ICCJ. Decizia nr. 7797/2013. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7797/2013
Dosar nr. 819/2/2011
Şedinţa publică de la 17 decembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC L.R.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, anularea Deciziei de impunere 164 din 24 august 2010 prin care reclamanta a fost obligată la plata sumei de 972.444 RON reprezentând 627.279 debite, 344.454 dobânzi şi 711 penalităţi, a Raportului de inspecţie fiscală nr. 179 din 24 august 2010 prin care s-au stabilit aceste sume de plată, respectiv taxa de 2 RON/kg, prevăzută la art. 9 din O.U.G. nr. 196/2005, în sarcina reclamantei, şi a Deciziei nr. 135 din 5 noiembrie 2010, prin care s-a respins contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 164 din 24 august 2010 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 179 din 24 august 2010.
A mai solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere 164 din 24 august 2010.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut, în esenţă, că organul de control, a omis în mod eronat, faptul că a colectat şi valorificat peste 365 tone de deşeuri de carton şi hârtie în perioada 2005 - 2010 şi a plătit către buget, în perioada 2002 - 2010, în totalitate sumele care au fost datorate conform prevederilor legale privind legislaţia de mediu.
A mai arătat că majorările privind sumele de 344.454 RON reprezentând dobânzi şi 711 RON reprezentând penalităţi au fost greşit calculate, că suma stabilită cu titlu de plăţi restante în valoare de 972.444 RON pentru perioada 2002 - 2010, este nelegal stabilită, că acest control de legalitate a fost desfăşurat după 8 ani.
A mai argumentat că a procedat la colectarea şi valorificarea deşeurilor în fiecare lună, corect şi legal în conformitate cu prevederile art. 33 din Metodologia de aplicare a Ordinului nr. 578/2006 şi a O.U.G. nr. 195/2005 privind Fondul de Mediu, optând pentru încredinţarea deşeurilor de ambalaje în baza unui contract încheiat cu SC C.I. SRL şi ulterior cu SC A.E. SRL, societăţi specializate în acest scop, care în perioada 27 octombrie 2005 - 28 iunie 2010 au predat aceste deşeuri la SC V. SRL şi la SC E. SRL Zărneşti pentru reciclare, conform celor înscrise în procesele-verbale de preluare a deşeurilor din carton, şi că astfel, conform prevederilor art. 32 alin. (1) din metodologie, nu datorează taxa de 2 RON/kg, prevăzută la art. 9 din O.U.G. 196/2005.
Prin Sentinţa civilă nr. 1899 din 16 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare ca inadmisibilă şi cererea de anulare a actelor administrative ca nefondată.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere 164 din 24 august 2010, Curtea a constatat că petenta nu a achitat cauţiunea legală stabilită de art. 215 C. proc. fisc.
Referitor la cererea de anulare a Deciziei de impunere nr. 164 din 24 august 2010, a Raportului de inspecţie fiscală nr. 179 din 24 august 2010 şi a Deciziei nr. 135 din 5 noiembrie 2010, instanţa fondului a constatat că reclamanta în mod eronat a valorificat şi reciclat deşeuri de ambalaje pentru îndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare/reciclare prin predarea acestora către SC A.E. SRL şi SC C.I. SRL, care nu sunt societăţi autorizate să preia responsabilitatea îndeplinirii obiectivelor contribuabililor la Fondul pentru mediu în condiţiile art. 16 alin. (4) din H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje, cu modificările şi completările ulterioare şi nici nu sunt licenţiate în conformitate cu Ordinul ministrului mediului şi gospodăririi apelor, al ministrului economiei şi comerţului şi al ministrului administraţiei şi internelor nr. 1229/731/1.095/2005 pentru aprobarea Procedurii şi criteriilor de autorizare a operatorilor economici în vederea preluării responsabilităţii privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje.
