ICCJ. Decizia nr. 7750/2013. Contencios

Decizii ICCJ 2013 (Contencios administrativ)

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 7750/2013

Dosar nr. 21455/2/2013

Şedinţa publică de la 12 decembrie 2014

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Procedura desfăşurată în faţa Tribunalului arbitral

La data de 18 octombrie 2012, arbitrul unic din prezenta cauză a primit trei documente: o cerere de arbitrare din partea reclamantei SC P.R. SA, împuternicirea avocaţială şi acţiunea arbitrală, aceasta din urmă însoţită de înscrisuri doveditoare.

Prin cererea de arbitrare, reclamanta SC P.R. SA a solicitat, în temeiul art. 340 coroborat cu art. 355 şi urm. C. proc. civ., să fie arbitrat litigiul intervenit între reclamantă şi Agenţia Naţională a Îmbunătăţirilor Funciare, cu privire la obligaţia celei din urmă de a achita contravaloarea unor produse-materiale şi piese electrice livrate în cursul anului 2011.

În vederea rezolvării litigiului, arăta R., părţile au încheiat un proces-verbal la data de 11 mai 2012, înregistrat la ANIF sub nr. 15070 din 15 mai 2012, în care s-a convenit ca „soluţionarea litigiului dintre părţi să se facă prin arbitraj, în temeiul dispoziţiilor Cărţii a IV-a a Codului de procedură civilă”. Totodată, a fost agreat arbitrul de către ambele părţi, în persoana arbitrului unic din prezenta cauză. Urmarea primirii acestor cereri, arbitrul unic a verificat procesul-verbal invocat de R. şi a constatat că, într-adevăr, la data de 11 mai 2012, părţile au convenit în sensul arătat.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul arbitral

Prin Sentinţa pronunţată la data de 12 februarie 2013 de Tribunalul Arbitral - arbitraj ad-hoc, s-a dispus: admite, astfel cum a fost precizată, cererea arbitrală a reclamantei SC P.R. SA formulată împotriva pârâtei Agenţia Naţională a Îmbunătăţirilor Funciare; obligă pârâta Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare să plătească reclamantei SC P.R. SA următoarele sume: 2.328.488.74 RON cu titlu de preţ al mărfurilor livrate, primite şi neachitate; 339.292.68 RON, cu titlul de dobândă legală, aferentă sumei de 2.328.488,74 RON, începând de la data scadenţei debitului principal şi până la data de 25 ianuarie 2013; dobânda legală aferentă sumei de 2.328.488,74 RON, începând de la data de 25 ianuarie 2013 şi până la achitarea integrală a debitului principal (2.328.488,74 RON); ia act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul arbitral a reţinut următoarele:

Reclamanta R. şi TB&R C. au fost selectate, prin procedura de achiziţii publice derulată prin intermediul sistemului informatic SEAP, să livreze o serie de produse pârâtei ANIF, trimiţându-li-se, în acest scop, comenzile cu listele de produse.

Cele două societăţi au livrat produsele comandate, potrivit avizelor de însoţire a mărfurilor, după cum urmează: R., cu Avizele de însoţire a mărfurilor nr. 001, nr. 002, 0172, 0174, 0175, 0176; TB&R, cu Avizele de însoţire a mărfurilor nr. 5, nr. 6, nr. 8, nr. 9 şi nr. 12.

Toate aceste documente au fost semnate de primitorii produselor (punctele de lucru teritoriale ale pârâtei) şi ştampilate cu ştampila unităţii respective (cu excepţia Avizului nr. 8, emis de TB&R). Totodată, produsele au fost trecute în „notele de intrare în gestiune şi constatare diferenţe”, astfel cum rezultă din chiar înscrisurile depuse de pârâtă.

În baza acestor livrări, reclamanta şi TB&R au emis facturi pentru mărfurile livrate, facturi care au fost achitate numai în parte de pârâtă, cu motivarea că cele două societăţi furnizoare au livrat produse care nu au fost comandate prin intermediul SEAP.

Reclamanta a pretins că au fost livrate produse suplimentar faţă de comanda primită conform procedurii SEAP, cu motivarea că au fost primite liste cu aceste produse, sub antetul pârâtei. Pârâta ANIF a afirmat că aceste liste nu au nicio valoare juridică, întrucât nu poartă nicio semnătură şi ştampilă din partea reprezentanţilor săi legali. În acelaşi timp, pârâta a formulat o serie de adrese către reclamantă şi TB&R, în care a detaliat listele produselor despre care a pretins că nu au fost comandate: astfel au fost Adresa nr. 6309 din 27 iulie 2011 către TB&R, Adresa nr. 6519 din 3 august 2011 către R. şi Adresa nr. 7263 din 1 septembrie 2011 tot către R. De asemenea, au fost trimise o serie de alte adrese către cele două societăţi, în cursul lunilor noiembrie şi decembrie 2011, în care se reiterau aceleaşi obiecţiuni privind livrarea unor produse necomandate. Din afirmaţiile părţilor, ca şi din înscrisurile depuse la dosar (copii de pe plicuri şi documentele poştale de însoţire) rezultă că aceste adrese nu au ajuns niciodată la reclamanta R., respectiv la TB&R.

Între timp, TB&R a cesionat creanţa sa împotriva pârâtei către R., iar R. a notificat această cesiune către ANIF.

Urmarea refuzului pârâtei de plăti contravaloarea produselor livrate, dar despre care ea pretindea că nu au fost comandate prin procedura derulată prin intermediul SEAP, între R. şi ANIF au avut loc două întâlniri pentru a se concilia asupra litigiului ivit între ele: una la 23 martie 2012, în care fiecare parte s-a situat pe propria poziţie privind chestiunea în litigiu, şi următoarea la 11 mai 2012, în care, fără a fi soluţionate divergenţele dintre părţi, au fost stabilite condiţiile rezolvării acestor divergenţe pe calea arbitrajului.

Tribunalul arbitral a constatat totodată că, în ciuda divergenţei dintre părţi privind livrarea unor produse despre care reclamanta pretinde că au fost cerute, iar pârâta susţine că nu au fost comandate, există o identitate de poziţii între ele privind cantitatea şi valoarea acestor produse, astfel cum reiese din întâmpinarea şi cererea reconvenţională formulate de pârâtă.

Tribunalul arbitral a considerat că, între părţi, a existat un contract privind livrarea tuturor produselor ajunse în posesia pârâtei.

În privinţa produselor comandate ca urmare a procedurii derulate prin intermediul SEAP, contractul s-a încheiat prin comanda emisă de pârâtă, urmată de executare.

În privinţa produselor aflate în litigiu, nu există, în mod evident, un înscris care să constate manifestarea de voinţă a ambelor părţi în sensul încheierii contractului, şi nici unul care să consemneze măcar manifestarea de voinţă a pârâtei de a comanda produse suplimentare.

Din acest punct de vedere, susţinerea pârâtei privind lipsa de semnificaţie juridică a aşa-numitelor liste de comenzi suplimentare, invocate de reclamantă este corectă. Acestea nu pot fi luate în considerare ca un mijloc de probă, fiind documente imprimate electronic, a căror provenienţă nu poate fi stabilită cu certitudine. Ele nu pot constitui niciun început de dovadă scrisă (aşa cum pretinde reclamanta), în sensul art. 1197 C. civ. Cuza, deoarece aceste texte se referă la „scriptură”, - în sensul de „scris de mână” în acea perioadă -, care poate „face a fi de crezut faptul pretins” (art. 1197 alin. (2) C. civ. Cuza); or, un înscris imprimat, care poate fi generat de pe orice computer, nu are cum să îndeplinească această caracteristică.

Cu toate acestea, pe baza probelor administrate în cauză, tribunalul arbitral consideră că şi în privinţa produselor livrate suplimentar faţă de procedura derulată pe SEAP între părţi a existat un contract, pentru argumentele ce vor fi arătate mai jos:

A) Pentru încheierea unui astfel de contract nu este necesară forma scrisă, astfel cum s-a decis în jurisprudenţă: „Nu poate fi primită teza (..) potrivit căreia nu se poate vorbi de existenţa unor relaţii contractuale între părţi, prin aceea că toate contractele de lucrări ce se atribuie prin achiziţie publică trebuie încheiate în formă scrisă, impusă de art. 3 lit. f) din O.G. nr. 34/2006" (ÎCCJ, secţia comercială, Decizia nr. 3306 din 10 decembrie 2009, pe site-ul legalis.ro).

B) Dovedirea unui contract comercial, indiferent de valoare, se poate face potrivit Codului comercial (în vigoare la data naşterii raporturilor juridice dintre părţi), şi prin martori şi prin orice alte mijloace de probă (art. 46 C. com.), deci şi prin prezumţii.

