ICCJ. Decizia nr. 1042/2014. Contencios. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1042/2014
Dosar nr. 2982/2/2011
Şedinţa publică de la 28 februarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Sesizarea instanţei de fond
Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu A.N.A.F., Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, obligarea acesteia la restituirea sumei de 1.261.251,45 RON reprezentând contravaloarea accizelor achitate nedatorat în perioada 2007-2010 şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 5826 din 16 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă în parte cererea reclamantei şi obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.260.836,176 RON reprezentând accize achitate în perioada 2007-2010 şi la plata sumei de 130.019,30 RON cheltuieli de judecată (100.000 RON şi 3.000 RON onorariu avocat şi 19,30 RON taxe de timbru).
Pentru a motiva această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată sub nr. 530111 din 29 septembrie 2011 reclamanta a solicitat restituirea sumei de 1.261.251,45 RON reprezentând contravaloarea accizelor achitate nedatorat în perioada 2007-2010, pentru cantitatea de 641.750 kg de esso somentor 32 şi exxol D40 achiziţionată de la SC G.D. SA şi consumată în procesul metalurgic de prelucrare a aluminiului primar în laminate de aluminiu.
Sumele facturate de SC A. SA, cu titlu de accize de către SC G.D. SA în perioada 2007-2010 pentru produsele achiziţionate în valoare de 51.481.761,87 RON (nc esso somentor 32 şi nc exxol D40) sunt în cuantum de 1.260.836,17 RON şi au fost achitate de reclamantă prin virament bancar în perioada 3 octombrie 2007-7 mai 2010, aşa cum rezultă şi din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză.
Suma de 1.261.301 RON a fost achită de către SC G.D. SA către bugetul statului în perioada 18 septembrie 2007-7 mai 2010, cu titlu de accize pentru produsele nc esso somentor 32 şi nc exxol D40.
Produsele esso somentor 32 şi exxol D40 au fost utilizate în procesul metalurgic de prelucrare aluminiu primar în laminate de aluminiu, având ca scop lubrifierea şi răcirea cilindrilor de laminare şi nu în calitate de combustibil pentru motor sau pentru încălzire.
S-a apreciat că, în raport de scopul utilizării acestor produse achiziţionate, acestea intră în sfera produselor energetice utilizate în alte scopuri decât în calitate de combustibil pentru motor sau combustibil pentru încălzire, reglementate de dispoziţiile art. 1754C. fisc., produse pentru care se prevede în mod expres că sunt exceptate de la plata accizelor dar că operatorii economici care achiziţionează produse energetice de natura celor prevăzute la art. 175 alin. (2) C. fisc., în vederea utilizării lor într-unul din scopurile prevăzute de art. 1754 alin. (1) pct. 2 lit. a), lit. b), lit. e) C. fisc. au obligaţia să depună în vederea înregistrării o cerere la autoritatea fiscală teritorială pentru eliberarea unei autorizaţii de utilizator final în care va fi menţionat ca temei legal art. 1754 C. fisc., autorizaţie ce însoţeşte aceste produse de la antrepozitul fiscal la utilizator.
Instanţa de fond a arătat că pârâta A.N.A.F., prin concluziile depuse la dosar referitoare la formularea unor obiecţiuni la raportul de expertiză contabilă judiciară, nu contestă împrejurarea că reclamanta deţine autorizaţie de utilizator final pentru produsele energetice în discuţie pentru anii 2008, 2009, 2010 însă contestă temeiul cererii de restituire, respectiv dispoziţiile art. 117 O.G. nr. 92/2003 afirmând că accizele respective nu au fost declarate şi plătite către bugetul de stat.
De asemenea, s-a reţinut că pârâta nu contestă că reclamanta a achitat cu titlu de accize sumele solicitate la restituire pentru produsele, uleiuri enumerate esso somentor 32 şi exxol D40 de la SC G.D. SA.
Sub acest aspect, instanţa de fond a arătat că, pentru produsele în discuţie, SC G.D. SA a achitat către bugetul de stat accizele datorate, după recepţia mărfii şi ulterior le-a refacturat către SC A. SA, menţionând distinct pe facturile fiscale cuantumul accizelor.
La rândul său, SC A. SA solicitat Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili rambursarea acestor accize, cerere la care nu a primit nici un răspuns.
