ICCJ. Decizia nr. 7742/2013. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7742/2013
Dosar nr. 2433/2/2012
Şedinţa publică de la 12 decembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond
Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi Fiscal, reclamanta SC D.P. PTE LTD a solicitat, în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală pentru Soluţionarea Contestaţiilor şi A.N.V. - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa, anularea Deciziei de soluţionare nr. 393 din 10 octombrie 2011 emisă de D.G.S.C. din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi, pe cale de consecinţă:
- anularea Deciziei nr. 1 din 4 ianuarie 2011 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa privind regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal (denumită în continuare "DRS");
- anularea procesului-verbal de control din 04 ianuarie 2011 emis de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa (denumit în continuare "PV");
- exonerarea reclamantei de la plata sumei de 3.263.830 RON compusă din: 1.227.723 TVA reprezentând TVA şi din 2.036.107 RON reprezentând accize;
- restituirea sumei de 1.227.723 TVA reprezentând TVA;
- achitarea dobânzii legale pentru suma de 2.036.107 RON reprezentând valoarea accizei executate în mod nelegal, pentru perioada între data emiterii deciziei de regularizare şi data la care bunurile au fost puse în consum, în cuantum de 181.620,12 RON;
- obligarea pârâtei în temeiul art. 274 C. proc. civ. la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta A.N.A.F. a formulat întâmpinare şi a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei autorităţi în ceea ce priveşte capetele de cerere prin care se solicită restituirea sumei de 1.227.723 RON reprezentând TVA şi obligarea la plata dobânzii legale în sumă de 181.620,12 RON, respingerea acestor capete de cerere ca inadmisibile şi, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Pârâta A.N.V. prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 6078 din 26 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.A.F. şi respinse capetele de cerere privind restituirea sumei de 1.227.723 RON TVA şi plata dobânzii legale de 181.620,12 RON împotriva A.N.A.F., pentru lipsa calităţii procesuale pasive, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi respinse capetele de cerere privind restituirea sumei de 1.227.723 RON TVA şi plata dobânzii legale în sumă de 181.620,12 RON, a fost admisă în parte cererea reclamantei şi a fost anulată Decizia nr. 393 din 10 octombrie 2011 emisă de A.N.A.F., Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 2011 şi procesul-verbal de control din 4 ianuarie 2011 şi a fost exonerată reclamanta de plata sumei de 3.263.830 RON din care 1.227.723 RON TVA şi 2.036.107 RON, accize.
Pentru a motiva această soluţie, în privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa de fond a reţinut că potrivit prevederilor art. 117 din O.G. nr. 92/2003 se stabileşte ca procedura de restituire şi rambursare a sumelor de la buget, inclusiv modalitatea de acordare a dobânzilor prevăzute la art. 124, se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice.
Aceasta procedura, la care fac referire prevederile art. 117 alin. (9) din O.G. nr. 92/2003, este stabilită prin O.M.F.P. nr. 1899/2004 şi O.M.F.P. nr. 1939/2006.
Potrivit pct. 2 din O.M.F.P. nr. 1899/2004, "restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii şi înregistrării acesteia la organul fiscal căruia îi revine competenţa de administrare a creanţelor bugetare".
Iar, potrivit pct. 3 alin. (2) din O.M.F.P. nr. 1899/2004, cererea de restituire trebuie să fie însoţită de copii de pe documentele din care rezulta că suma a fost plătită la buget, precum şi de copii legalizate de pe hotărârile definitive şi irevocabile sau de pe decizii ale organelor jurisdicţionale sau administrative, după caz, pentru sumele stabilite prin acestea.
De asemenea, prevederile art. 117 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003, sunt preluate şi la pct. 5 din O.M.F.P. nr. 1899/2004 în sensul ca sumele solicitate se vor restitui numai după efectuarea compensării acestor obligaţii bugetare restante.
În soluţionarea cererii de restituire, conform pct. 6 alin. (2) din O.M.F.P. nr. 1899/2004, organul fiscal competent va întocmi o decizie de restituire, conform modelului prezentat în anexa ordinului, care se aproba de către conducătorul unităţii.
Din aceste motive, în baza textelor de lege menţionate, Curtea a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins capetele de cerere privind restituirea sumei de 1.227.723 RON TVA şi plata dobânzii legale pentru suma de 181.620, 12 RON.
Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut că la 20 august 2010 reclamanta a încheiat cu SC O.T. SA, în calitate de antrepozitar vamal, contractul de prestări servicii şi expediţie nr. 353/C/2010.
La 14 octombrie 2010, reclamanta instituie scrisoarea de garanţie bancara nr. X2, emisă de I., în numele sau la 14 octombrie 2010 în valoare de 16.294.009 RON pentru a garanta plasarea sub antrepozit vamal pe teritoriul României a unei cantităţi de 11.000 tone de motorină.
La 20 octombrie 2010, reclamanta a plasat prin SC O.T. SA în regim de antrepozitare vamala 9.990.080 kg motorină, în baza declaraţiei vamale nr. X1, în care termenul de închidere a regimului vamal era 28 decembrie 2010.
La 27 decembrie 2010, O.T. aduce la cunoştinţa D.R.A.O.V. că din cantitatea totală de motorină plasată în regim vamal, 8.833.176 tone au fost indigenizate prin import, 200 tone au fost transferate în port cu facilităţi vamale fiscale iar pentru alte 100 tone s-a cerut pe data de 24 decembrie 2010 acordul pentru transfer în portul cu facilităţi vamale şi fiscale. Totodată antrepozitarul a solicitat prelungirea termenului de încheiere a operaţiunii deschise, până la data de 05 ianuarie 2011 pentru motorina rămasă.
La 29 decembrie 2010, D.R.A.O.V. Constanţa a emis adresa din 29 decembrie 2010 către O.T. prin care au solicitat în temeiul prevederilor art. 198 din Regulamentul CEE nr. 2913/92 prelungirea sau înlocuirea scrisorii de garanţie pentru un termen acoperitor demersurilor în eventualitatea în care obligaţiile fiscale ar deveni exigibile, fără a menţiona care ar fi în accepţiunea lor acest termen. Data până la care autoritatea vamală a indicat O.T. să prezinte noua scrisoare de garanţie bancară era fixată pentru data de 31 decembrie 2010. Această adresă a fost primită de către antrepozitar la data de 31 decembrie 2010, fiind înregistrată de acesta din urmă sub nr. 10406 din 31 decembrie 2010.