C) Din probele administrate în cauză se naşte o prezumţie simplă care, potrivit art. 1203 C. civ. Cuza, are „greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea”, şi care este întemeiată pe următoarele fapte:

a) Livrarea mărfurilor de către R. şi TB&R: niciun comerciant nu ar livra mărfuri într-o asemenea cantitate şi de o asemenea valoare dacă nu ar avea acordul celeilalte părţi;

b) Acceptarea mărfurilor prin semnarea tuturor avizelor de însoţire a mărfurilor (unele şi de doi sau trei reprezentanţi ai pârâtei) şi ştampilarea acestora.

Tribunalul arbitral a apreciat că, dacă semnarea avizelor de însoţire a mărfurilor putea fi făcută de orice persoană din partea pârâtei, este de presupus că ştampila unităţii care a primit marfa nu putea fi aplicată decât cu acordul conducătorului unităţii, ceea ce dovedeşte existenţa unui acord al pârâtei pentru recepţionarea produselor suplimentare.

De aceea, afirmaţia reprezentantului pârâtei, în sensul că „explicaţia faptului recepţiei produselor suplimentare este că livrarea s-a făcut la diverse puncte de lucru din ţară, unde angajaţii nu aveau cunoştinţă de comanda realizată prin SEAP” (Încheierea din 8 noiembrie 2012), nu poate fi privită decât ca o apărare de circumstanţă, fără suport probator. Sucursalele sau punctele de lucru acţionează ca adevăraţi „mandatari” ai societăţii mamă şi, în măsura în care îşi depăşesc mandatul sau îşi încalcă atribuţiile, se pune problema unei răspunderi interne, care nu poate fi escamotată prin neexecutarea contractului.

De altfel, tribunalul arbitral a reţinut că în jurisprudenţă există decizii pronunţate în situaţii relativ similare, care constituie argumente în favoarea reclamantei şi împotriva susţinerilor pârâtei.

Mai mult decât atât, ulterior recepţionării lor de către pârâtă, cu privire la produsele livrate de reclamantă şi TB&R au fost întocmite note de intrare în gestiune şi constatare diferenţe în care au fost consemnate produsele primite, sub semnătura unei comisii de recepţie, formate din trei persoane (unde aceste note sunt depuse, chiar de către reclamantă, corespunzător fiecărei facturi emise de către reclamantă şi TB&R). Aşa fiind, este şi mai puţin credibilă afirmaţia pârâtei că produsele ar fi fost preluate la punctele de lucru de persoane care nu aveau cunoştinţă de adevăratele raporturi juridice dintre părţi.

Faţă de aceste împrejurări, apare complet neveridică afirmaţia pârâtei privind faptul că pentru produsele livrate suplimentar ar fi fost întocmite procese-verbale de custodie.

În primul rând, din aceste procese-verbale nu rezultă că au fost încheiate în acest scop. În al doilea rând, în cuprinsul lor se regăsesc produse care au fost achitate integral, deci nu se poate pune problema că ele ar fi încheiate eu privire la produse necomandate de către pârâtă, astfel este cazul, spre exemplu, al Procesului-verbal din 10 august 2011, care cuprinde toate produsele recepţionate, sub semnătură, de reprezentanţii reclamantei, potrivit avizului de însoţire a mărfurilor nr. 9 din 9 august 2011, emis de TB&R şi pentru care s-au emis facturile nr. 55 - 63 din 10 august 2011. Or aceste facturi au fost achitate integral de pârâtă prin Ordinele de plată nr. 452 din 26 august 2011 şi nr. 609 din 20 decembrie 2011, aşa cum rezultă din anexele la aceste ordine de plată, depuse chiar de pârâtă la dosar. Or este evident că procesele-verbale de custodie puteau să aibă orice altă semnificaţie, mai puţin aceea de a „consemna” bunurile livrate suplimentar, de vreme ce unul dintre ele conţine produse plătite de către pârâtă.

În plus, cel puţin pentru creanţa R., există o recunoaştere a pârâtei, consemnată în Adresa nr. 6731 din 11 august 2011, expediată celei dintâi, în care se consemnează că „plata obligaţiilor (..) către SC P.R. SA în sumă totală de 848.828 RON se vor achita la primirea alocaţiei bugetare, respectiv în perioada 18 - 19 august 2011”. Din calculul prezentat de reclamantă după repunerea pe rol a cauzei şi ca urmare a măsurilor dispuse de tribunal prin repunerea pe rol, rezultă, într-adevăr, că suma de 848.828 RON, recunoscută prin adresa de mai sus de către pârâtă, acoperă atât sumele încasate de reclamantă, şi anume 623.021.78 RON, cât şi cele pretinse de aceasta, pentru produse despre care pârâta afirmă că ar fi fost livrate fără a fi comandate, respectiv 225.807,10 RON (623.021.78 + 225.807.10 = 848.828,88). Or, dacă pârâta a recunoscut datoria integrală, rezultă că a recunoscut şi faptul că datorează preţul pentru produsele despre care acum pretinde că au fost necomandate, deci a recunoscut existenţa contractului care avea ca obiect livrarea acestor produse.

Deşi pentru creanţa TB&R nu există o astfel de recunoaştere, conduita cel puţin oscilantă a pârâtei induce ideea unei posibile situaţii identice şi în ce priveşte existenţa unui contract şi pentru produsele furnizate de această societate.

Rămâne de stabilit, în aprecierea Tribunalului arbitral, care este semnificaţia celor trei adrese prin care pârâta a comunicat celor două societăţi faptul că au livrat produse suplimentare, care nu figurau pe comenzile efectuate ea urmare a achiziţiei efectuate prin SEAP.

În privinţa adreselor către R. (nr. 6519 din 3 august 2011 şi nr. 7263 din 1 septembrie 2011 orice semnificaţie juridică a acestora este înlăturată de recunoaşterea expresă a aceleiaşi pârâte, prin Adresa nr. 6731 din 1 1 august 2011 a sumei care acoperă exact valoarea produselor despre care pârâta afirmă că ar fi fost livrate fără să fie comandate (după cum s-a demonstrat mai sus).

În privinţa Adresei către TB&R (nr. 6309 din 27 iulie 2011), Tribunalul arbitral a constatat că aceasta se referă la produse livrate Sucursalelor Timiş - Mureş inferior şi Dobrogea, conform Avizelor de însoţire a mărfii nr. 5 din 27 iunie 2011 pentru Sucursala Dobrogea şi nr. 6 din 28 iunie 2011 pentru Sucursala Timiş - Mureş inferior. Dincolo de faptul că această adresă a fost expediată la aproape o lună de la primirea produselor, rămâne valabil argumentul detaliat mai sus, potrivit căruia, primirea mărfurilor pe baza unui document care poartă semnătura şi ştampila pârâtei face să se prezume existenţa contractului, iar primirea mărfurilor nu semnifică altceva decât executarea lui, astfel încât revenirea ulterioară a pârâtei nu poate avea semnificaţia inexistenţei contractului, ci cel mult a neexecutării acestuia. În plus, chiar după emiterea acestei adrese, pârâta a continuat să primească produse de la TB&R, potrivit Avizelor de însoţire a mărfii nr. 9 din 9 august 2011 şi nr. 12 din 26 septembrie 2011. Or, dacă produsele livrate anterior ar fi fost, într-adevăr, necomandate, pârâta ar fi trebuit fie să refuze recepţionarea celor ulterioare, până la clarificarea situaţiei, fie să facă o verificare mai riguroasă a celor din urmă, ceea ce nu rezultă din probele dosarului.

Argumentele privind cele trei adrese de mai sus, invocate în special de către pârâtă, sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi celor două adrese „interne”, în care se afirmă că produsele primite depăşesc necesarul solicitat (nr. 4793 din 11 iulie 2011 şi nr. 2115 din 7 iulie 2011), ca şi în cazul întregii corespondenţe pe care pârâta a încercat să o poarte cu reclamanta şi cu TB&R, corespondenţă aflată la vol. I.

Pârâta s-a apărat invocând şi faptul că ar fi emis „autofacturi”, pentru sumele de 349.333,35 RON, 33.734,29 RON şi 191.840,40 RON, ultimele două fiind semnate de către administratorul R.

Tribunalul arbitral nu găseşte nicio semnificaţie legală acestor „autofacturi”: art. 53 şi 55 din Codul fiscal, invocate în cuprinsul lor, având un domeniu de aplicare complet diferit, iar art. 1343, 135, 1511, 155, 1551 din Codul fiscal utilizează noţiunea de „autofactură” în domenii care, de asemenea, nu au legătură cu situaţia de fapt din cauză.