A mai constatat că, potrivit dispoziţiilor legale, documentele de însoţire a deşeurilor de ambalaje trebuie să menţioneze dacă încredinţarea spre valorificare a acestora se face în scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare a deşeurilor de ambalaje, menţiuni care, în speţă, lipseau, şi că reclamanta nu a putut prezenta documentele justificative solicitate de dispoziţiile art. 16 din H.G. nr. 621/2005 operatorilor economici responsabili care au optat pentru realizarea obiectivului anual de valorificare a deşeurilor de ambalaje în mod individual.
Împotriva Sentinţei civile nr. 1899 din 16 martie 2012 a declarat recurs reclamanta SC L.R.I. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului reclamanta a arătat, în esenţă, următoarele:
Se impune casarea sentinţei recurate deoarece instanţa de judecată a respins nefondat cererea de efectuare a expertizei, probă prin care se făcea dovada (adunând fiecare cantitate de deşeuri înscrisă în procesele-verbale şi facturile fiscale) că şi-a îndeplinit în fiecare an obiectivul anual de valorificare a deşeurilor de carton, conform prevederilor H.G. nr. 621/2005 şi ale Ordinului nr. 578/2006.
Doar dintr-o eroare contabilă a AFM s-a stabilit în sarcina SC L.R.I. SRL o datorie fiscală de 972.444 RON - reprezentând obligaţii financiare suplimentare, deşeurile de carton fiind colectate, predate şi reciclate în cantităţile prevăzute anual, de către SC V. SRL Adjud şi E.P. SA Zărneşti.
În subsidiar, dacă se trece peste apărările formulate în rejudecare să se dispună anularea raportului de inspecţie, a deciziei de impunere precum şi a Deciziei nr. 135 din 5 noiembrie 2010 a Comisiei de Soluţionare a contestaţiilor.
Ulterior, recurenta a depus un memoriu intitulat „Motive de ordine publică”, de fapt, o dezvoltare a motivelor de recurs.
În esenţă, recurenta a arătat următoarele:
Instanţa nu a judecat contestaţia cu care a fost învestită, în condiţiile în care nu au fost respectate cerinţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în acest fel încălcându-i-se societăţii reclamante accesul la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţie, cât şi dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Legea nr. 73/2000 conţine o reglementare lacunară, deoarece din aceasta lipsesc prevederile care să reglementeze explicit regimul juridic al veniturilor la Fondul de Mediu, modalitatea de control, de urmărire şi de încasare a acestora, astfel că acest act normativ nu poate reprezenta un temei suficient pentru recunoaşterea legalităţii obligaţiilor la Fondul de Mediu.
Nici una dintre atribuţiile pârâtei Administraţia Fondului pentru Mediu nu se referă la aprecierea îndeplinirii obiectivelor de valorificare prin reciclare/recuperare a deşeurilor de ambalaje, astfel că în aceste condiţii, autoritatea publică amintită nu are competenţa de a decide în această materie, până la adoptarea unui act normativ care să clarifice modul de stabilire şi regimul juridic aplicabil contribuţiilor la Fondul de Mediu. Aşa fiind, obligarea la plata sumelor pentru cantităţile de ambalaje introduse pe piaţa naţională pentru perioada 3 octombrie 2003 - 31 decembrie 2005 (dată la care Legea nr. 73/2000 a fost abrogată) este lipsită de fundament legal.
Apoi, în raport de prevederile Legii nr. 73/2000, neîndeplinirea obligaţiilor stabilite prin acest act normativ atrage răspunderea contravenţională, iar nu alt tip de răspundere juridică; legea nu instituie o răspundere fiscală, care să dea dreptul organului de control să oblige contribuabilul la plata veniturilor la Fondul pentru Mediu.
Pentru perioada iunie 2002 - februarie 2007 SC L.R.I. SRL a plătit ambele contribuţii în executarea obligaţiilor stabilite de Administraţie Fondului pentru Mediu prin titlul executoriu nr. 32 din 22 martie 2007, conform documentelor anexate memoriului depus la instanţa de recurs în data de 21 octombrie 2013.