La 30 decembrie 2010, înainte de a primi adresa nr. 10406 din 31 decembrie 2010, O.T. a mai solicitat încă o dată, prelungirea termenului operaţiunii până la data de 05 ianuarie 2011 arătând că motorina rămasă urmează a fi încărcată pe nava J. şi tranzitată către Serbia prin adresa din 30 decembrie 2010.
LA 31 decembrie 2010, antrepozitarul trimite către D.R.A.O.V. Constanţa adresa din 31 decembrie 2010 prin care aduce la cunoştinţa D.R.A.O.V. Constanţa faptul că pentru motorina rămasă, deja se află în port barja J. pe care acesta urmează a fi încărcată şi că nu este necesară emiterea unei noi scrisori de garanţie bancară deoarece scrisoarea de garanţie emisă este valabilă până la data de 12 ianuarie 2010 şi este suficientă pentru cele 1375 tone rămase în stoc.
La 31 decembrie 2010, antrepozitarul trimite către D.R.A.O.V. Constanţa adresa prin care informează că reclamanta va transmite un addendum la scrisoarea de garanţie bancară existentă în jurul datei de 03 ianuarie 2011.
La 04 ianuarie 2011, în urma inspecţiei, reprezentanţii D.R.A.O.V. Constanţa întocmesc procesul-verbal de control din 04 ianuarie 2011 şi emit şi decizia de regularizare a situaţiei din 04 ianuarie 2011 prin care stabilesc în sarcina antrepozitarului o sumă totală de plată în cuantum de 3.263.830 RON, după cum urmează: 2.036.107 RON accize şi 1.227.723 RON TVA.
D.R.A.O.V. Constanţa trimite către I. Bank N.V. Amsterdam, Suc. Bucureşti adresa nr. 83 prin care solicită executarea scrisorii de garanţie bancară nr. X2 pentru suma de 3.263.830 RON.
La 06 ianuarie 2011, antrepozitarul depune la D.R.A.O.V. Constanţa sub nr. 186 suplimentul la scrisoarea de garanţie nr. X2, prin care valoarea garanţiei a fost majorată cu suma de 18.828.118 RON astfel încât a rezultat o sumă totală de 35.122.127 RON echivalentul a 23.000 tone de motorină, garanţia fiind prelungită până la data de 15 iunie 2011.
La 31 ianuarie 2011, O.T. depune contestaţie împotriva procesului-verbal de control şi a deciziei de regularizare.
La 12 februarie 2011, I. procedează la plata sumei pentru care s-a solicitat executarea de către D.R.A.O.V. Constanţa.
Reclamanta a depus contestaţie împotriva procesului-verbal de control şi a deciziei de regularizare.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a emis Decizia de soluţionare nr. 393 din 10 octombrie 2011 prin care a respins contestaţia reclamantei.
Cu privire la aspectele de ordin procedural privind decizia de regularizare, Curtea a observat că organele fiscale au încălcat dreptul reclamantei, în calitate de contribuabil de a fi ascultată.
Astfel, potrivit art. 9 din O.G. nr. 92/2003 "(1) Înaintea luării deciziei organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei.
(2) Organul fiscal nu este obligat să aplice prevederile alin. (1) când:
a) întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situaţiei fiscale reale privind executarea obligaţiilor contribuabilului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege;
b) situaţia de fapt prezentată urmează să se modifice nesemnificativ cu privire la cuantumul creanţelor fiscale;
c) se acceptă informaţiile prezentate de contribuabil, pe care acesta le-a dat într-o declaraţie sau într-o cerere;
d) urmează să se ia măsuri de executare silită."
În speţă, nu s-a dovedit ca este prezenta una din situaţiile de excepţie prevăzute de alin. (2), astfel încât era aplicabil alin. (1).
Pe de altă parte, organele fiscale au încălcat dreptul reclamantei de a fi informat.
Potrivit art. 107 din O.G. nr. 92/2003 "(1) Contribuabilul va fi informat pe parcursul desfăşurării inspecţiei fiscale asupra constatărilor rezultate din inspecţia fiscală.
(2) Organul fiscal prezintă contribuabilului proiectul de raport de inspecţie fiscală, care conţine constatările şi consecinţele lor fiscale, acordându-i acestuia posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere potrivit art. 9 alin. (1), cu excepţia cazului în care bazele de impozitare nu au suferit nicio modificare în urma inspecţiei fiscale sau a cazului în care contribuabilul renunţă la acest drept şi notifică acest fapt organelor de inspecţie fiscală.
(3) Data, ora şi locul prezentării concluziilor vor fi comunicate contribuabilului în timp util.
(4) Contribuabilul are dreptul să îşi prezinte, în scris, punctul de vedere cu privire la constatările inspecţiei fiscale, în termen de 3 zile lucrătoare de la data încheierii inspecţiei fiscale.
(5) Data încheierii inspecţiei fiscale este data programată pentru discuţia finală cu contribuabilul sau data notificării de către contribuabil că renunţă la acest drept."
Cu privire la aspectele de drept material, Curtea a considerat că nu există obligaţia legală de a furniza o scrisoare de garanţie cu o durata de valabilitate mai mare cu 15 zile decât durata de închidere a regimului vamal.
1. Nu există obligaţia legală de a furniza o scrisoare de garanţie cu o durată de valabilitate cu 15 zile mai mare decât data de închidere a regimului vamal a cărui aprobare se cere.
Nici Regulamentul CEE nr. 2913/1992, nici Legea nr. 86/2006 şi nici Hotărârea nr. 707/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Codului vamal nu prevăd o astfel de obligaţie în sarcina solicitanţilor.
Mai mult, în lipsa unui text legal în acest sens, pentru a fi opozabilă acesta obligaţie reclamantei de a avea o scrisoare de garanţie legală cu un termen de valabilitate cu 15 zile mai mare decât data de închidere a regimului vamal acesta ar fi trebuit să fie făcută cunoscută reclamantei şi antrepozitarului încă de la data acordării regimului iniţial.