În ce priveşte perioada 1 ianuarie 2007-1 martie 2007 pentru care pârâta pretinde că reclamanta nu deţinea autorizaţie de utilizator final, instanţa de fond a reţinut că în adresa din 3 martie 2009 emisă de A.N.V. se arată că „în condiţiile în care SC A. SA se încadrează în situaţiile prevăzute la alin. (3) al pct. 58 din Normele metodologice de aplicare a C. fisc. acesta societatea ar putea beneficia de restituirea accizelor plătite în perioada 1 ianuarie 2007-1 martie 2007 în conformitate cu dispoziţiile H.G. nr. 44/2004 privind normele de aplicare a C. fisc.”.
Având în vedere că pârâtul nu a contestat împrejurarea achitării de către SC G.D. SA la bugetul de stat a sumei de 1.261.301 RON cu titlu de accize sumă ce a fost refacturată şi respectiv achitată de SC A. SA, nefiind puse în discuţie facturile fiscale şi realitatea operaţiunilor efectuate, s-a considerat că cererea formulată de reclamantă în baza dispoziţiilor art. 117 lit. d) din O.G. nr. 92/2003 este întemeiată şi a fost obligată pârâta la restituirea către reclamată a sumei de 1.260.836,176 RON (sumă rezultată din calculele efectuate de expertul contabil), sumă achitată cu titlu de accize în perioada 2007-2010, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 130.019,30 RON reprezentând cheltuieli judiciare.
Ulterior, prin încheierea din 2 iulie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă cererea e îndreptare a erorii materiale şi a fost dispusă îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul şi considerentele sentinţei civile nr. 5826 din 16 octombrie 2012 în sensul că:
- se va menţiona că suma cheltuielilor de judecată la care pârâta va fi obligată este de 52.735,14 RON (49.715,84 RON onorariu avocat, 3.000 RON onorariu expert şi 19,30 RON taxe timbru) în loc de 130.019,30 RON (100.000 RON onorariu avocat, 3.000 RON onorariu expert şi 19,30 RON taxe de timbru), cum din eroare s-a menţionat;
- se va menţiona că sediul pârâtului este în Bucureşti str. M.S., sector 5 şi nu în Bucureşti str. A., sector 5, cum din eroare s-a menţionat.
S-a dispus şi recomunicarea sentinţei către pârâtă la adresa din Bucureşti str. M.S., sector 5.
Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 2 iulie 2013 a declarat recurs pârâta A.N.A.F., invocând ca temei al recursului dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei, în parte, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
În cadrul motivelor de recurs, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Instanţa de fond a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1754 C. fisc.
Recurenta a arătat că intimata a formulat cerere de restituire de accize înregistrată la A.N.V. nr. 53011 din 29 septembrie 2009 şi pentru că cererea de restituire se depune la organul fiscal unde contribuabilul este înregistrat ca plătitor de taxe şi impozite, această cerere a fost transmisă spre competentă soluţionare Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili.
S-a făcut precizarea că cererea de restituire vizează accize plătite prin factura de cumpărare în perioada 2007-2010 şi nu accize plătite de SC A. SA către bugetul de stat, accize aferente achiziţiilor de produse energetice, uleiuri minerale esso somentor 32 şi exxol 040 de la SC G.D. SA şi achitate de furnizor în perioada 20 septembrie 2007-7 mai 2010.
Au fost redate dispoziţiile art. 1754 C. fisc. şi art. 513 din H.G. nr. 44/2004 privind normele de aplicare a C. fisc. şi s-a arătat că exceptarea de la plata accizelor se acordă în baza unei autorizaţii de utilizator final, cu condiţia ca produsul ce face obiectul acelei autorizaţii să circule de la antrepozitul fiscal expeditor la utilizatorul final, în baza unui document administrativ de însoţire, iar în cazul reclamantei-intimate nu au fost respectate aceste prevederi legale.
Au fost criticate concluziile raportului de expertiză care a arătat că art. 513 alin. (9) din H.G. nr. 44/2004 se aplică şi importatorului SC G.D. SA, ceea ce contravine prevederilor legale şi că, în mod greşit, s-a spus că „neîndeplinirea unor cerinţe strict formale de către SC A. SA nu înseamnă că produsele achiziţionate de către SC A. SA se încadrează în categoria celor exceptate de la plata accizelor pentru perioada anterioară”.