Având în vedere principiul neretroactivităţii legii şi faptul că legea de procedură este de imediată aplicare, precum şi dispoziţiile art. 327 din O.G. nr. 92/2003 şi cele ale art. 12 din Legea nr. 196/2005, organul de control ar fi trebuit să respecte procedura instituită de Codul de procedură fiscală atât cu privire la calculul eventualelor majorări şi penalităţi de întârziere, cât şi cu privire la perioada pentru care avea dreptul de a aplica rezerva valorificării ulterioare.
Conform contractelor încheiate, începând cu 2005, cu SC C.I. SRL şi SC A.E. SRL, operatori economici autorizaţi pentru operaţiuni de valorificare a deşeurilor de ambalaje, reclamanta şi-a îndeplinit obiectivele anuale de valorificare a deşeurilor, în mod individual, astfel cum arată prevederile art. 33 alin. (1) lit. b) din Ordinul nr. 578/2006 al Ministerului Mediului.
Recursul este fondat.
În acord cu dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., text legal ce consacră principiul rolului activ al judecătorului, instanţa de judecată are obligaţia de a ordona probele pe care le consideră necesare, de a pune în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept care ar putea conduce la dezlegarea cauzei. De asemenea, în baza aceluiaşi text legal, instanţa posedă puterea juridică de a ordona, chiar şi din oficiu, dovezile pe care le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei, chiar şi în ipoteza în care părţile se împotrivesc.
Cu atât mai mult, când chiar partea solicită o probă utilă cauzei, instanţa de judecată trebuie să încuviinţeze administrarea acesteia.
În speţă, SC L.R.I. SRL solicitase proba cu expertiza de specialitate, cerere motivată de faptul că este necesară verificarea unui număr de procese verbale şi facturi fiscale pentru a se stabili ulterior dacă au fost îndeplinite obiectivele de valorificare a deşeurilor de hârtie şi carton, conform prevederilor H.G. nr. 621/2005, privind gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje, în condiţiile în care societatea reclamantă susţinea că a colectat deşeurile de ambalaje, că le-a înscris distinct în procesele verbale pe care le-a transmis unor operatori economici, în baza raporturilor contractuale încheiate cu aceştia, în vederea reciclării.
Or, decizia instanţei, conform Încheierii de şedinţă din 18 noiembrie 2011 de a respinge nemotivat cererea de efectuare a expertizei de specialitate, apare, fără dubii, în conflict evident cu regula cu valoare de principiu consacrată în art. 129 alin. (4) C. proc. civ.
Nu este mai puţin adevărat că prima instanţă a respins în mod corect pretenţia reclamantei ca expertul să se pronunţe asupra unor chestiuni de drept, cum ar fi incidenţa în cauză a unor prevederi ale Ordinului nr. 578/2006, însă nu a motivat în nici un fel respingerea probei cu expertiza de specialitate pentru clarificarea chestiunilor de fapt mai sus arătate.
Este evident că instanţa de judecată nu a stabilit în mod clar starea de fapt, dar nici realitatea normativă în cauză, motiv pentru care hotărârea pronunţată este nelegală în raport de prevederile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., fiind necesară casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea suplimentării probatoriului cu o expertiză de specialitate şi, eventual cu orice alte probe solicitate de părţile litigante, pe care instanţa le consideră concludente.
Înalta Curte notează că în speţă sunt incidente prevederile art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., text legal care prevede că „se impune casarea hotărârii în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi.”
Or, în speţă, instanţa nu avea, în lipsa expertizei de specialitate, elementele probatorii suficiente pentru a proceda la o analiză în fond a acţiunii.
Apoi, cum suplimentarea probatoriului cu expertiza de specialitate nu este posibilă în faţa instanţei de recurs, faţă de prevederile art. 305 C. proc. civ., care limitează administrarea probelor în recurs la depunerea înscrisurilor noi, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta SC L.R.I. SRL, va casa Sentinţa civilă nr. 1899 din 16 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC L.R.I. SRL, Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 1899 din 16 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată. Trimite cauza spre rejudecare către instanţa de fond.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 decembrie 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 7792/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 7801/2013. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