Potrivit art. 3 din C. fisc., termenele şi condiţiile stabilirii de obligaţii de plată pentru fiecare plătitor trebuie să fie în mod clar stabilite. Este necesar ca măsurile fiscale să fie astfel luate încât contribuabilii să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine.
Deoarece codul fiscal reprezintă legea generală şi în materie vamală nu există dispoziţie derogatorie, rezultă că principiul certitudinii fiscale se aplică şi autorităţilor vamale.
În al doilea rând, nu au fost întrunite condiţiile prevăzute art. 198 din Regulamentul CEE nr. 2913/1992 pentru închiderea regimului vamal.
În conformitate cu art. 198 din Regulamentul CEE nr. 2913/1992 care stă şi la baza solicitării D.R.A.O.V. Constanţa de a fi suplimentată, înlocuită scrisoarea de garanţie bancară, "atunci când autorităţile vamale constată că garanţia constituită nu asigură plata datoriei vamale în termenul prevăzut sau că aceasta nu mai este sigură sau suficientă pentru asigurarea plăţii, ele solicită persoanei menţionate la articolul 189 alin. (1), la alegerea sa, să constituie o garanţie suplimentară sau să înlocuiască garanţia iniţială cu o garanţie nouă".
Ori, scrisoarea de garanţie bancară nr. X2 din 14 octombrie 2010 era dată pentru o sumă de 7 ori mai mare decât cea necesară pentru cele 1375 tone de motorină din stoc, era valabilă până pe 12 ianuarie 2011 astfel că acoperea plata datoriei vamale care s-ar fi născut şi termenul scrisorii era cu 7 zile mai mare decât data până la care s-a solicitat prelungirea regimului vamal.
Nu se justifică solicitarea unei noi scrisori de garanţie bancară sau solicitarea prelungirii valabilităţii acesteia deja existente.
Din aceste motive, Curtea a considerat că nu a luat naştere datoria vamală.
Atât autoritatea vamală cât şi organul de soluţionare s-au mărginit la a invoca prevederile art. 204 din Regulamentul nr. 2913/1992, fără a indica care dintre tezele prevăzute de acesta le consideră ca fiind aplicabile, neîndeplinind astfel obligaţia de a arata motivele de fapt care au stat la baza deciziei.
În acest sens, art. 204 din Regulamentul nr. 2913/1992, prevede:
" (1) O datorie vamală la import ia naştere prin:
(a) neexecutarea uneia dintre obligaţiile care rezultă, în privinţa mărfurilor supuse drepturilor de import, din depozitarea lor temporară sau din utilizarea regimului vamal sub care sunt plasate sau
(b) nerespectarea unei condiţii care reglementează plasarea mărfurilor sub regimul respectiv sau acordarea unei rate reduse sau zero a drepturilor de import ţinând seama de destinaţia mărfurilor,"
Cu privire la naşterea datoriei vamale, ambele teze menţionate mai sus presupun existenţa unei condiţii legale sau a unei obligaţii legale care, fie nu a fost respectată de către antrepozitar/reclamantă, fie a fost încălcată de antrepozitar/reclamantă.
Or singura obligaţie/condiţie la care se face menţiune în toate documentele întocmite de pârâte este aceea de a avea o scrisoare de garanţie bancară cu o valabilitate cu 15 zile mai mare decât data de închidere a regimului, dar nu exista această obligaţie.
În al treilea rând, de regulă, antrepozitul vamal este stabilit pe perioada nedeterminată
Potrivit art. 108 din Regulamentul CEE nr. 2913/1992:
"(1) Mărfurile pot rămâne în regim de antrepozit vamal pe timp nelimitat. Cu toate acestea, în cazuri excepţionale, autorităţile vamale pot stabili un termen până la care antrepozitarul trebuie să atribuie mărfurilor o nouă destinaţie vamală".
Dispoziţiile citate coincid cu cele ale art. 128 din Legea 86/2006 rezultă că regula în materia instituirii antrepozitului vamal este ca acesta să fie pe durată nelimitată.
În cazul reclamantei, D.R.A.O.V. Constanţa a aprobat ţinerea motorinei în regim de antrepozit vamal doar până la data de 28 decembrie 2010 dar nu a menţionat care sunt circumstanţele extraordinare care au determinat aplicarea excepţiei de la regula menţionată mai sus.
Data de ieşire din regimul vamal suspensiv a fost stabilită pentru data de 28 decembrie 2010.
Deşi în data de 27 decembrie 2010 O.T. a solicitat prin Adresa nr. 6291 Direcţiei Judeţene pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa prelungirea termenului de închidere a operaţiunii vamale pentru soldul de 1375 tone motorină până la data de 05 ianuarie 2011, pârâta nu a răspuns.
În conformitate cu prevederile art. 89 din Regulamentul CEE nr. 2913/1992:
"Un regim suspensiv cu impact economic se încheie când se atribuie o altă destinaţie vamală admisă fie mărfurilor plasate în acest regim, fie produselor compensatoare sau transformate plasate sub acest regim."
Autorităţile vamale iau toate măsurile necesare pentru a reglementa situaţia mărfurilor pentru care nu s-a încheiat un regim în condiţiile prevăzute."
În conformitate cu acest articol este evident că autoritatea vamală avea obligaţia să încunoştinţeze titularul regimului vamal despre obligaţia de a solicita un nou statut pentru mărfurile plasate, sau era obligată să decidă în consecinţă cu privire la solicitările transmise de către O.T. privind prelungirea regimului de antrepozitare vamală sau de relocare a mărfurilor în zona de antrepozit liber.
Curtea a apreciat că erau îndeplinite condiţiile pentru mutarea motorinei din stoc în zona liberă fără plata niciunor taxe.
Prin Adresa nr. 6352 O.T. revine cu o nouă solicitare prin care se menţionează că motorina în stoc de 1375 tone aflată sub declaraţia de antrepozit vamal 15638 din 20 octombrie 2010 să fie transferată în rezervorul 16/P aflat în "zona port cu facilităţi vamale" (respectiv portul liber Constanţa) în vederea încărcării "în jurul datei de 04 ianuarie 2011 pe barja J. şi tranzitată spre Serbia".
