ICCJ. Decizia nr. 1052/2014. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1052/2014
Dosar nr. 662/45/2012
Şedinţa publică de la 4 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Vaslui, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantele F.C.T., G.M. şi P.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Universitatea „S.H.” şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, obligarea primei pârâte Universitatea „S.H.” la eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului la diplomă, pentru examenul de licenţă susţinut în sesiunea iulie 2009, respectiv obligarea celui de-al doilea pârât să aprobe tipărirea formularelor tipizate ale diplomei de licenţă şi a suplimentelor de diplomă în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a sentinţei, sub sancţiunea unei penalităţi de 100 RON pe zi de întârziere.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat, în esenţă, că au urmat şi absolvit cursurile Facultăţii de Psihologie, specializarea Psihologie, din cadrul Universităţii S.H., Bucureşti, în perioada 2006-2009, susţinând şi promovând examenul de licenţă în sesiunea iulie 2009, fiindu-le eliberate în acest sens adeverinţele ce atestă titlul de licenţiat în psihologie şi că, în aceste condiţii, au dreptul la eliberarea diplomei de licenţă precum şi a suplimentului la acestea.
La rândul său, pârâta Universitatea „S.H.”, Bucureşti a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, solicitând ca, în cazul admiterii cererii reclamantelor, acesta să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diplomă de licenţă şi suplimentul la diplomă pentru reclamante sub sancţiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în cuantum de 100 RON/fiecare zi de întârziere.
A arătat pârâta că şi-a îndeplinit obligaţiile legale de a emite adeverinţele de studiu pentru reclamante şi efectuarea de demersuri către Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, în vederea comunicării necesarului de materiale tipizate pentru actele de studiu destinate absolvenţilor pentru anul 2009, acesta având obligaţia de a proceda în consecinţă, în condiţiile în care adeverinţele de licenţiat ale reclamantelor există, nu au fost revocate sau anulate în vreun mod, de către instanţele de judecată, şi se bucură de prezumţia de legalitate.
Pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a solicitat respingerea acţiunii, invocând excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vaslui; lipsa de obiect raportat la faptul că a avizat achiziţionarea de formulare tipizate pentru actele de studiu destinate absolvenţilor din promoţiile 2008, 2009 şi 2010; a mai susţinut că acţiunea este neîntemeiată în condiţiile în care reclamantele au urmat o formă de învăţământ/program pentru care universitatea pârâtă nu deţinea acreditare/autorizare.
Prin sentinţa civilă nr. 582/CA din data de 18 iunie 2012, Tribunalul Vaslui a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut calitatea pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului de autoritate publică centrală.
La rândul său, prin sentinţa civilă nr. 231 din 26 iunie 2012, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamante şi, în consecinţă, a obligat pârâta Universitatea „S.H.” la eliberarea către acestea a diplomelor de licenţă şi respectiv a suplimentelor de diplomă, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, prin care să se ateste că au susţinut şi promovat examenul de licenţă, în specialitatea „Psihologie”, obţinând Titlul de Licenţiat; a respins acţiunea reclamantelor formulată în contradictoriu cu pârâta Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului; a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Universitatea „S.H.” şi, în consecinţă, a obligat chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, sub sancţiunea plăţii de 100 RON penalităţi pe zi de întârziere, să aprobe tipărirea formularelor tipizate, constând în Diplomă de Licenţă şi Suplimentul de Diplomă, într-un număr care să asigure realizarea dreptului reclamantelor de a li se elibera documentul oficial de stat cu regim special prin care se confirmă studiile de învăţământ superior efectuate în cadrul Universităţii „S.H.” din Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa fondului a reţinut, în esenţă, că reclamantele au urmat cursurile organizate de pârâtă şi au promovat în mod legal examenul de licenţă, motiv pentru care sunt îndreptăţite la eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului la aceasta, drept care nu poate fi afectat şi cu atât mai puţin suprimat, în fapt sau în drept, de divergenţele care au apărut, pe parcursul timpului, între Universitatea „S.H.” şi Ministerul Educaţiei, pe seama valabilităţii iniţierii şi desfăşurării activităţilor specifice formei de învăţământ la distanţă, pentru specializările la care erau organizate şi cursuri de zi acreditate/autorizate, atâta timp cât Ministerul Educaţiei sau Agenţia Româna de asigurarea Calităţii în Învăţământul Superior, înfiinţată în baza O.U.G. nr. 75/2005, nu au demarat şi nu au finalizat vreo procedură administrativă, în perioada de referinţă, care să conducă la concluzia că instituţia de învăţământ superior menţionată a acţionat în afara cadrului legal.