Pentru toate argumentele de mai sus, tribunalul arbitral constată că între părţi a existat un contract de vânzare-cumpărare, fără să fie încheiat în formă scrisă, pe care R. şi TB&R l-au executat prin livrarea bunurilor, astfel încât şi pârâta ANIF are obligaţia corelativă de a plăti preţul produselor primite, considerente pentru care cererea reclamantei este admisă astfel cum a fost precizată la ultimul termen.

Pe cale de consecinţă şi în temeiul art. 969 şi 1361 C. civ. Cuza, pârâta este obligată la plata următoarelor sume: I. cu titlu de debit principal-suma de 2.328.488.74 RON, reprezentând preţ al mărfurilor livrate, primite şi neachitate, alcătuită după cum urmează: 1. 225.807,10 RON contravaloarea bunurilor livrate de SC P.R. SA către ANIF; 2. 2.102.681,64 RON creanţa cesionată de TB&R către reclamantă, constând în următoarele: a) 1.756.255,40 RON contravaloarea mărfurilor livrate, dar pretins necomandate (suma este identică cu cea din tabelul depus de pârâtă); b)162.316 RON contravaloarea unor materiale livrate, după cum afirmă pârâta „în plus din licitaţia SEAP”; este vorba despre suma de 130.900 RON, menţionată în tabelul întocmit de pârâtă „fără TVA”, la care se adaugă TVA (130.900 RON, 24% 162.316 RON), c) 70.680 RON contravaloarea unor produse despre care pârâta pretinde că nu le-a primit (10 contactoare RG 400A G8, în valoare de 5.700 de RON bucata, în total 57.000 de RON). În realitate, aceste produse au fost primite, ele figurând pe Avizul de însoţire a mărfii nr. 8 din 15 iulie 2011, la poziţia 4. La suma de 57.000 RON se adaugă TVA, rezultând suma de 70.680 RON. d) 113.430,24 RON - contravaloarea unor produse despre care pârâta pretinde că le-a primit, dar nu corespund parametrilor tehnici (în valoare de 91.476 RON, fără TVA). În legătură cu această susţinere a pârâtei, la dosar există două adrese „interne” în care se afirmă că produsele primite nu deţin certificate de calitate, sunt vechi şi nu sunt compatibile cu instalaţiile electrice, fără să fie identificate care sunt acestea (nr. 4793 din 11 iulie 2011 şi nr. 2115 din 7 iulie 2011).

În măsura în care aceste susţineri ar fi reale, „necorespunderea tehnică” ar constitui un viciu aparent (în cauză nefiind invocat caracterul de viciu ascuns), care ar fi trebui adus la cunoştinţa TB&R în două zile de la primirea mărfii (jurisprudenţa s-a pronunţat în acelaşi sens: „pârâtele nu au înţeles să invoce răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse ale bunului, iar în privinţa viciilor aparente este incident art. 70 C. com., conform căruia cumpărătorul trebuia să aducă la cunoştinţa vânzătorului viciile constatate în două zile de la primire lucrurilor”- ÎCCJ, secţia comercială, Decizia nr. 2703 din 20 septembrie 2007 pe site-ul legalis.ro). Cum pârâta nu a dovedit că a adus la cunoştinţa TB&R aceste neajunsuri, apărarea sa este înlăturată şi obligată la plata sumei de 113.430,24 RON (91.476 RON 24% TVA).

Cu titlu de dobândă legală, Tribunalul arbitral recunoaşte suma de 339.292.68 RON, alcătuită din: 1. 33.229.60 RON - cu titlu de dobândă legală, calculată începând cu data scadenţei fiecărei sume datorate şi până la data de 25 ianuarie 2013, aferentă sumei de 225.807.10 RON; 2. 306.063.08 RON - cu titlu de dobândă legală, calculată începând cu data scadenţei fiecărei sume datorate şi până la data de 25 ianuarie 2013, aferentă sumei de 2.102.681,64 RON.

În legătură cu dobânzile, tribunalul arbitral consideră că acestea se datorează de la scadenţa fiecărei sume datorate, potrivit art. 43 C.com. Calculul lor a fost făcut de reclamantă potrivit O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011, ambele fiind aplicabile în cauză, în succesiunea lor. Modalitatea de calcul nu a fost contestată de către pârâtă nici prin întâmpinare, deşi i-a fost comunicată odată cu cererea arbitrală şi nici la ultimul termen, când a fost depusă de reclamantă o variantă actualizată. Aşa fiind, tribunalul arbitral şi-a însuşit calculul făcut de reclamantă, urmând să o oblige pe pârâtă la plata sumelor menţionate mai sus.

În sfârşit, pârâta este obligată la plata dobânzii legale, aferentă întregii sume datorate cu titlu de preţ al produselor livrate, începând cu data de 25 ianuarie 2013 (la care s-a oprit calculul dobânzii) şi până la plata integrală a preţului datorat.

Tribunalul arbitral a mai dispus respingerea cererii reconvenţionale, motivarea acestei soluţii rezidând în aceea că între părţi s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, în temeiul căruia reclamanta a livrat în mod corect produsele, ele fiind recepţionate de reprezentanţii pârâtei, astfel încât reclamanta nu poate fi obligată să le ridice.

Prin Sentinţa pronunţată la data de 1 martie 2013 de Tribunalul Arbitral-arbitraj ad-hoc, s-a dispus: admite cererea de completare a sentinţei arbitrale din data de 12 februarie 2013, formulată de reclamanta SC P.R. SA, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţionala de Îmbunătăţiri Funciare; completarea sentinţei arbitrale din data de 12 februarie 2013, pronunţată în litigiul dintre SC P.R. SA şi Agenţia Naţionala de Îmbunătăţiri Funciare, după cum urmează: respinge cererea reconvenţională formulată de pârâta Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare.

În motivare, Tribunalul arbitral a arătat că, examinând minuta Sentinţei din 12 februarie 2013, constată că nu s-a pronunţat asupra cererii reconvenţionale formulate de pârâtă.

Dar, pe de o parte, având în vedere obiectul cererii reconvenţionale (obligarea reclamantei să ridice produsele despre care a pretins că au fost livrate în plus, precum şi pe cele necorespunzătoare calitativ şi să storneze facturile corespunzătoare), admiterea cererii principale ducea, cu necesitate, în mod logic, la respingerea cererii reconvenţionale. Pe de altă parte, în considerentele sentinţei arbitrale din 12 februarie 2013, tribunalul arbitral a analizat cererea reconvenţională.

În aceste condiţii, este evident că lipsa menţiunii din minuta din data de 12 februarie este o regretabilă omisiune, care poate fi remediată prin admiterea cererii reclamantei şi completarea sentinţei arbitrale din aceeaşi dată cu pronunţarea asupra cererii reconvenţionale, formulate în cauză de către pârâtă, în sensul respingerii acesteia.

Temeiul de drept al completării sentinţei arbitrale menţionate îl constituie art. 362 alin. (1) (pentru soluţionarea cererii) şi alin. (3) (pentru menţiunea potrivit căreia hotărârea de completare face parte integrantă din hotărârea arbitrala) C. proc. civ. în vigoare la momentul pronunţării sentinţei ce urmează a fi completată (12 februarie 2013).

3. Împotriva hotărârii arbitrale pronunţată a formulat acţiune în anulare Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare solicitând în contradictoriu cu SC P.R. SA, în conformitate cu prevederile art. 364 şi art. 365 alin. (2) C. proc. civ. (1865), desfiinţarea Sentinţei din data de 12 februarie 2013, pronunţată de către Tribunalul arbitral şi pe fond respingerea cererii formulate de către SC P.R. SA ca neîntemeiată şi admiterea cererii reconvenţionale formulate de către Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare; a mai solicitat suspendarea executării silite a sentinţei din data de 12 februarie 2013 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în anulare în conformitate cu prevederile art. 365 alin. (3) C. proc. civ.

În motivarea acţiunii, partea reclamantă ANIF a invocat disp. art. 364 lit. i) C. proc. civ. - "hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.".

A susţinut reclamanta ANIF că la termenul din data de 8 noiembrie 2012 a solicitat pe lângă proba cu înscrisuri şi proba cu expertiza contabilă, pentru a lămuri situaţia de fapt cu privire la modul în care s-a efectuat livrarea produselor, respectiv produsele primite în gestiune şi produsele achitate, raportat la comenzile emise de către ANIF. A considerat că este oportună administrarea probei cu expertiza contabilă, dată fiind complexitatea relaţiei comerciale intervenite ca urmare a procedurii de achiziţie ce a avut loc în datele de 31 mai 2011/1 iunie 2011 şi pentru a elimina orice dubiu în legătură cu modul în care s-au derulat acele relaţii. Expertiza contabilă ar fi adus lămuriri cu privire la produsele livrate, dacă acestea au corespuns comenzilor lansate de către ANIF precum şi cu privire la plăţile efectuate de către ANIF - facturile care au fost onorate la plată prin plăţile efectuate.