În conformitate cu art. 169 din Regulamentul CEE nr. 2913/1992:
"Atât mărfurile comunitare cât şi cele necomunitare pot fi plasate în zone libere sau antrepozite libere.
Cu toate acestea, autorităţile vamale pot cere ca mărfurile care prezintă risc sau pot sa deterioreze alte mărfuri sau care, din alte motive, necesită condiţii speciale, să fie plasate în incinte dotate special pentru a le adăposti".
Potrivit prevederilor art. 170 alin. (2) lit. (a) din Regulamentul CEE nr. 2913/1992:
"Sunt prezentate autorităţilor vamale şi fac obiectul formalităţilor vamale prevăzute, mărfurile care:
(a) sunt plasate sub regim vamal şi a căror intrare în zona liberă sau în antrepozit liber duc la încheierea regimului menţionat anterior; cu toate acestea, o astfel de prezentare nu este necesara dacă în cadrul regimului vamal respectiv este admisa o dispensă de la obligaţia de a prezenta mărfurile".
Astfel, nu numai că autoritatea vamală şi-a încălcat obligaţia de a emite o decizie cu privire la aplicarea regulamentelor vamale, în cel mai scurt termen posibil de la primirea unei solicitări în acest sens, conform art. 6 alin. (2) din Regulamentul CEE nr. 2913/1992 D.R.A.O.V. Constanţa, dar şi-a creat premisele executării reclamantei, căruia i-a fost practic imposibil să, obţină o prelungire a antrepozitului vamal în condiţiile impuse de autoritatea vamală.
Reclamanta a emis o scrisoare de garanţie bancară nr. X2 din 14 octombrie 2010 acoperitoare pentru plata drepturilor vamale şi a drepturilor accesorii aferente pentru cantitatea de 9.990,080 tone motorină. Această scrisoare a rămas valabilă cu întreaga sumă şi în momentul în care soldul de motorină din antrepozitul vamal a rămas de cca 7 ori mai mic, respectiv de 1375 tone.
De aceea, Curtea a considerat că scrisoarea de garanţie nr. X2 era într-un cuantum şi durată de valabilitate suficientă pentru a asigura garantarea obligaţiilor vamale
Cu privire la stabilirea la plată a accizelor şi a TVA aferente stocului de motorină, organul de soluţionare a reţinut că: "drepturile de import reprezintă drepturi vamale şi taxe cu efect echivalent prevăzute la importul de mărfuri, iar potrivit art. 287 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României", stabilind că dispoziţiile legale invocate se aplică şi TVA şi accizelor.
Dar, conform art. 20 alin. (1) din Regulamentul CEE nr. 2913/ 1992: "Drepturile legal datorate la apariţia unei datorii vamale se bazează pe Tariful Vamal al Comunităţilor Europene".
În consecinţă, autoritatea vamală ar fi putut să calculeze drepturi vamale de plată în sarcina SC O.T. SA doar dacă acestea au fost calculate pentru taxele vamale aferente clasificării tarifare a mărfurilor.
Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 131 lit. a) de la Titlul VI din C. fisc., importul de bunuri reprezintă:
"intrarea pe teritoriul Comunităţii de bunuri care nu se află în liberă circulaţie, în înţelesul art. 124 din Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene".
În conformitate cu prevederile art. 144 alin. (1) lit. a) pct. 3 şi 4 din C. fisc., sunt scutite de taxe următoarele:
"a) livrarea de bunuri care urmează:
3. să fie introduse într-o zona liberă sau într-un antrepozit liber;
4. să fie plasate în regim de antrepozit vamal".
Motorina rămasă în stoc, respectiv cantitatea de 1375 tone, era în antrepozitul vamal şi exista solicitarea transmisă de SC O.T. SA din data de 27 decembrie 2010 să rămână în cadrul aceluiaşi antrepozit vamal, prelungindu-se doar termenul de închidere al acestuia, iar pe de alta parte, în 31 decembrie 2010 SC O.T. SA a solicitat plasarea stocului de motorina în "zona portului liber" (în zona cu statut de zonă liberă sau antrepozit liber al portului Constanţa) în rezervorul numărul 16/P.
În mod nelegal, autoritatea vamală, fără a ţine cont de prevederile legale din Codul fiscal de la Titlul VI Secţiunea "Scutiri speciale legate de traficul internaţional de bunuri", întocmeşte Decizia de regularizare nr. 1 din 4 ianuarie 2011 în baza procesului-verbal nr. 37 din aceeaşi zi, fără a comunica anterior emiterii deciziei de regularizare măsura închiderii din oficiu a regimului de antrepozitare vamală şi fără a solicita eventuale obiecţiuni.
Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 2062 de la Titlul VII din C. fisc., promovat prin Legea nr. 571/2003:
"Accizele armonizate sunt taxe speciale percepute direct sau indirect asupra consumului următoarelor produse:
a) alcool şi băuturi alcoolice;
b) tutun prelucrat;
c) produse energetice şi electricitate".
În conformitate cu prevederile art. 2066 din C. fisc.:
"(1) Accizele devin exigibile în momentul eliberării pentru consum şi în statul membru în care se face eliberarea pentru consum.
(2) Condiţiile de exigibilitate şi nivelul accizelor care urmează sa fie aplicate sunt cele în vigoare la data la care accizele devin exigibile în statul membru în care are loc eliberarea pentru consum".
La data întocmirii deciziei de regularizare cele 1375 tone de motorină din antrepozitul SC O.T. SA nu fuseseră eliberate pentru consum şi nu a fost constatată nicio pierdere sau lipsă de produs accizabil care să justifice măsura exigibilităţii accizei aferente.
Stocul de motorină a fost introdus în consum de abia la data de 22 noiembrie 2011 când reclamanta a vândut către societatea înfiinţată de ea, respectiv D.P. SRL astfel că de abia de la acesta dată a intervenit exigibilitatea accizelor.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte obligarea la plata TVA, deşi obligaţia fiscală a fost impusă antrepozitarului, decizia de regularizare vizându-l pe acesta, suma care a fost reţinută de autoritatea vamală drept TVA pentru stocul de motorină a fost obţinută prin executarea scrisorii de garanţie bancară furnizată de reclamantă.