S-a apreciat că instanţa de fond s-a raportat exclusiv la expertiza efectuată, obiecţiunile recurentei au fost înlăturate fără o argumentaţie, deşi obiectivele expertizei nu clarifică dacă SC A. SA a respectat prevederile C. fisc. pentru a beneficia de excepţia de la regimul de accize pentru produse energetice.
Recurenta a menţionat că autorizaţiile de utilizator final permiteau societăţii să achiziţioneze în regim de exceptare de la plata accizelor produselor energetice în scopul prevăzut de art. 1754 alin. (2) lit. a) pentru anul 2008, art. 1754alin. (1) pct. 2 lit. a) pentru anul 2009 şi art. 20620 alin. (1) pct. 2 lit. a) pentru anul 2010, dar s-a precizat şi că pentru anul 2007, societatea nu a deţinut autorizaţie de utilizator final.
S-a considerat că în mod greşit reclamanta şi-a întemeiat cererea de restituire pe dispoziţiile art. 117 C. proc. fisc., întrucât accizele pretinse la restituire nu au fost declarate sau plătite bugetului de stat, iar în acest caz procedura legală pentru scutire indirectă prin restituirea accizei nu ar fi reglementată.
Au fost redate dispoziţiile pct. 513 din Normele metodologice de aplicare a C. fisc. şi s-a spus că intimata-reclamantă s-a aprovizionat de la un furnizor la preţuri care includ accizele, iar în aceste condiţii nu poate beneficia de restituirea acestora pentru că a fost voinţa sa să se aprovizioneze cu acciza plătită, fără a ţine seama de prevederile pct. 513 din Norme.
În toată perioada la care se face referire în cererea de restituire, SC A. SA nu a declarat către autoritatea fiscală, unde este înregistrată ca plătitor de taxe şi impozite, obligaţii fiscale reprezentând accize la operaţiunile comerciale şi nu a efectuat plăţi la bugetul de stat care să figureze ca plată necuvenită sau eronată.
Recurenta a apreciat că cererea de restituire de accize nu este motivată în drept, societatea nu a respectat procedurile reglementate de C. fisc. şi Normele de aplicare ale acestuia, pentru a beneficia de exceptarea de la regimul de accizare a produselor energetice aprovizionate şi nu ar fi aplicabile prevederile art. 117 din O.G. nr. 92/2003.
În ceea ce priveşte obligarea la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 130.019,30 RON s-a solicitat modificarea hotărârii în sensul respingerii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.
S-a considerat că, în mod nelegal, instanţa a admis cererea reclamantei de obligare la plata cheltuielilor de judecată având în vedere că nu s-a reţinut că ar exista vreo culpă procesuală a A.N.A.F., respectiv nici rea-credinţă sau comportament neglijent.
Recurenta a învederat şi faptul că instanţa de fond nu a avut în vedere că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. fisc., deoarece partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă prin aceasta trebuie ca aceasta să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.
S-a apreciat că obligarea la plata cheltuielilor de judecată să se poată face numai dacă partea a câştigat în mod irevocabil procesul, or în situaţia de faţă nu ne încadrăm în această categorie.
Cum acţiunea reclamantei a fost admisă în parte, acordarea cheltuielilor de judecată nu se poate face în întregime ci proporţional cu culpa procesuală, fiind aplicabile prevederile art. 276 C. proc. civ.
Intimata-reclamantă SC A. SA a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul declarat dar pentru următoarele considerente:
Instanţa a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.261.251,45 RON reprezentând contravaloarea accizei achitate şi nedatorate pentru perioada 2007-2010.
Instanţa de fond a admis în parte cererea reclamantei şi a obligat pârâta la plata sumei de 1.260.836,176 RON reprezentând accize pentru perioada 2007-2010.
Criticile din motivele de recurs sunt fondate numai în parte.
Aşa cum se arată şi în motivele de recurs, cererea de restituire a reclamantei a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1754 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. fisc. şi art. 515 din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a C. fisc.