Livrarea produselor s-a efectuat la mai multe sucursale ale ANIF, iar documentele au fost comunicate la o altă sucursală, situaţie de care reclamanta a profitat şi a adus intenţionat produse necomandate afirmând că acestea au fost comandate ulterior.

Se impune a se observa faptul că în principal acţiunea s-a fondat pe aşa zisele comenzi suplimentare. Aceste liste suplimentare nu au semnătură, ştampilă, nu sunt emise de instituţie şi exced achiziţiei.

ANIF nu a emis sau lansat vreo comandă suplimentară de produse faţă de cele licitate prin SEAP şi ulterior comandate prin comenzile ferme nr. 12 din 20 iunie 2011 şi nr. 13 din 20 iunie 2011.

R.I. a manifestat o vădită rea-credinţă în derularea relaţiei comerciale şi anume: a livrat în plus produse nerespectând comanda fermă emisă de către ANIF; a facturat produse necorespunzătoare calitativ şi a livrat produse necorespunzătoare; nu a livrat unele produse comandate.

Toate acestea au rezultat neîndoielnic din analiza situaţiei comparative a materialelor Licitate - Facturate şi Comandate pentru SC P.R. SA şi pentru S.C. TB&R S.C. SRL, situaţie care a fost anexată împreună cu întregul material probator în sprijinul susţinerilor la dosarul cauzei.

Nu este îndeplinită niciuna dintre condiţiile de validitate a aşa zisei comenzi suplimentare şi anume: 1) să fie reală, adică să nu lase nicio îndoială despre existenţa ei. Orice exprimare, expresă sau tacită a consimţământului de a încheia un contract trebuie să corespundă voinţei interne a părţii contractante de a se obliga efectiv. 2) să fie precisă. O declaraţie de voinţă nu constituie ofertă dacă nu este suficient de precisă, adică dacă nu cuprinde clauzele esenţiale ale contractului ce urmează a fi încheiat. 3) să fie fermă. Aşa zisele comenzi verbale invocate nu au existat în realitate. Simpla livrare în plus a unor materiale electrice nu e de natură să dovedească un acord implicit de voinţă a părţilor contractante. Nu există comenzi suplimentare ferme efectuate de către ANIF.

Semnatara acţiunii arbitrale nu a făcut dovada comenzilor suplimentare lansate de către ANIF, iar faptul că angajaţi ai ANIF au semnat avizele de însoţire a mărfurilor nu înseamnă implicit şi dovada existenţei creanţei din moment ce un număr însemnat de facturi au fost refuzate la plată şi returnate expeditoarei. Mai mult decât atât, nimeni nu poate fi constrâns a primi şi plăti mai mult decât ceea ce a comandat.

Atât în întâmpinarea formulată ca urmare a acţiunii arbitrale, cât şi în cererea reconvenţională, s-a dovedit faptul că pretenţiile SC P.R. SA sunt nejustificate şi nelegale, sfidând practic atât legislaţia, în vigoare în domeniul achiziţiilor publice, cât şi regulile de conduită bună-credinţă în derularea relaţiilor comerciale dintre societăţi.

SC P.R. SA şi-a fondat acţiunea invocând unele înscrisuri fără nicio valoare juridică, respectiv aşa zise comenzi suplimentare lansate de către ANIF. Aceasta reprezintă o evidentă deturnare a realităţii, listele suplimentare prezentate neavând niciun element care să-i confere calitatea unui document opozabil şi din care să rezulte neîndoielnic că materialele au fost cu adevărat comandate suplimentar peste licitaţia efectuată, de către ANIF - R.A.

Pe parcursul judecăţii s-au prezentat dovezi concrete din care a rezultat că materialele pentru care au fost emise pretenţiile de plată prin prezenta acţiune arbitrală, nu au fost primite niciodată în gestiunea ANIF, fiind preluate numai în custodie, fiind încheiate procese-verbale de custodie la data de 23 iunie 2011, 30 iunie 2011 şi 10 august 2011. Reclamanta a avut o atitudine nesinceră în faţa arbitrului, în realitate A.M. fiind delegatul firmei, acesta predând marfa constatată ca fiind livrată în plus sau necorespunzătoare calitativ în custodie la Sucursala Timiş - Mureş Inferior a ANIF.

4. Prin încheierea de la termenul din 9 mai 2013, Curtea a respins excepţia intitulată de pârâtă a „necompetenţei funcţionale”.

În motivare, Curtea a arătat că în discuţie nu este o problemă legată de competenţă, ci de legala compunere a completului de judecată, deoarece prin intermediul excepţiei respective nu se pune în discuţie competenţa materială sau teritorială a Curţii de Apel Bucureşti de a judeca acţiunea.

În discuţie, nefiind o problemă legată de competenţa instanţei ci de compunere a completului de judecată, Curtea a apreciat că norma tranziţiei incidentă este cea de la art. 725 alin. (1) C. proc. civ. -1865: „Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică din momentul intrării ei în vigoare şi proceselor în curs de judecată, începute sub legea veche)…)”.

Or, noua reglementare în vigoare la data învestirii Curţii - 19 martie 2013 - art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 la care de altfel s-a raportat ca număr şi pârâta în întâmpinare, prevede că „procesele şi cererile privind acordarea de despăgubire pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, derularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică se soluţionează în primă instanţă de secţia contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante.

Mai notează Curtea că norma de la art. III al O.U.G. nr. 77/2012 de modificare şi completare a O.U.G. nr. 34/2007 nu conţine nicio dispoziţie tranzitorie privind litigiile care la acel moment se aflau în baza arbitrajului pentru a fi derogatorie de la art. 725 alin. (1) C. proc. civ. - 1865, motiv pentru care în lipsa normei speciale se aplică dreptul comun reprezentat de acest din urmă articol şi care prevede principiul aplicării imediate a legii noi de procedură.

Faţă de aceste considerente, Curtea a respins excepţia invocată ca nefondată, deoarece completul de judecată este alcătuit potrivit normelor în vigoare la data introducerii acţiunii, respectiv 19 martie 2013.

5. Hotărârea Curţii de apel

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 1656 din 22 mai 2013, a dispus: respingerea ca nefondată excepţia de inadmisibilitate invocată de partea intimată SC P.R. SA cu privire la acţiunea în anulare; admite acţiunea în anulare formulată de petenta Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare, în contradictoriu cu intimata SC P.R. SA; anulează în parte sentinţa arbitrală pronunţată la data de 12 februarie 2013, astfel cum a fost completată prin sentinţa arbitrală pronunţată la data de 1 martie 2013, şi, pronunţându-se în fond, Curtea dispune: respinge ca nefondate capetele din cererea reclamantei (-pârâte) SC P.R. SA de obligare a pârâtei (-reclamante) Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare la plata sumelor de 1.756.255,40 RON, 162.316 RON, 12.617 RON şi 189.940,1 RON, precum şi a dobânzilor legale aferente acestor sume; admite în parte cerere reconvenţională formulată de pârâta (-reclamantă) Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare; obligă reclamanta (-pârâtă) SC P.R. SA să ridice din locaţiile pârâtei (-reclamante) Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare piesele şi materiale electrice/reperele livrate în plus, astfel cum se identifică în cursul arbitrajului prin trimitere la sumele de 12.617 RON şi 189.940,1 RON; menţine în rest sentinţa arbitrală pronunţată la data de 12 februarie 2013, astfel cum a fost completată prin Sentinţa arbitrală pronunţată la data de 1 martie 2013, respectiv cu privire la obligaţia instituită în sarcina pârâtei (-reclamante) Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare de plată către reclamanta (-pârâtă) SC P.R. SA a sumei de 70.680 RON plus dobândă legală aferentă în cuantum de 10.110,68 RON calculată până la data de 25 ianuarie 2013, a sumei de 113.430,24 RON plus dobândă legală aferentă în cuantum de 15.773,11 RON calculată până la data de 25 ianuarie 2013 şi a sumei de 23.250 RON plus dobândă legală aferentă în cuantum de 3.410,65 RON calculată până la data de 25 ianuarie 2013, precum şi a dobânzii legale aferente sumelor de 70.680 RON, 113.430,24 RON şi 23.250 RON calculată de la data de 25 ianuarie 2013 şi până la achitarea lor integrală, dar şi cu privire la respingerea în rest a cererii reconvenţionale; respinge cererea de suspendare a executării sentinţei arbitrale ca rămasă fără obiect.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:

În ce priveşte motivul acţiunii în anulare întemeiat de partea reclamantă Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare (ANIF) pe dispoziţiile art. 364 lit. e) C. proc. civ. (1865), instanţa a apreciat că este neîntemeiat.