Autoritatea vamală a impus o obligaţie fiscală unui contribuabil şi a executat pentru respectiva sumă o altă entitate care nici nu are reprezentare fiscală în România.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa, în numele A.N.V. şi în nume propriu.
I. În recursul declarat de A.N.A.F. a fost invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii).
În motivele de recurs s-a arătat că organele vamale au dispus închiderea din oficiu a regimului vamal având în vedere că la termenul aprobat, societatea intimată nu a atribuit o nouă destinaţie vamală admisă pentru marfa aflată în regim suspensiv.
Intimata a plasat sub regim de antrepozit vamal cantitatea de 9.990.908 kg. motorină, având ca termen de încheiere a operaţiunii data de 28 decembrie 2010.
Prin două adrese succesive, intimata-reclamantă a solicitat organelor vamale prelungirea termenului de valabilitate a operaţiunii de antrepozit fiscal, adrese în urma cărora organele vamale au solicitat, în baza art. 198 din Regulamentul CEE nr. 2913/92 al Consiliului, o nouă scrisoare de garanţie care să acopere noul termen solicitat şi eventualele demersuri ce ar fi necesare pentru executarea acesteia în eventualitatea în care obligaţiile fiscale ar fi devenit exigibile.
Intimata a refuzat să depună o nouă scrisoare de garanţie bancară până la finalizarea actului de control, ceea ce a condus la respingerea cererii de prelungire a termenului de încheiere a operaţiunii de antrepozit fiscal, iar după expirarea termenului iniţial stabilit de către reclamantă s-au stabilit obligaţii vamale de plată, fiind avute în vedere prevederile art. 84 lit. a) din Regulamentul CEE nr. 2913/92.
Prin adresele din 16 iunie 2010, din 24 septembrie 2010 şi din 5 iulie 2010, organele vamale au comunicat faptul că termenul pentru încheierea regimului trebuie să fie mai mic cu 15 zile faţă de termenul de valabilitate a scrisorii de garanţie, iar în cazul prelungirii termenului va fi necesară o nouă scrisoare de garanţie care să corespundă cerinţelor cu privire la termenul de valabilitate.
S-a considerat de către recurentă că, în mod greşit, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că nu există obligaţia legală de a furniza o scrisoare de garanţie cu o durată de valabilitate mai mare de 15 zile decât data închiderii regimului vamal deoarece se impune acest termen datorită modalităţii greoaie de executare a garanţiilor bancare.
Au fost invocate adresele din 27 iulie 1999 şi din 20 octombrie 2000 emise de Direcţia Generală a Vămilor (actualmente Autoritatea Naţională a Vămilor), adrese în care s-a precizat modul de urmărire şi executare a scrisorilor de garanţie bancară. Demersul pentru executarea garanţiei va fi efectuat cu minimum 15 zile înainte de expirarea valabilităţii scrisorii de garanţie, pentru a ajunge în timp util la banca emitentă.
În cauză, cererea de executare a scrisorii de garanţie bancară nr. X3 a fost transmisă băncii emitente atât prin fax cât şi prin poştă, dar a fost pusă în aplicare după un timp relativ mare şi în urma unei corespondenţe susţinute.
A fost criticată soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte inexistenţa unei datorii vamale.
Au fost invocate prevederile art. 84 şi 89 din Registrul CEE nr. 2913/1992 şi art. 119 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 86/2006.
Potrivit art. 108 alin. (2) C. vam. comunitar, în cazuri excepţionale, autorităţile vamale pot stabili un termen până la care antrepozitarul trebuie să atribuie mărfurilor o nouă destinaţie vamală, iar în speţă, termenul acordat pentru încheierea regimului vamal a fost data de 28 octombrie 2010.
Recurenta a apreciat că nu poate fi reţinută opinia instanţei potrivit căreia autoritatea vamală a încălcat prevederile art. 89 alin. (2) C. vam. comunitar cu referire la luarea tuturor măsurilor necesare pentru reglementarea situaţiei mărfurilor în cauză.
Prin adresa din 27 decembrie 2010, SC O.T. SA a solicitat vămii prelungirea termenului de antrepozitar pentru soldul de 1375 tone motorină până la 5 ianuarie 2011, când această cantitate urma să fie încărcată pe barja J. şi scoasă din ţară.
Cu privire la stabilirea de plată a accizelor şi a TVA aferente stocului de motorină, recurenta a arătat că plata acestora se face potrivit art. 287 din Legea nr. 86/2006.
SC O.T. SA este titularul de regim vamal şi avea obligaţia prevăzută expres în autorizaţia vamală de antrepozit dar din corespondenţa transmisă rezultă că nu a făcut toate diligenţele pentru prelungirea garanţiei corespunzătoare stocului de marfă plasat în antrepozit vamal.
Pentru că intimata nu a adus nici un argument pertinent referitor la nelegalitatea acestor acte administrative fiscale, în mod greşit instanţa de fond a admis cererea.
S-a solicitat menţinerea Hotărârii nr. 6078 din 26 octombrie 2012 în ceea ce priveşte restituirea sumei de 1.227.723 RON reprezentând TVA şi plata dobânzii de 181.620,12 RON, dar şi modificarea ei în parte şi respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.
II. În recursul declarat de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii) şi art. 3041 C. proc. civ.
În cadrul motivelor de recurs recurenta D.R.A.O.V. Constanţa a prezentat situaţia de fapt şi s-a subliniat că termenul de valabilitate a operaţiunii - 28 decembrie 2010 nu a coincis cu o zi de sărbătoare legală, iar cu adresa din 31 decembrie 2010 SC O.T. a informat autoritatea vamală că D. va transmite un addendum la S. în data de 3 ianuarie 2011 pentru a se evita executarea S. existentă, astfel că operaţiunea de antrepozitare nu a fost încheiată din oficiu pe data de 3 ianuarie 2011.
Până la data încheierii actului de control, S. (addendum) nu a fost prezentată, motiv pentru care solicitarea de prelungire a termenului de încheiere a operaţiunii nu a fost favorabilă, operaţiunea vamală fiind încheiată din oficiu cu stabilirea în sarcina reclamantei de obligaţii fiscale reprezentând accize şi TVA în vamă.