Potrivit art. 1754alin. (1) pct. 2 lit. a) C. fisc.: „sunt exceptate de la plata accizelor următoarele utilizări de produse energetice şi energie electrică: a) produsele energetice utilizate în alte scopuri decât în calitate de combustibil pentru motor sau combustibil pentru încălzire”, iar conform art. 513 din H.G. nr. 44/2004: „Operatorii economici care achiziţionează produse energetice de natura celor prevăzute la art. 175 alin. (2) C. fisc. în vederea utilizării în unul dintre scopurile prevăzute de art. 1754 alin. (1) pct. 2, lit. a), lit. b) şi lit. e) C. fisc., vor depune în vederea înregistrării, o cerere la autoritatea fiscală teritorială care eliberează o autorizaţie de utilizator final în care va fi menţionat ca temei legal art. 1754 C. fisc. Circulaţia acestor produse de la antrepozitul fiscal la utilizator va fi însoţită de documentul administrativ”.
Recurenta deşi susţine că reclamanta nu a respectat aceste prevederi legale, recunoaşte faptul că aceasta a deţinut autorizaţii de utilizator final pentru anii 2008 [în temeiul art. 1754alin. (1) lit. a) C. fisc.], 2009 [în temeiul art. 1754 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. fisc.] şi 2010 [în temeiul art. 20620 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. fisc.], autorizaţii în baza cărora societatea putea să achiziţioneze produsele energetice în regim de exceptare de la plata accizelor.
Recurenta nu neagă existenţa autorizaţiilor de utilizator final pentru anii 2008, 2009 şi 2010, dar neagă faptul că sumele solicitate nu au fost achitate cu titlu de accize la bugetul de stat direct de către reclamantă, dar se recunoaşte faptul că aceste sume au fost achitate la bugetul de stat de către furnizorul SC G.D. SA.
Însă, la dosarul cauzei au fost depuse acte din care rezultă că sumele achitate de reclamantă către SC G.D. SA au fost plătite bugetului de stat cu titlu de acciză (Dosar nr. 2982/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti), astfel că nu se poate susţine că sumele nu ar fi fost virate la bugetul de stat, deşi achiziţionarea acestor produse energetice de către reclamantă se putea face fără plata accizelor, adică s-au achitat sumele fără să fie datorate.
De asemenea, nu pot fi reţinute susţinerile recurentei potrivit cărora, în lipsa unei proceduri pentru restituirea accizelor, nu se poate formula cereri de restituire în temeiul art. 117 din O.U.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.
Conform art. 117 alin. (1) C. proc. fisc.: „se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume:
a) cele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă;
b) cele plătite în plus faţă de obligaţia fiscală;
c) cele plătite ca urmare a unei erori de calcul;
d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;
e) cele de rambursat de la bugetul de stat”.
Din cele prezentate anterior, rezultă că se restituie sumele plătite la bugetul de stat, ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale, or, în cauză, art. 117 alin. (1) lit. d) C. proc. fisc. este aplicabil pentru că au fost plătite accize la bugetul de stat printr-o aplicare greşită a legii.
Nu se poate refuza restituirea sumelor plătite cu acest titlu cu motivarea invocată de recurentă că a fost voinţa SC A. SA de a plăti accize şi nu a ţinut cont de prevederile legale care îi dădeau posibilitatea de a nu plăti aceste accize.
Totuşi, soluţia instanţei de fond este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece, deşi legea prevedea condiţia obţinerii autorizaţiei de antrepozit fiscal pentru a putea beneficia de scutirea de plata accizei, nu a observat că pentru anul 2007 reclamanta nu a deţinut autorizaţie de utilizator final.
Într-adevăr, aşa cum s-a arătat şi într-o adresă a A.N.V., adresă invocată şi de instanţa de fond, reclamanta putea beneficia de restituirea accizelor plătite în perioada 1 ianuarie 2007-1 martie 2007, în baza autorizaţiei de utilizator eliberată pentru anul 2006 şi care a fost prelungită până la 1 martie 2007.
Dar, în speţă, facturile pentru anul 2007 sunt emise după 1 martie 2007, iar reclamanta trebuia să obţină, pentru a putea beneficia de restituirea accizelor şi după această dată, autorizaţia de utilizator final pe anul 2007, ceea ce nu a dovedit în cauză.