Astfel, potrivit art. 364 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. (1865) „Hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul din următoarele motive: (…) e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 3533; (…)”. Potrivit acestui din urmă text, „(1) Dacă părţile n-au prevăzut altfel, tribunalul arbitral trebuie să pronunţe hotărârea în termen de cel mult 5 luni de la data constituirii sale. (…) (6) Trecerea termenului prevăzut în prezentul articol nu poate să constituie un motiv de caducitate a arbitrajului afară de cazul în care una dintre părţi a notificat celeilalte părţi şi tribunalului arbitral, până la primul termen de înfăţişare, că înţelege să invoce caducitatea” (art. 3533 C. proc. civ. - 1865).

Mai reţine Curtea că, prin clauza compromisorie existentă în procesul-verbal încheiat de părţi la data de 11 mai 2012, s-a prevăzută că „Termenul arbitrajului va fi de maxim 5 luni de la data comunicării cererii de arbitraj”.

Curtea a constatat, din analiza înscrisurilor existente în dosarul arbitral şi din lectura sentinţei arbitrale, că învestirea arbitrului unic din cauză a intervenit la data de 18 octombrie 2012.

Pe cale de consecinţă, tribunalul arbitral, în vederea respectării termenului amintit de 5 luni, trebuia să pronunţe hotărârea până la data de 18 martie 2013.

Or, sentinţa arbitrală contestată a fost dată de arbitrul unic la data de 12 februarie 2013, adică anterior împlinirii termenului în discuţie.

În concluzie, în cauză nu este incident motivul de acţiune în anulare prev. de disp. art. 364 lit. e) C. proc. civ. (1865).

Cu privire la cel de-al doilea motiv invocat de Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare (ANIF) în susţinerea acţiunii în anulare, respectiv art. 364 lit. i) C. proc. civ. (1865), Curtea arată următoarele:

Potrivit art. 364 lit. i) C. proc. civ. (1865), „Hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul din următoarele motive: (…) e) - i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii; (…)”.

Din analiza textului amintit rezultă că desfiinţarea hotărârii arbitrale poate interveni atunci când ea încalcă ordinea publică, bunele moravuri sau dispoziţii imperative ale legii.

Faţă de cele reţinute de jurisprudenţă şi de doctrina de drept procesual, Curtea a apreciat că incidenţa motivului prev. de art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ. (1865) permite instanţei de judecată doar un control pentru motive de legalitate asupra hotărârii arbitrale, cu menţiunea că şi acesta este limitat doar la verificarea conformităţii hotărârii cu ordinea publică, bunele moravuri sau dispoziţiile imperative ale legii. În plus, Curtea mai deduce pe cale de interpretare că acestea din urmă trebuie să fi fost respectate atât cu raportare la dreptul procesual specific procedurii arbitrajului, dar şi la dreptul material care guvernează raporturile juridice litigioase, deoarece legea nu face vreo diferenţiere între dreptul material/substanţial şi cel procesual, motiv pentru care nici în interpretare nu trebuie să intervină vreo excludere sau delimitare.

În cauza de faţă, în raport de limitele în care este admis controlul judecătoresc prin prisma acţiunii în anulare prev. de art. 364 C. proc. civ. (1865), Curtea subliniază că situaţia de fapt stabilită de arbitrul unic nu poate fi cenzurată de instanţa judecătorească, deoarece aceasta excede motivului în discuţie, neprivind ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.

Pe cale de consecinţă, Curtea a reţinut că nu poate fi primită critica părţii reclamante ANIF legată de respingerea administrării probei cu expertiză contabilă ori în legătură cu înscrisurile identificate pe parcursul arbitrajului ca liste de produse suplimentare.

În acest sens, Curtea de apel reţine că problema încuviinţării administrării probelor prin prisma concludenţei, pertinenţei şi utilităţii acestora, dar şi cea a evaluării probelor constituie aspecte litigioase care nu intră în sfera analizei legalităţii hotărârii, ci a temeiniciei acesteia. Or, după cum s-a arătat, motivul prev. de art. 364 lit. i) C. proc. civ. (1865) nu permite un control de temeinicie asupra sentinţei arbitrale, ci doar de legalitate.

În plus, critica în discuţie este şi una formulată artificial de partea reclamantă ANIF. Astfel, după cum se poate lesne observa din lectura sentinţei arbitrale, între părţi nu există contradicţie privind bunurile livrate şi valoarea lor, aspect pe care l-ar fi putut lămuri expertul, ci asupra temeiului livrării şi, în mod corespunzător, al obligaţiei de plată, chestiune ce intră însă în atribuţia de jurisdicţie a arbitrului şi, respectiv, a judecătorului, deoarece presupune aplicarea dreptului la o situaţie de fapt. În ceea ce priveşte înscrisurile identificate sub titulatura de liste de produse suplimentare, simpla lectură a sentinţei arbitrale ar fi permis reprezentanţilor şi prepuşilor reclamantei ANIF să observe că arbitrul a împărtăşit punctul de vedere al ANIF cu privire la lipsa de semnificaţie juridică a acelor înscrisuri, subliniind că nu pot fi luate în considerare ca mijloc de probă.

Deşi partea pârâtă SC P.R. SA pretinde, prin întâmpinare, că apărările formulate de partea reclamantă ar fi limitate la chestiunile probelor şi stabilirea/interpretarea situaţiei de fapt, în realitate, din cererea de anulate formulată de reclamanta ANIF se deduce că aceasta mai invocă şi o altă critică, respectiv cea referitoare la încălcarea dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice ca efect al admiterii acţiunii. Curtea arată că această critică este prezentă în mod repetat în conţinutul acţiunii, regăsindu-se la fila 4 şi la fila 7 din cerere, astfel că nu poate fi ignorată în soluţionarea cauzei.

Din această perspectivă, Curtea a apreciat că se impune a fi efectuată o delimitare între, pe de o parte, situaţia bunurilor livrate ca urmare a comenzilor scrise emise de partea reclamantă ca efect al procedurii de achiziţie publică desfăşurată prin SEAP şi, pe de altă parte, situaţia bunurilor - piese şi materiale electrice/repere identificate în cursul arbitrajului ca fiind livrate în plus.

Cu privire la prima categorie de bunuri, Curtea apreciază că, în raport de apărările formulate de reclamanta ANIF şi situaţia de fapt stabilită de arbitrul unic, nu se decelează nicio încălcare a ordinii publice, bunelor moravuri sau dispoziţiilor imperative ale legii. Astfel, problemele ţinând de realitatea sau nu a livrării efective a bunurilor comandate şi conformitatea celor livrate reprezintă chestiuni de fapt, ce nu pot fi cenzurate prin intermediul acţiunii în anulare, căci motivul prevăzute de art. 364 lit. i) C. proc. civ. nu se referă la desfiinţarea hotărârii arbitrale pentru motive de netemeinicie, de stabilire şi apreciere greşită a stării de fapt.

În privinţa celorlalte bunuri-piese şi materiale electrice/repere identificate în cursul arbitrajului ca fiind livrate în plus, Curtea a constatat că arbitrul unic a reţinut că «(…) nu există, în mod evident, un înscris care să constate manifestarea de voinţă a ambelor părţi în sensul încheierii contractului, şi nici unul care să consemneze măcar manifestarea de voinţă a pârâtei de a comanda produse suplimentare. Din acest punct de vedere, susţinerea pârâtei privind lipsa de semnificaţie juridică a aşa-numitelor liste de comenzi suplimentare, invocate de reclamantă este corectă. Acestea nu pot fi luate în considerare ca un mijloc de probă, fiind documente imprimate electronic, a căror provenienţă nu poate fi stabilită cu certitudine. Ele nu pot constitui niciun început de dovadă scrisă (aşa cum pretinde reclamanta), în sensul art. 1197 C. civ. Cuza, deoarece aceste texte se referă la „scriptură”, - în sensul de „scris de mână” în acea perioadă -, care poate „face a fi de crezut faptul pretins” (art. 1197 alin. (2) C. civ. Cuza); or, un înscris imprimat, care poate fi generat de pe orice computer, nu are cum să îndeplinească această caracteristică. Cu toate acestea, pe baza probelor administrate în cauză, tribunalul arbitral consideră că şi în privinţa produselor livrate suplimentar faţă de procedura derulată pe SEAP între părţi a existat un contract (…)», respectiv că «Din probele administrate în cauză se naşte o prezumţie simplă care, potrivit art. 1203 C. civ. Cuza, are „greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea (…)».

Curtea a apreciat că recunoaşterea existenţei unor contracte între, pe de o parte, ANIF şi, pe de altă parte, SC P.R. SA şi S.C. TB&R S.C. SRL, cu privire la piesele şi materialele electrice/reperele livrate în plus implică o încălcare vădită a normelor imperative de ordine publică din materia contractelor de achiziţie publică, astfel cum se regăsesc reglementate în O.U.G. nr. 34/2006.