A constatat, însă, curtea de apel, că între reclamanţi şi pârâtul Ministerul Educaţiei nu există nici un raport juridic direct, legat de procesul de finalizare a studiilor şi de eliberare a actelor de studii, raport care există, însă, între pârâta Universitatea „S.H.” şi Ministerul Educaţiei, născut din refuzul celui din urmă de a aproba tipărirea, de către SC R. SA a numărului de formulare tipizate solicitat, că acest refuz trebuie calificat ca fiind rezultatul unui exces de putere, atâta timp cât, în cei 10 ani ce au trecut de la înfiinţarea menţionatei universităţi, nu s-a acţionat în mod decisiv pentru a se pune capăt pretinsei încălcări a cadrului legal prin organizarea formei de învăţământ la distanţă, în condiţiile în care Ordinul nr. 3404/2006 nu interzicea, în mod explicit, instituţiei de învăţământ să desfăşoare această activitate, dacă forma de învăţământ prin cursuri de zi fusese acreditată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termenul legal, chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, solicitând modificarea acesteia pentru motive încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 4, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul a argumentat că sentinţa a fost pronunţată de instanţa de fond cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, substituindu-se Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului prin decizia de a acorda diplome fără ca aceste diplome să aibă la bază studii universitare la specializări autorizate provizoriu sau acreditate conform legii.
A mai susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit materialul probator prevederile legale şi a apreciat în mod eronat că o metodologie a unei persoane juridice de drept privat, în speţă metodologia organizării şi desfăşurării examenelor de finalizare a studiilor emisă de Universitatea „S.H.” şi înregistrată din 12 mai 2009, este superioară legilor şi hotărârilor de guvern cu incidenţă în domeniul organizării şi funcţionării învăţământului superior.
A susţinut că formele de învăţământ cu frecvenţă redusă şi la distanţă trebuiau să parcurgă procedura de evaluare şi acreditare, iar, în speţă, specializarea urmată de către reclamantă a fost organizată şi desfăşurată fără urmarea acestei proceduri.
Ca urmare, studiile urmate în afara cadrului legal sunt nule şi nu pot avea ca rezultat obţinerea unei diplome valabile, recurentul neputând fi obligat, în aceste condiţii, la eliberarea avizului pentru tipărirea diplomelor de licenţă.
A mai susţinut că în speţă nu poate fi constatat refuzul său nejustificat, în condiţiile în care recurentul nu poate aproba emiterea de diplome pentru activităţi desfăşurate ilegal.
Recurentul a invocat practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform căreia pentru formele de învăţământ FR şi ID Universitatea „S.H.” avea obligaţia să parcurgă procedura de autorizare provizorie şi ulterior de acreditare, potrivit legii, arătând că intimata-pârâtă a încălcat cu bună-ştiinţă legea.
Examinând actele şi înscrisurile cauzei, Înalta Curte constată incidenţa motivului de recurs de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., faţă de care va admite recursul şi va casa sentinţa instanţei de fond.
Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, esenţialmente, la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului la aceasta, către reclamante, absolvente ale a unui examen de licenţă.
Nu are relevanţă, în speţă, calitatea de pârât sau chemat în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, întrucât finalitatea acţiunii o reprezintă realizarea obligaţiei asumate de către pârâta Universitatea „S.H.” privind eliberarea diplomei de licenţă a reclamantei, obligaţie asumată de aceasta în mod direct prin contractele de studii încheiate cu aceasta şi care constituie, în esenţă, temeiul juridic al acţiunii.
Pârâta Universitatea „S.H.” Bucureşti poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Universitatea „S.H.” din Bucureşti a fost înfiinţată prin Legea nr. 443/2002, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Guvernului, cu rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamante) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifestă prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, iar unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
Potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În speţă, Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea „S.H.” din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial, neîndeplinind cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
Astfel, în speţa de faţă, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menţionează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.”
Pentru stabilirea competenţei materiale, acest articol instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat anterior, iar, având în vedere rangul instituţiei pârâte, de autoritate publică locală, tribunalul este competent să soluţioneze, pe fond, acest litigiu.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 312 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei competente, Tribunalul Vaslui, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului împotriva sentinţei civile nr. 313 din 15 octombrie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată.
Trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Vaslui, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1045/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1141/2014. Contencios → |
|---|