În data de 6 ianuarie 2011 solicitarea de plată a vămii ajunge în original la banca emitentă a S. iar I. Bank a emis un amendament la S. din 14 octombrie 2010 prin care s-a majorat valoarea garanţiei cu suma de 18.828.118 RON rezultând o sumă totală de 35.122.127 RON, iar valabilitatea garanţiei a fost prelungită până la data de 15 iunie 2011 pentru 23.00 tone metrice motorină, dar această garanţie suplimentară a fost depusă la 6 ianuarie 2011, ulterior emiterii actului de control contestat.
Referitor la aspectele de ordin procedural, s-a apreciat de către recurentă că, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut că ar fi fost încălcat dreptul de a fi ascultat al contribuabilului.
Actul contestat a fost emis în baza Ordinului nr. 7521/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice privind realizarea supravegherii şi controlului vamal ulterior şi au fost respectate prevederile art. 26, 78 alin. (1) şi (2) din acest ordin.
Cu privire la cele reţinute de instanţa de fond referitor la regimul vamal şi constituirea garanţiei vamale, recurenta a arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 89, art. 108 alin. (8), art. 88, art. 198 şi art. 189 alin. (1) din Regulamentul CEE nr. 2913/1992 şi că pentru încheierea regimului vamal de antrepozitare, reclamanta avea posibilitatea ori de a acorda mărfurilor o nouă destinaţie vamală în termenul stabilit, ori de a prelungi termenul de antrepozitare în condiţiile comunicate de autoritatea vamală.
Prin prezentarea scrisorii de garanţie bancară nr. X2 emisă de I. Bank din ordinul reclamantei, se dovedeşte că ambele societăţi (antrepozitarul şi proprietarul mărfii) cunoşteau dispoziţiile privind garantarea şi a altor obligaţii fiscale în afară de taxele vamale.
În ceea ce priveşte obligaţia legală de a furniza o scrisoare de garanţie cu o durată de valabilitate mai mare de 15 zile decât data de încheiere a regimului vamal, contrar celor susţinute de instanţa de fond, recurenta a arătat că termenele de încheiere a regimului vamal corespunzătoare declaraţiilor vamale de antrepozitare au fost stabilite de autoritatea vamală, conform prevederilor art. 198 din Regulamentul CEE nr. 2913/1992 şi ţinând cont de precizările din adresele D.G.V. (A.N.V.) din 27 iulie 1999 şi din 20 octombrie 2000.
Au fost prezentat demersurile făcute de autoritatea vamală pentru executarea scrisorii de garanţie bancară şi din care rezultă dificultăţile întâmpinate la executarea garanţiei bancare şi care justifică instituirea unui termen pentru operaţiunea de antrepozitare mai mic cu 15 zile decât valabilitatea scrisorii de garanţie bancară.
În ceea ce priveşte naşterea datoriei vamale, recurenta a precizat că, în raport de art. 108 alin. (2) C. vam. comunitar, autorităţile vamale au latitudinea de a stabili cazurile excepţionale care impun acordarea unui termen pentru încheierea operaţiunii vamale, fără a arăta expres şi limitativ care sunt aceste cazuri excepţionale şi fără a impune organului de control vamal obligativitatea exemplificării şi motivării reţinerii unor asemenea cazuri.
În speţă, s-a făcut aplicarea prevederilor art. 204 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CEE nr. 2913/1992 şi, contrar celor reţinute de instanţa de fond, autoritatea vamală a făcut aplicarea prevederilor art. 89 alin. (2) C. vam. comunitar cu referire la luarea tuturor măsurilor necesare pentru reglementarea situaţiei mărfurilor în cauză şi prin neacordarea unei noi destinaţii vamale mărfurilor aflate în antrepozitul vamal a luat naştere în sarcina reclamantei datoria vamală reprezentând drepturile de import ca drepturi vamale şi taxe cu efect echivalent la importul de mărfuri - accize şi TVA în vamă.
Cu privire la aspectele reţinute referitoare la întrunirea condiţiilor pentru transferul cantităţii de 1.352 tone din stoc în zona liberă fără plată taxe, s-a arătat că solicitarea de transfer în zona liberă a motorinei aflate în stoc nu a fost făcută în cadrul termenului de valabilitate a declaraţiei vamale de către antrepozitar.
SC O.T. a informat prin adresa din 4 ianuarie 2011 încărcarea a cca 1352 tone motorină aparţinând D.P., dar nu s-a făcut dovada că aceasta a fost depusă anterior întocmirii deciziei pentru regularizarea situaţiei, iar permisia de încărcare nu poate fi considerată mijloc de probă.
Tot greşit, apreciază recurenta, a reţinut instanţa de fond că autoritatea vamală ar fi impus o obligaţie fiscală unui contribuabil şi a executat o altă entitate care nu are nicio reprezentare fiscală în România întrucât, din actele dosarului, rezultă că Decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal au căzut în sarcina SC O.T., în calitate de declarant vamal, în numele şi pe seama reclamantei D.P. LTD.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii în tot a acţiunii formulate, respectiv, menţinerea în totalitate a Deciziei de soluţionare nr. 393 din 10 octombrie 2011 emisă de D.G.S.C. şi a Deciziei pentru regularizarea situaţiei nr. 1 din 4 ianuarie 2011 şi a procesului-verbal de control din 4 ianuarie 2011 emis de Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa, ca fiind temeinice şi legale.
Intimata D.P. PTE LTD a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursurilor formulate ca nefondate, menţinerea ca legală şi temeinică a Sentinţei civile nr. 6078 din 26 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
4. Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursurile declarate pentru următoarele motive ce vor fi analizate grupat, având în vedere că unele dintre critici sunt comune în cele două recursuri.
Instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare a procesului-verbal de control nr. 37 din 4 ianuarie 2011 emis de A.N.A.F. - A.N.V. - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa şi a Deciziei nr. 1 din 4 ianuarie 2011, prin care s-a stabilit în sarcina antrepozitarului fiscal plata sumei de 3.263.830 RON din care 2.036.107 RON accize şi 1.227.723 RON TVA şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 393 din 10 octombrie 2011 emisă de D.G.S.C. din cadrul A.N.A.F.