Dacă raţionamentul arbitrului unic poate fi valid în cazul unor raporturi juridice ce intră în integralitate sub imperiul dreptului privat, contractul de vânzare-cumpărare bunuri mobile fiind în cazul acestora guvernat de principiile libertăţii de voinţă şi consensualismului, totuşi el nu mai poate fi primit ca atare atunci când în discuţie este un contract de furnizare, definit de art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 (forma în vigoare la data livrărilor) ca fiind „contractul de achiziţie publică, altul decât contractul de lucrări, care are ca obiect furnizarea unuia sau mai multor produse, prin cumpărare, inclusiv în rate, închiriere sau leasing, cu sau fără opţiune de cumpărare”.

Astfel, lecturându-se O.U.G. nr. 34/2006 se observă că, în cazul autorităţilor contracte, atribuirea unui contract de achiziţie publică nu se face, de principiu, consensual, ci potrivit unei proceduri obligatorii menite a promova, între altele, concurenţa între operatorii economici, garantarea tratamentului egal şi nediscriminarea operatorilor economici, asigurarea transparenţei şi integrităţii procesului de achiziţie publică, asigurarea utilizării eficiente a fondurilor publice, în acord cu disp. art. 2 alin. (1) lit. a) - d) din acelaşi act normativ.

Or, în categoria autorităţilor contractante intra şi partea reclamantă - Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare - prin prisma definiţiei de la art. 8 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006, ca organism al statului - autoritate publică sau instituţie publică - care acţionează la nivel central ori la nivel regional sau local.

Într-adevăr, art. 19 din O.U.G. nr. 34/2006 recunoaşte dreptul autorităţii contractante „de a achiziţiona direct produse, servicii sau lucrări, în măsura în care valoarea achiziţiei, estimată conform prevederilor secţiunii a 2-a a prezentului capitol, nu depăşeşte echivalentul în RON a 15.000 euro pentru fiecare achiziţie de produse, servicii sau lucrări. Achiziţia se realizează pe bază de document justificativ, care în acest caz se consideră a fi contract de achiziţie publică, iar obligaţia respectării prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă se limitează numai la prevederile art. 204 alin. (2)”.

Astfel, în raport de produsele concrete livrate, Curtea a apreciat că incident era art. 27 alin. (5) prima teză din O.U.G. nr. 34/2006, text potrivit căruia „În cazul în care autoritatea contractantă îşi propune să achiziţioneze produse similare, dar defalcate pe loturi a căror cumpărare se realizează prin atribuirea mai multor contracte de furnizare distincte, atunci valoarea estimată se consideră a fi valoarea cumulată a tuturor loturilor. (…)”.

Din analiza facturilor ataşate la dosar şi a anexelor emanate de la partea reclamantă, Curtea observă că livrările în litigiu nu rezultă a se fi încadrat sub plafonul maxim de 15.000 euro rezultat din art. 19 al O.U.G. nr. 34/2006.

Observă Curtea că atât SC P.R. SA, cât şi SC TB&R S.C. SRL au recurs la o metodă de eludare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006, livrând produsele pe baza mai multor facturi, dar în aceeaşi zi ori la intervale scurte de timp. Astfel, se constată că SC TB&R S.C. SRL a livrat la aceeaşi dată, respectiv 29 iunie 2011, fără a exista vreo comandă scrisă din partea ANIF sau vreo procedură de achiziţie desfăşurată prin SEAP, bunuri suplimentare în valoare totală de 1.756.255,40 RON, corespunzător unui număr de 25 de facturi; în acelaşi fel, a procedat şi la 18 iulie 2011 şi 10 august 2011, când a livrat bunuri în valoare de 162.316,00 RON prin 12 facturi. Aceeaşi metodă a fost folosită şi de SC P.R. SA, care la 24 iunie 2011 şi 27 iunie 2011 a furnizat produse suplimentare, fără a exista vreo comandă scrisă din partea ANIF sau vreo procedură de achiziţie desfăşurată prin SEAP, în valoare de 189.940,10 RON + 12.617,00 RON corespunzător unui număr de 10 facturi.

În acord cu disp. art. 129 alin. (1) C. proc. civ. (1865) şi art. 1169 C. civ. de la 1864 (text aplicabil faţă de norma tranzitorie existentă la art. 230 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 71/2011), revenea părţii reclamante să facă dovada că valoarea achiziţiilor, determinată potrivit secţiunii a II-a din O.U.G. nr. 34/2006, se încadra în plafonul maxim de 15.000 euro corespunzător fiecărei achiziţii sau loturi de produse similare, ceea ce însă nu rezultă din datele speţei. De altfel, din analiza cererii arbitrale se poate observa faptul că SC P.R. SA se limitează la câteva fraze în expunerea situaţiei de fapt, fără a argumenta în vreun fel considerentele pentru care aceste raporturi contractuale pretinse, la care chiar P.R. se raportează ca fiind unele de achiziţie publică, s-ar fi desfăşurat cu respectarea legii în discuţie.

Or, în lipsa dovezii că respectivele achiziţii nu depăşeau suma de 15.000 euro, raportul contractual pretins nu era guvernat de principiul consensualismului incident atunci când autoritatea contractantă poate achiziţiona direct produse în acord cu disp. art. 19 din O.U.G. nr. 34/2006, ci, naşterea sa legală era condiţionată de parcurgerea procedurilor de atribuire a contractului de achiziţie publică, aşa cum sunt reglementate de O.U.G. nr. 34/2006, dat fiind că art. 20 din acest act normativ prevede că „(1) Autoritatea contractantă are obligaţia de a atribui contractul de achiziţie publică prin aplicarea procedurilor de licitaţie deschisă sau licitaţie restrânsă. (2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), autoritatea contractantă are dreptul de a aplica celelalte proceduri prevăzute la art. 18 alin. (1), după caz, numai în circumstanţele specifice prevăzute la art. 94, art. 110 alin. (1), art. 122 sau 124.”.

Totodată, Curtea a mai reţinut că nu rezultă nici incidenţa şi nici îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prev. de disp. art. 122 din O.U.G. nr. 34/2006 pentru a se putea vorbi despre posibilitatea ANIF ca autoritate contractantă de a aplica procedura de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare.

Cât despre natura juridică a dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006, Curtea apreciază că cele privind respectarea principiilor consacrate la art. 2 şi a etapelor procedurii de atribuire prezintă caracter imperativ, de ordine publică, deoarece normele care le reglementează sunt menite a ocroti interese publice ţinând de promovarea concurenţei dintre operatorii economici, transparenţa procedurii de achiziţie publică şi eficienta utilizare a fondurilor publice.

În plus, Curtea a reţinut că reglementarea O.U.G. nr. 34/2006 este şi expresia transpunerii în dreptul intern a dreptului Uniunii Europene, îndeosebi a Directivei 2004/18/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de lucrări, de bunuri şi de servicii, care a înlocuit Directiva 93/37/CEE.

Curtea de apel a apreciat că recunoaşterea unor efecte juridice furnizărilor de produse suplimentare efectuate de P.R. SA şi TB&R S.C. SRL, atât în lipsa unei proceduri de achiziţie publică desfăşurate de ANIF, dar chiar şi a unei comenzi scrise emanate de la aceasta, ar implica o încălcare vădită a dispoziţiilor imperative de ordine publică cuprinse în O.U.G. nr. 34/2006.

Referitor la excepţia de inadmisibilitate invocată de partea intimată SC P.R. SA cu privire la acţiunea în anulare, Curtea a apreciat că cererea formulată de ANIF se poate analiza în raport de ipotezele reglementate la art. 364 lit. e) şi i) C. proc. civ. (1865), pretinzându-se de reclamantă, pe de o parte, expirarea termenului arbitrajului anterior pronunţării sentinţei arbitrale, iar, pe de altă parte, încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri şi a dispoziţiilor imperative ale legii; or, măsura în care aceste motive pot fi primite ca fondate rezultă din cele arătate mai sus.

Cu privire la cererea de suspendare a executării sentinţei arbitrale, faţă de disp. art. 365 alin. (3) C. proc. civ. (1865), Curtea a constatat că aceasta a rămas fără obiect, dat fiind că în cauză a intervenit soluţionarea acţiunii în anulare, prin dispozitivul sentinţei de faţă arătându-se măsura în care sentinţa arbitrală mai este susceptibilă de a produce efecte juridice, aşa că, în limita anulării sale, ea nu mai poate constitui titlu executoriu date fiind şi disp. art. 702 alin. (1) pct. 5 Noul Cod de procedură civilă.