Pentru a justifica această soluţie trebuie amintite prevederile H.G. nr. 1861/2006 de modificare şi completare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 care la pct. 58 alin. (1) şi alin. (2) din Norme tranzitorii prevede că:
„(1) Autorizaţiile de utilizator final emise în anul 2006, în cazul scutirilor directe de la plata accizelor, cu valabilitate până la 31 decembrie 2006, îşi menţin valabilitatea până la data de 1 martie 2007, exclusiv în limita unor cantităţi determinate la nivelul a două luni din cantitatea totală aprobată înscrisă în autorizaţie;
(2) Începând cu 1 martie 2007, aceste autorizaţii de utilizator final îşi pierd valabilitatea, scutirea directă urmând a fi acordată potrivit prevederilor pct. 22 şi pct. 23.”
Trebuie precizat că pct. 22 şi pct. 23 se refereau tocmai la obţinerea autorizaţiei de utilizator final.
Având în vedere aceste prevederi şi pentru că reclamanta nu a dovedit că pentru anul 2007 a deţinut autorizaţie de antrepozit final, din suma totală calculată ca fiind achitată cu titlu de accize de 1.260.836 RON, deşi beneficia de scutirea de plată a acestora, va fi scăzută suma de 297.550 RON ce reprezintă accize plătite pentru anul 2007, urmând a fi restituită numai suma de 963.286 RON.
Referitor la criticile din recurs ce vizează obligarea la plata cheltuielilor de judecată a recurentei, se constată că sentinţa nr. 5806 din 16 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti a fost îndreptată prin încheierea din 2 iulie 2013 ce a fost recurată de către A.N.A.F., astfel că vor fi analizate criticile în privinţa cheltuielilor de judecată aşa cum au fost formulate împotriva încheierii din 2 iulie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti.
Criticile ce vizează greşita obligare a recurentei A.N.A.F. la plata cheltuielilor de judecată sunt nefondate.
Potrivit art. 274 C. proc. civ. „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.
Cum pârâta A.N.A.F. a căzut în pretenţii, instanţa de fond a obligat-o să plătească cheltuielile de judecată la cererea reclamantei iar legea nu cere alte condiţii pentru a fi acordate aceste cheltuieli, aşa cum susţine recurenta (reaua-credinţă, comportare neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale).
Chiar dacă hotărârea nu este irevocabilă, textul art. 274 C. proc. civ. nu împiedică instanţa de fond să acorde cheltuielile de judecată ocazionate de proces, urmând ca în funcţie de soluţia ce se va adopta în căile de atac, să fie stabilite sau nu şi cheltuieli de judecată.
Însă, sunt fondate criticile recurentei în raport de cuantumul acestora.
Conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.: „judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabelul onorariilor minimale, ori de câte ori va constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat”.
Instanţa de recurs, în baza acestor dispoziţii va proceda la reducerea onorariului avocatului, având în vedere complexitatea dosarului şi munca depusă, urmând ca suma totală a cheltuielilor de judecată ce vor fi acordate să fie de 28.000 RON, în care vor fi incluse onorariul de avocat, de expert şi taxa de timbru.
De altfel, chiar Curtea Constituţională a considerat că art. 274 alin. (3) C. proc. civ. este constituţional (a se vedea Decizia nr. 401/2005 a Curţii Constituţionale) şi că instanţa poate cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit în raport de amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, iar această soluţie este concordantă şi cu jurisprudenţa C.E.D.O. care consideră că cheltuielile de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile de avocat, pot fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost făcute în mod real şi în limita unui cuantum rezonabil.
Nu pot fi reţinute susţinerile recurentei legate de admiterea în parte a acţiunii de către instanţa de fond pentru că diferenţa dintre suma acordată de 1.260.836,176 RON şi suma solicitată de 1.261.251,45 RON este foarte mică.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul pârâtei, va fi modificată sentinţa atacată în sensul obligării acesteia la plata sumei de 963.286 RON reprezentând accize achitate nedatorat în perioada 2008-2010 şi suma de 28.000 RON, cheltuieli de judecată (onorariu avocat, onorariu expert şi taxe de timbru), cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 5826 din 16 octombrie 2012 şi a încheierii din 2 iulie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 963.286 RON reprezentând accize achitate în perioada 2008-2010 şi suma de 28.000 RON cheltuieli de judecată (onorariu avocat, onorariu expert şi taxe de timbru), cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1039/2014. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 1009/2014. Contencios. Conflict de... → |
|---|
