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere faptul că instanţa de primă jurisdicţie trebuia să solicite autorităţilor pârâte să-şi precizeze poziţia în raport de aspectele statuate prin Adresa nr. 594354 din 28 octombrie 2011 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, dar şi prin Decizia nr. 6/2011 a Comisiei Fiscale Centrale, aprobată prin Ordinul nr. 2635 din 10 octombrie 2011 emis de Ministrul Finanţelor Publice.
În concluzie, instanţa de control judiciar constată că nemotivarea hotărârii sub aspectele de esenţă invocate echivalează cu necercetarea fondului cauzei, atrăgând casarea sentinţei, în condiţiile art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.
În raport de motivul de casare anterior reţinut, instanţa de control judiciar apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de recurentă în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va pune în vedere autorităţilor pârâte să-şi precizeze poziţia faţă de cele menţionate în Adresa nr. 594354 din 28 octombrie 2011 şi în Adresa nr. 592146 din 11 octombrie 2012, ambele emise de Ministerul Finanţelor Publice, dar şi faţă de aspectele reglementate prin Decizia nr. 6/2011 şi Decizia nr. 3/2013 ale Comisiei Fiscale Centrale.
Totodată, instanţa va analiza criticile de nelegalitate prezentate de reclamantă în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru toate considerentele mai sus expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1), (2) şi (5) teza I şi art. 313 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC „A.” SA împotriva Sentinţei nr. 334/F-CONT din 26 septembrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 7720/2013. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 7747/2013. Contencios. Anulare acte emise de... → |
|---|