În acest context, Curtea de Apel a constatat că celelalte excepţii invocate de pârâta P.R. cu privire la cererea de suspendare executare nu se mai impun a fi analizate.

6. Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinţei civile nr. 1656 din 22 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanta SC P.R. SA Bucureşti şi pârâta Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare.

Recurenta-reclamantă critică sentinţa pronunţată pentru următoarele motive:

Instanţa de fond a respins prin Încheierea din 9 mai 2013 excepţia necompetenţei sale funcţionale în soluţionarea prezentei cauze (excepţie invocată de reclamantă prin întâmpinare), pronunţând astfel o soluţie nelegală.

Astfel, arată recurenta că raţionamentul primei instanţe reprezintă un sofism juridic, întrucât se bazează pe două premise adevărate, dar care nu beneficiază de legătura necesară pentru a ajunge la concluzia la care a ajuns instanţa. Prima instanţă ar fi trebuit să observe că indiferent dacă ar fi apreciat că problema este una de competenţă sau de legală compunere a completului sub aspectul specializării acestuia, problema competenţei soluţionării acţiunii arbitrale în primă instanţă, în lipsa dovezii arbitrale la momentul formulării acţiunii în anulare, este lipsită de relevanţă.

Pentru stabilirea instanţei care soluţionează acţiunea arbitrală se are în vedere „instanţa de judecată care, în lipsa convenţiei arbitrale ar fi fost competentă să judece litigiul în fond, în primă instanţă”, potrivit normelor juridice în vigoare la data sesizării acesteia, iar nu potrivit normelor în vigoare la data sesizării instanţei arbitrale, astfel cum a raţionat instanţa de fond.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, în vigoare la data iniţierii litigiului arbitral, iar nu la momentul iniţierii acţiunii în anulare, „procesele şi cererile prevăd executarea contractelor de achiziţie publică se soluţionează în primă instanţă de către secţia comercială a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante”.

În consecinţă, potrivit art. 365 alin. (1), prin raportare la art. 342 C. proc. civ., acţiunea în anulare ar fi trebuit să fie soluţionată în primă instanţă de una dintre secţiile specializate pentru litigii cu profesionişti ale Curţii de Apel Bucureşti.

Prima instanţă a dovedit o eronată înţelegere şi aplicare a noţiunii de competenţă materială, stabilirea competenţei urmând a avea în vedere prevederile art. 361 alin. (1) coroborat cu art. 342 C. proc. civ. prin raportare la art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, în vigoare la data iniţierii litigiului arbitral, iar nu cele din momentul iniţierii acţiunii în anulare.

Recurenta-reclamantă arată că sentinţa este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu încălcarea principiului şi a dreptului la apărare, instanţa pronunţându-se pe fondul acţiunii arbitrale fără a-l pune în discuţia părţilor (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârii atacate, considerentele referitoare la plafonul maxim pentru achiziţii directe în cuantum de 15.000 Euro, precum şi cele referitoare la dovada contractului de achiziţie publică nu au fost puse în discuţia părţilor, recurenta susţinând că nu a avut posibilitatea să formuleze apărări şi să solicite eventuale probe.

Mai arată recurenta că la data de 9 mai 2013, instanţa a acordat părţilor cuvântul exclusiv cu privire la excepţia inadmisibilităţii şi cu privire la fondul acţiunii în anulare, nicidecum cu privire la fondul acţiunii arbitrale care ar fi putut fi discutat numai în cazul în care instanţa ar fi desfiinţat sentinţa arbitrală.

Sentinţa este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu nerespectarea principiului disponibilităţii (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), prima instanţă pronunţându-se cu privire la aspecte care nu au fost criticate în mod distinct şi corect de ANIF: prin acţiunea în anulare.

Sentinţa pronunţată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu grava încălcare a prevederilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., întrucât instanţa în mod inadmisibil a procedat la o analiză în fond a cauzei, înainte de desfiinţarea sentinţei arbitrale, în condiţiile în care într-o primă fază judecătorul analizează dacă hotărârea arbitrală se anulează sau nu, iar în a doua fază, în situaţia în care se decide anularea hotărârii, judecătorul urmează să rejudece cauza în fond, iar nu să modifice hotărârea arbitrală a cărei anulare a dispus-o.

Oricum, chiar dacă s-ar admite că instanţa avea posibilitatea să procedeze la o rejudecare în fond a litigiului în mod direct, fără anularea hotărârii arbitrale pentru motive procedurale, sentinţa este nelegală întrucât a fost pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale din materia achiziţiilor publice cuprinse în O.U.G. nr. 34/2006 republicată.

Pentru considerentele arătate, recurenta-reclamantă solicită în principal casarea hotărârii atacate şi trimiterea dosarului pentru soluţionare către instanţa competentă din punct de vedere funcţional, potrivit legii, una dintre secţiile civile specializate în litigii cu profesionişti, iar în subsidiar, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii în anulare şi a menţinerii ca legale a sentinţei Tribunalului Arbitral.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta ANIF arată că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), critica vizând doar parag. nr. 6 şi 7 al dispozitivului sentinţei, instanţa reţinând în mod greşit că datora sumele menţionate.

În consecinţă, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei în sensul admiterii acţiunii în anulare şi admiterea cererii reconvenţionale aşa cum a fost formulată.

Recurenta-pârâtă SC P.R. SA critică sentinţa pe următoarele motive ce vizează parag. 6 şi 7 ale dispozitivului sentinţei:

- reclamanta, în calitatea sa de câştigător al licitaţiei, trebuia în mod imperativ să se limiteze la livrarea numai a acelor bunuri comandate expres şi definite de parametrii tehnici, în cantitatea maximă înscrisă în comandă şi la preţul fix negociat şi adjudecat pe SEAP, însă între părţi există contradicţii privind bunurile livrate atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ;

- calculul dobânzilor şi penalităţilor solicitate pe facturile emise de reclamantă este greşit, întrucât facturile în cauză fie au fost refuzate la plată pentru că bunurile facturate nu figurau în comanda ANIF, fie au fost calculate integral sau parţial în termen de 15 zile calendaristice de la data încasării de la bugetul statului, prin M.A.D.R. a fondurilor alocate pentru această achiziţie.

7. Apărările de fapt şi de drept relevante

Prin întâmpinarea formulată la data de 26 noiembrie 2012, SC P.R. SA Bucureşti a solicitat respingerea recursului ANIF ca nefondat, întrucât aceasta susţine fără temei că produsele respective sunt în parte nelivrate şi în parte livrate cu defecte, fără a prezenta nici un document relevant în sprijinul acestei teorii.

La rândul său, ANIF a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta SC P.R. SA Bucureşti, ca nefondat, arătând că soluţia dată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal se încadrează în limitele şi obiectul cererii de anulare, pronunţându-se asupra legalităţii hotărârii arbitrale prin care s-a admis acţiunea în pretenţii formulată de societatea reclamantă.

În situaţia în care şi acţiunea în anulare şi cererea reconvenţională au fost admise în parte, instanţa trebuia să precizeze, fiind vorba despre pretenţii băneşti, la ce pretenţii se referă atunci când stabileşte nelegalitatea hotărârii arbitrale.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor din întâmpinările depuse, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041C. proc. civ., Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru următoarele argumente.

În ceea ce priveşte competenţa soluţionării în primă instanţă a prezentei acţiuni în anulare, Înalta Curte constată că aceasta aparţine Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, aşa cum de altfel a reţinut şi judecătorul fondului.

Potrivit dispoziţiilor art. 725 alin. (1) C. proc. civ. - 1865: „Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică din momentul intrării ei în vigoare şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche (…)”.

Rezultă, aşadar, că data învestirii instanţei reprezintă momentul obiectiv în raport de care se stabilesc regulile de competenţă.

Astfel, procesul judiciar declanşat după modificarea legii este supus legii noi (sub aspectul competenţei).

Or, noua reglementare în vigoare la data învestirii instanţei - 19 martie 2013, respectiv art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 prevede că: „Procesele şi cererile privind acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică, se soluţionează în primă instanţă de către secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante”.

Faţă de reglementarea anterioară care stabilea competenţa soluţionării în primă instanţă tot în favoarea tribunalului, însă specializarea litigii dintre profesionişti, rezultă că norma juridică nu a operat vreo modificare sub aspectul competenţei ci doar sub aspectul compunerii instanţei din punct de vedere al specializării judecătorului.

În mod corect a reţinut judecătorul fondului că norma de la art. III al O.U.G. nr. 77/2012, de modificare a O.U.G. nr. 34/2006 nu conţine nicio dispoziţie tranzitorie privind litigiile aflate în faza arbitrariului, astfel că în lipsa unei norme speciale derogatorie de la dispoziţiile art. 725 C. proc. civ.-1865, urmează a se aplica dreptul comun, care prevede principiul aplicării imediate a legii noi de procedură.