S-a solicitat, în acelaşi timp, restituirea sumei de 1.227.723 TVA şi achitarea dobânzii legale pentru suma de 2.036.107 RON reprezentând valoarea accizei executate în mod nelegal - 181.620,12 RON.
În raport de soluţia adoptată de instanţa de fond şi în condiţiile în care, prin recursurile declarate, este criticată numai soluţia instanţei de fond în privinţa anulării procesului-verbal de control din 4 ianuarie 2011, Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 2011 şi a Deciziei nr. 393 din 10 octombrie 2011, se constată că respingerea capetelor de cerere privind restituirea sumei de 1.227.723 RON TVA şi plata dobânzii legale de 181.620,12 RON pentru lipsa calităţii procesuale pasive a A.N.A.F. şi prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii este definitivă şi se bucură de puterea de lucru judecat.
Actele contestate în cauză (Procesul-verbal nr. 37/2011 şi Decizia nr. 1/2011) au fost emise de autoritatea vamală prin încheierea din oficiu a regimului de antrepozit vamal, deoarece la expirarea termenului aprobat, nu s-a atribuit o nouă destinaţie vamală pentru marfa aflată în regim suspensiv.
Cantitatea de motorină de 9.990.908 kg, a fost plasată de reclamantă, prin intermediul O.T. SA în regim de antrepozitare fiscală la data de 20 octombrie 2010 şi a fost emisă scrisoarea de garanţie bancară nr. X2 de către I. Bank cu termen de valabilitate până la data de 12 ianuarie 2011 şi în valoare de 16.294.009 RON pentru a garanta plasarea sub antrepozit vamal a cantităţii de 11.000 tone motorină.
La data de 27 decembrie 2010, O.T. SA a solicitat pentru cantitatea rămasă în stoc (circa 1.375 tone motorină), prelungirea termenului de închidere a operaţiunii până la data de 5 ianuarie 2011, dar organele vamale au solicitat, la 29 decembrie 2011, în temeiul art. 198 din Regulamentul CEE nr. 2913/92, prelungirea sau înlocuirea, până la 31 decembrie 2010, a scrisorii de garanţie bancară.
O.T. a solicitat, din nou, la 30 decembrie 2010, prelungirea termenului până la 5 ianuarie 2011 pentru că motorina urma să fie încărcată pe nava J. şi tranzitată către Serbia.
Pentru că nu a fost prezentată o nouă scrisoare de garanţie bancară sau prelungirea cele existente au fost emise Procesul-verbal nr. 37/2010 şi Decizia nr. 1/2010 şi nu s-a prelungit termenul de închidere al regimului de antrepozit fiscal de către organele vamale.
Instanţa de fond a considerat că nu există o obligaţie legală de a furniza o scrisoare de garanţie cu o durată de valabilitate cu 15 zile mai mare decât data de închidere a regimului vamal a cărei aprobare se cere, dar criticile din cele două recursuri referitoare la aceste susţineri sunt nefondate.
Antrepozitarul O.T. SA a apreciat că nu se impune prelungirea sau înlocuirea scrisorii de garanţie bancară pentru a se putea dispune prelungirea termenului până la 5 ianuarie 2011 faţă de termenul stabilit iniţial - 28 decembrie 2010, având în vedere că scrisoarea de garanţie X2 emisă de I. Bank era valabilă până la 12 ianuarie 2010 şi era suficientă pentru cele 1375 tone rămase în stoc.
Autorităţile vamale au apreciat, ca şi organul de soluţionare a contestaţiei, că se impune fie prelungirea măsurii cu un termen de minim 15 zile mai mare decât termenul până la care se solicită prelungirea, fie emiterea unei noi scrisori care să respecte aceiaşi condiţie.
Aşa cum a arătat şi instanţa de fond, iar recurentele nu au susţinut contrariul, nu există nicio dispoziţie legală în legislaţia comunitară sau naţională care să prevadă ca scrisoarea de garanţie bancară pentru a garanta plasarea unor bunuri într-un antrepozit vamal să fie valabilă cu cel puţin 15 zile mai mult decât termenul de închidere a antrepozitului vamal.
Art. 198 din Regulamentul CEE nr. 2913/1992 nu vizează instituirea unui asemenea termen, aşa cum susţin recurentele în motivele de recurs.
Potrivit art. 198 din Regulamentul CEE nr. 2913/1992, acest text dă posibilitatea organelor vamale de a cere constituirea unei garanţii suplimentare sau înlocuirea garanţiei, dar numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii alternative:
- când garanţia constituită nu asigură plata datoriei vamale;
- când aceasta nu mai este sigură sau suficientă pentru asigurarea plăţii.
Or, niciuna din cele două condiţii alternative nu este îndeplinită şi nici nu justifică cerinţa privind termenul de 15 zile mai mare al valabilităţii scrisorii de garanţie faţă de termenul de închidere a regimului de antrepozit fiscal.
Ambele recurente au făcut trimiteri la conţinutul adreselor din 27 iulie 1999 şi din 20 octombrie 2010 emise de fosta Direcţie Generală a Vămilor, dar acestea nu pot constitui acte administrative cu caracter normativ, în baza cărora să fie dispuse măsuri, iar "dificultăţile întâmpinate la executarea garanţiei bancare" invocate de recurenta A.N.V. - D.R.A.O.V. Constanţa pot determina eventual modificări legislative care să consacre obligativitatea respectării acestui termen de către toţi contribuabilii.
Chiar dacă recurenta A.N.V. - D.R.A.O.V. încearcă să justifice măsura încheierii din oficiu pentru lipsa scrisorii de garanţie sau prelungirea ei pentru termenul din 5 ianuarie 2011 şi pentru că anterior societatea era avizată despre modalitatea de stabilire a termenelor, totuşi aceasta nu poate substitui lipsa unui temei legal pentru instituirea acestui termen.
În ambele recursuri s-au adus critici soluţiei instanţei de fond în ceea ce priveşte naşterea datoriei vamale, dar şi acestea sunt nefondate.
Potrivit art. 108 alin. (1) din Regulamentul CEE nr. 2913/1992 privind Codul vamal comunitar: "Mărfurile pot rămâne în regim de antrepozit vamal pe timp nelimitate. Cu toate acestea, în cazuri excepţionale, autorităţile vamale pot stabili un termen până la care antrepozitarul trebuie să atribuie mărfurilor o nouă destinaţie vamală".
