ICCJ. Decizia nr. 1051/2014. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1051/2014
Dosar nr. 8059/2/2011
Şedinţa publică de la 4 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul M.M.Ş. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D., contestaţie împotriva Hotărârii nr. 287 din 25 iulie 2011 a C.N.C.D., solicitând instanţei sa constate faptul ca hotărârea nr. 287 din 25 iulie 2011 a fost pronunţată cu încălcarea dreptului său la apărare şi la o dreaptă judecata cu consecinţa nelegalităţii şi netemeiniciei sale, să constate nulitatea hotărârii nr. 287/2011 şi in subsidiar să oblige pârâta la rejudecarea cauzei aferente Dosarului nr. 595/2010, într-un termen de 90 de zile de la rămânerea definitiva şi irevocabila a deciziei pe care o va da.
Prin Sentinţa civilă nr. 2837 din 30 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată acţiunea reclamantului M.M.Ş.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a sesizat C.N.C.D. prin petiţia înregistrată cu nr. 8374 din 22 octombrie 2010 în vederea constatării unei situaţii de discriminare creată de societatea angajatoare SC C.E. SRL prin săvârşirea unor acte cu caracter discriminatoriu în sensul că i-a fost aplicat un tratament diferit comparativ cu colegii săi, urmare a contestării în instanţă a unei decizii unilaterale de modificare a contractului individual de muncă.
A mai solicitat reclamantul obligarea C.N.C.D. la rejudecarea cauzei în care s-a pronunţat hotărârea atacată pe care o critică sub aspectul încadrării greşite a faptelor şi sub aspectul faptului că a fost pronunţată cu încălcarea dreptului la apărare, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de apel a reţinut faptul că dacă textul O.G. nr. 137/2000 indică termenul de adoptare a hotărârii de 90 zile de la data sesizării, acesta nu poate fi interpretat în sensul că ar fi un termen imperativ, iar nerespectarea acestui termen nu duce la nelegalitatea hotărârii emise de C.N.C.D., că acţiunea de investigare nu este obligatorie pentru Consiliu, putând fi dispusă în situaţia în care este nevoie de obţinerea de informaţii suplimentare şi care să fie utile în soluţionarea dosarului şi că legiuitorul a lăsat la latitudinea titularului de dosar selectarea probelor, fiind şi singurul care poate cu privire la utilitatea şi necesitatea administrării de probe pentru soluţionarea dosarului.
În continuare, analizând petiţia formulată de reclamant către C.N.C.S. la 22 octombrie 2010, prima instanţă a constatat că reclamantul a investit Consiliul cu soluţionarea unor acte şi fapte de discriminare săvârşite de către angajator ca urmare a contestării în instanţă a unei decizii unilaterale de modificare a contractului individual de muncă, aspect ce nu poate constitui un motiv în săvârşirea de acte sau fapte de discriminare de către angajator împotriva reclamantului.
Curtea a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 pentru calificarea faptei ca fiind de discriminare, respectiv existenţa unui tratament diferenţiat, existenţa unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1), tratamentul diferenţiat să aibă drept scop sau efect, restrângerea, înlăturarea, recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate a unui drept recunoscut de lege, iar tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim iar metodele utilizate să nu fie adecvate şi necesare.
Împotriva sentinţei civile nr. 2837 din 30 aprilie 2012 a formulat recurs reclamantul M.M.Ş., solicitând casarea acesteia şi rejudecarea cauzei pentru a se constata că hotărârea C.N.C.D. nr. 287 din 25 iulie 2011 a fost netemeinică şi nelegală.
În motivarea căii de atac s-a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a greşit prin modul în care a analizat cererea reclamantului, şi anume examinând fondul sesizării sale privind discriminarea şi nu viciile de procedură în urma cărora a fost adoptată hotărârea contestată; că pârâta C.N.C.D. a dat o încadrare greşită faptelor sesizate de reclamantul-recurent; că hotărârea contestată a reţinut în mod eronat faptul că nu ar exista probe; că viciile de procedură descrise de către recurent sunt grave şi de natură a determina nulitatea hotărârii C.N.C.D. contestate; că, prin considerentele prezentate, instanţa de fond a demonstrat că nu a înţeles susţinerile recurentului-reclamant şi nu a motivat corespunzător soluţia dispusă.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi în raport de dispoziţiile legale aplicabile în materie, Curtea îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:
Obiectul acţiunii introductive de instanţă îl constituie anularea Hotărârii nr. 287/2011 emisă de intimatul-pârât C.N.C.D., hotărâre prin care s-a constatat că faptele prezentate de recurentul-reclamant prin petiţia formulată, nu întrunesc elementele constitutive ale faptelor de discriminare în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1), (6) şi (7) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
În raport de obiectul acţiunii, instanţa de fond a avut a analiza legalitatea hotărârii contestate atât cu privire la existenţa unor eventuale „vicii de procedură” invocate de recurent, cât şi cu privire la fondul soluţiei adoptate care vizează existenţa sau inexistenţa unor fapte de discriminare.