Rezultă aşadar că, în raport de dispoziţiile art. 365 C. proc. civ., (competenţa de a judeca în primă instanţă acţiunea în anulare revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute la art. 342, în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul), art. 342 C. proc. civ. (pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivit în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, partea interesată poate sesiza instanţa de judecată care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond în primă instanţă), precum şi cele ale art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, competenţa de soluţionare în primă instanţă a prezentei acţiuni în anulare aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs ce vizează încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare prin faptul că instanţa de fond s-a pronunţat pe fondul acţiunii arbitrale fără a-l pune în discuţia părţilor (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), Înalta Curte reţine că este nefondat.

Aşa cum rezultă din Încheierea pronunţată la data de 9 mai 2013, instanţa de fond a acordat cuvântul părţilor (prin reprezentant şi apărător) asupra cererii de suspendare/executare şi totodată, cu privire la fondul acţiunii în anulare hotărâre arbitrală, punând în discuţie şi admisibilitatea acestei acţiuni.

Rezultă aşadar, că părţile au avut posibilitatea să-şi formuleze apărări cu privire la fondul acţiunii în anulare hotărâre arbitrală cu respectarea principiului contradictorialităţii, în cauză nefiind incident sub acest aspect, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte nu poate reţine nici motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., raportat la încălcarea principiului disponibilităţii şi a dispoziţiilor art. 364 C. proc. civ., întrucât instanţa în mod inadmisibil a analizat aspecte ce nu au fost contestate prin acţiunea în anulare şi nici cele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susţinerea cărora sunt invocate în principiu aceleaşi argumente.

Recurenta-pârâtă susţine că în mod corect instanţa de fond a apreciat că nu poate fi primită critica ANIF legată de respingerea probei cu expertiză tehnică ori în legătură cu înscrisurile identificate pe parcursul arbitrajului ca liste de produse suplimentare. Cu toate acestea, se arată că instanţa greşit a apreciat că prin cererea în anulare, ANIF ar mai fi invocat şi o altă critică referitoare la încălcarea dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice, critică prezentă în mod repetat în conţinutul acţiunii.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului a reţinut în mod explicit că incidenţa motivului prevăzut de art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ. - 1865, permite instanţei de judecată un control doar pentru motive de legalitate asupra hotărârii arbitrale, limitat la verificarea conformităţii hotărârii cu ordinea publică, bunele moravuri sau dispoziţiile imperative ale legii.

Astfel, situaţia de fapt stabilită de arbitrul unic nu poate fi cenzurată de instanţa de judecată, deoarece aceasta excede motivului în discuţie, neprivind ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii şi în consecinţă, criticile reclamantei ANIF legate de respingerea administrării probei cu expertiză contabilă ori în legătură cu înscrisurile identificate pe parcursul arbitrajului cu liste cu produse suplimentare în mod corect nu au fost primite de judecătorul fondului.

Ceea ce a reţinut şi analizat instanţa de fond vizează situaţia bunurilor - piese şi materiale electrice/repere identificate în cursul arbitrajului ca fiind livrate în plus, din perspectiva aplicării în cauză a dispoziţiilor ce reglementează contractul de achiziţie publică.

Potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006, în cazul autorităţilor publice, atribuirea unui contract de achiziţie nu este guvernat de regulile consensualismului, ci se efectuează conform unei proceduri expres reglementată şi caracterizată de principiile asigurării transparenţei şi integrităţii, a utilizării eficiente a fondurilor publice, tratamentului egal şi nediscriminarea între agenţii economici (art. 2 alin. (1) lit. a) - d) din O.U.G. nr. 34/2006).

Reclamanta ANIF se încadrează în categoria autorităţilor publice, aşa cum sunt acestea definite de dispoziţiile art. 8 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006, respectiv ca organism al statului - autoritate publică sau instituţie publică ce acţionează la nivel central ori la nivel regional sau local, fiindu-i astfel aplicabile regulile ce reglementează procedura de achiziţie publică.

În consecinţă, raportat la valoarea achiziţiei care depăşeşte plafonul maxim de 15.000 euro prevăzut de art. 19 din O.U.G. nr. 34/2006, achiziţia se impunea a fi făcută în temeiul unui contract de achiziţie publică încheiat în condiţiile art. 204 din actul normativ indicat.

Însă, în cauză, fără a exista un contract de achiziţie publică încheiat ca urmare a derulării unei proceduri prin SEAP sau vreo comandă scrisă de la autoritatea contractantă ANIF, au fost livrate bunuri suplimentare în valoare de 162.316,00 RON (fiind întocmite 12 facturi de către SC TB&R S.C. SRL şi respectiv, SC P.R.), şi respectiv în valoare de 189.940,10 RON + 12.617,00 RON (fiind încheiate 10 facturi de SC P.R. SA).

Reţinând natura juridică a dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006, respectarea principiilor consacrate de dispoziţiile art. 2 şi necesitatea derulării procedurii de achiziţie prezintă caracter imperativ, întrucât normele care le reglementează ocrotesc interese publice, fiind de altfel expresia transpunerii în dreptul intern a dreptului Uniunii Europene (Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de lucrări).

Din jurisprudenţa C.J.U.E. rezultă că atribuirea unui contract de achiziţii publice unei întreprinde cu capital mixt, fără asigurarea concurenţei, ar aduce atingere obiectivului privind concurenţa liberă şi nedenaturată şi a principiului egalităţii de tratament, în măsura în care o asemenea procedură ar oferi unei întreprinderi private un avantaj în raport cu ceilalţi concurenţi (Hotărârea Stadt Halle şi RPL Lochan).

În acelaşi sens s-a statuat că obligaţia de transparenţă ce revine autorităţii publice care încheie un contract de concesionare de servicii implică garantarea, în favoarea oricărui potenţial ofertant, a unui nivel de publicitate adecvat care să permită asigurarea concurenţei, precum şi controlul imparţialităţii procedurilor de atribuire (hotărârile Telaustria şi Telefonadress).

În acest context, furnizarea produselor suplimentare de către SC P.R. SA şi SC TB&R S.C. SRL, fără derularea prealabilă a unei proceduri de achiziţie şi fără a fi emisă o comandă din partea autorităţii contractante, s-a efectuat cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale O.U.G. nr. 34/2006, aşa cum corect a reţinut şi judecătorul fondului pronunţându-se în fond, faţă de dispoziţiile art. 366 alin. (1) C. proc. civ. - 1865, a respins capetele din cererea reclamantei-pârâte SC P.R. SA privind obligarea ANIF la plata sumelor de 1.756.255,40 RON, 162.316 RON, 12.617 RON şi 189.940,1 RON, precum şi dobânzile legale aferente acestor sume.

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-reclamantă Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare, Înalta Curte reţine că aceasta nu cuprinde critici referitoare la sentinţa atacată ci reluări ale susţinerilor cuprinse în acţiunea în anulare, ce au fost deja analizate mai sus.

Aşa cum am arătat deja, problema încuviinţării probelor prin prisma concludenţei, pertinenţei şi utilităţii acestora, constituie aspecte litigioase care nu intră în sfera analizei legalităţii hotărârii, ci a temeinicia acesteia, or motivul prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. - 1865, nu permite un control de temeinicie asupra sentinţei arbitrale ci doar de legalitate.

Situaţia de fapt stabilită de arbitrul unic nu poate fi cenzurată de instanţă, având în vedere limitele în care este admis controlul judecătoresc prin prisma acţiunii în anulare şi faptul că motivele invocate nu privesc ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţiile imperative ale legii.

Aşadar, în mod corect prima instanţă a apreciat că se impune a se efectua o delimitare între situaţia bunurilor livrate ca urmare a comenzilor scrise ale reclamantei emise în temeiul procedurii de achiziţie publică desfăşurată prin SEAP şi cea a pieselor şi materialelor electrice/repere identificate în cursul arbitrajului ca fiind livrate în plus.

Cu privire la prima categorie, situaţia de fapt a fost stabilită de arbitrul unic, iar recurenta-reclamantă prin motivele de recurs nu a invocat încălcări ale ordinii publice, bunelor moravuri sau dispoziţiilor imperative ale legii, ci doar critici referitoare la situaţia de fapt ce nu pot fi cenzurate prin intermediul acţiunii în anulare.

Pentru considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate de Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare şi SC P.R. SA împotriva Sentinţei civile nr. 1656 din 22 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2013.

Procesat de GGC - LM

← ICCJ. Decizia nr. 7747/2013. Contencios. Anulare acte emise de...  ICCJ. Decizia nr. 7756/2013. Contencios →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 7750/2013. Contencios