În speţă, termenul de încheiere a regimului vamal suspensiv a fost stabilit pentru data de 28 decembrie 2010.
S-a susţinut că închiderea din oficiu şi stabilirea datoriei vamale s-a făcut în conformitate cu prevederile art. 204 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CEE nr. 2913/1992 potrivit cărora: "O datorie vamală la import ia naştere prin: a) neexecutarea uneia dintre obligaţiile care rezultă în privinţa mărfurilor supuse drepturilor de import din depozitarea lor temporară sau din utilizarea regimului vamal sub care sunt plasate".
Deşi în motivele de recurs s-a făcut trimitere şi la obligaţia, nerespectată de reclamantă, de a acorda în termenul stabilit o altă destinaţie vamală, în actele contestate s-a justificat închiderea regimului vamal prin imposibilitatea de prelungire a termenul de închidere pentru lipsa unei noi scrisori de garanţie bancară sau prelungirea celei deja existente.
Or, aşa cum am arătat anterior, nu se putea respinge o cerere de acordare a prelungirii termenului până la 5 ianuarie 2011, în condiţiile în care stocul rămas era de cca 1375 tone motorină, iar scrisoarea de garanţie prezentată iniţial, cu valabilitate până la 12 ianuarie 2011, garanta plasarea sub antrepozit fiscal a unei cantităţi de 11.000 tone motorină.
Mai mult, intimata-reclamantă, prin intermediul antrepozitarului fiscal - O.T. SA, la 31 decembrie 2010 şi-a arătat disponibilitatea de a da curs solicitării autorităţii vamale şi a informat autoritatea că va transmite un addendum la scrisoarea de garanţie bancară existentă la 3 ianuarie 2011, având în vedere perioada sărbătorilor de iarnă.
De altfel, pentru a dovedi buna-credinţă a contribuabilului, la 6 ianuarie 2011 a şi fost depus suplimentul la scrisoarea de garanţie bancară şi garanţia a fost prelungită până la 15 iunie 2011.
Cu toate acestea, la 4 ianuarie 2011, autorităţile vamale au procedat la închiderea din oficiu a regimului vamal suspensiv, deşi nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 204 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CEE nr. 2913/1992, ci se impunea prelungirea termenului de închidere, aşa cum a solicitat intimata-reclamantă prin antrepozitarul O.T. în lipsa unui temei legal care să impună existenţa unei sesizări de garanţie bancară care să fie valabilă cu cel puţin 15 zile mai mult decât termenul de închidere a autorităţii vamale şi având în vedere că până la 12 ianuarie 2011 era valabilă scrisoarea de garanţie X2, în valoare de 16.294.009 RON deşi stocul de motorină rămas era de cca 1375 tone.
Toate acestea dovedesc faptul că organele vamale nu au respectat un principiu fundamental al dreptului comunitar, cel al proporţionalităţii.
Acest principiu este cunoscut de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi presupune obligaţia autorităţii publice de a luat acele măsuri care sunt necesare pentru atingerea scopului urmărit.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este direct aplicabilă de judecătorul naţional în baza art. 148 alin. (2) din Constituţia României, iar nerespectarea acestui principiu poate fi constatată de judecător şi se poate dispune anularea unui act al autorităţii încheiat cu nerespectarea acestui principiu.
Nici criticile din motivele de recurs referitoare la susţinerile instanţei de fond privind transferul cantităţii de 1352 tone în zona liberă fără taxe nu sunt fondate.
O.T. SA a solicitat, la 31 decembrie 2010, ca motorina rămasă în stoc, de 1375 tone, să fie transferată în "zona port cu facilităţi vamale" pentru a fi încărcată la 4 ianuarie 2011 pe barja J., dar autorităţile vamale nu au dat nici un răspuns acestei solicitări, deşi era întemeiată, în raport de dispoziţiile art. 169 şi art. 170 alin. (2) lit. a) din Regulamentul CEE nr. 2913/1992.
În motivele de recurs s-a justificat refuzul de a da curs solicitării privind transferul în zona liberă prin expirarea termenului acordat conform declaraţiei vamale de antrepozitare.
Însă, în condiţiile în care s-a apreciat că refuzul autorităţii vamale de a prelungi termenul de încheiere a regimului vamal suspensiv a fost nejustificat pentru că nu se impunea prelungirea valabilităţii scrisorii de garanţie sau o nouă scrisoare de garanţie pentru cele 1375 tone motorină rămasă în stoc la 28 decembrie 2010, pentru aceleaşi considerente va fi constatat că şi refuzul de a aproba transferul celor 1375 tone din stoc în zona liberă este nejustificat.
Referitor la aspectele de ordin procedural reţinute de instanţa de fond şi criticate în motivele de recurs, se constată că sunt nefondate.
Recurenta D.R.A.O.V. Constanţa a arătat că au fost respectate dispoziţiile din Ordinul nr. 7521/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice privind realizarea supravegherii şi controlului vamal ulterior, însă, chiar dacă s-ar aprecia că sunt incidente numai aceste dispoziţii, se poate constata că ele nu au fost respectate.
Astfel, potrivit art. 63 alin. (1) din Ordinul nr. 4521/2006: "Procesul-verbal de control este un act bilateral care se semnează de către organul de control şi de persoana controlată sau de reprezentantul legal al persoanei, în cazul controlului vamal al mărfurilor ori bunurilor", iar conform art. 63 alin. (6) din acelaşi act normativ se prevede că "Persoana fizică sau reprezentantul legal al persoanei juridice va fi informat pe parcursul desfăşurării controlului asupra constatărilor rezultate din acesta".
Dispoziţiile art. 63 alin. (6) din acest ordin reprezintă chiar o consacrare a principiului enunţat în art. 9 alin. (1) C. proc. fisc. - "dreptul de a fi ascultat", dar în cauză nu rezultă respectarea acestor prevederi, astfel că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică şi sub acest aspect.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, vor fi respinse recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa în numele şi pe seama Autoritatea Naţională a Vămilor, dar şi în numele Direcţiei Judeţene pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa (în prezent Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa) împotriva Sentinţei civile nr. 6078 din 26 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7727/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 7753/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