Cu privire la motivele de recurs prin care recurentul-reclamant susţine că Hotărârea nr. 287/2011 este „nulă” deoarece nu au fost respectate dispoziţiile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 în sensul că hotărârea nu a fost adoptată în termenul de 90 de zile prevăzut; că intimatul-pârât nu a utilizat calea investigaţiei la faţa locului, respectiv la sediul angajatorului şi că nu au fost administrate toate probele solicitate de recurent, Curtea constată că acestea sunt nefondate, urmând a le înlătura ca atare.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/ 2000, „Hotărârea Colegiului director de soluţionare a unei sesizări, se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării”.
Din modul de redactare al textului mai sus arătat rezultă în mod evident că termenul de 90 de zile nu este un termen imperativ aşa cum susţine recurentul-reclamant, ci un termen de recomandare asemănător termenelor din C. proc. civ. care reglementează durata în care poate fi redactată o hotărâre judecătorească. În acelaşi sens este de reţinut şi faptul că lipsa reglementării unei sancţiuni pentru nerespectarea acestui termen conduce la concluzia că natura lui este de recomandare. De altfel, în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie.
Tot astfel, Curtea nu poate reţine ca fiind un „viciu de procedură” faptul că în soluţionarea petiţiei intimatul-pârât C.N.C.D. nu a utilizat calea investigaţiei la faţa locului, respectiv la sediul angajatorului.
Sub acest aspect, relevante sunt dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Ordinul C.N.C.D. nr. 148/2008 privind procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor potrivit cu care „titularul de dosar dispune prin rezoluţie acţiunea de investigare, dacă este cazul după studierea petiţiei şi a mijloacelor de probă anexate”. Rezultă aşadar, din dispoziţiile legale mai sus citate, că acţiunea de investigare nu este obligatorie pentru C.N.C.D. şi că ea poate fi dispusă atunci când se apreciază că este nevoie de obţinerea unor informaţii suplimentare.
Cât priveşte criticile referitoare la neadministrarea unor probe solicitate de recurent, acestea urmează a fi de asemenea, înlăturate ca nefondate, având în vedere dispoziţiile art. 70 alin. (1) din acelaşi ordin C.N.C.D. în raport de care: „colegiul director poate admite orice probă dacă se consideră că ea poate să ducă la soluţionarea dosarului”.
Faţă de dispoziţiile acestui text de lege, împrejurarea că intimatul-pârât nu a încuviinţat proba cu expertiză informativă sau proba testimonială, probe solicitate de recurent, nu constituie un „viciu” care să ducă la nelegalitatea hotărârii.
Motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant care vizează fondul sesizării, respectiv existenţa unor fapte de discriminare, sunt nefondate şi lipsite de suport probator, Curtea reţinând următoarele:
Prin petiţia formulată şi înregistrată la C.N.C.D., recurentul-reclamant a susţinut că societatea angajatoare SC C.E. SRL, ca urmare a contestării în instanţă a unei decizii unilaterale de modificare a contractului de muncă, a întreprins faţă de el o serie de acte cu caracter discriminatoriu în sensul că i s-a aplicat un tratament diferit faţă de alţi angajaţi.
În raport de obiectul petiţiei, judecătorul fondului în mod corect a reţinut faptul că a contesta în instanţă o decizie unilaterală de modificare a contractului individual de muncă, nu poate constitui un motiv în săvârşirea unor acte de discriminare, aşa cum sunt ele deţinute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, respectiv: „potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de naţionalitate, rasă, sex, religie, etnie, limbă, categorie socială, convingeri, vârstă, handicap, infecţie HIV, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în condiţii de legalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul economic, politic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”.
Or, aşa cum rezultă din probele administrate în raport de susţinerile recurentului, în cauză nu s-au făcut dovezi din care să rezulte că faţă de recurent au fost săvârşite fapte de discriminare în sensul dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute şi faţă de dispoziţiile art. 312(1) Cod procedura civilă, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.M.Ş. împotriva sentinţei civile nr. 2837 din 30 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1049/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 105/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
