ICCJ. Decizia nr. 1262/2014. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1262/2014
Dosar nr. 2618/2/2012
Şedinţa publică de la 12 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul M.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, anularea ordinului din 13 ianuarie 2012 emis de pârât şi obligarea acestuia la emiterea unui nou ordin de salarizare.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 9 decembrie 2011 a împlinit 15 ani vechime în funcţia de procuror, urmând ca, în conformitate cu dispoziţiile legale, de la data de 1 ianuarie 2012 să fie salarizat prin trecerea într-o clasă superioară.
Reclamantul a susţinut că prin ordinul contestat s-au încălcat prevederile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, art. 8 alin. (2) şi art. 9 alin. (4) din Capitolul I din Anexa nr. VI la lege, venind totodată în contradicţie cu dispoziţiile art. 16 din Constituţie.
Astfel, a arătat că deşi în aparenţă s-au dat eficienţă dispoziţiilor legale aplicabile în materie, în realitate, prin modul de stabilire a indemnizaţiei de încadrare corespunzătoare clasei 107, este privat de o creştere a indemnizaţiei de încadrare în conformitate cu actuala vechime în funcţie.
În opinia sa, prin acest mod de calcul se creează o clară discriminare în raport cu alţi procurori din cadrul D.I.I.C.O.T. şi, în general din cadrul Pachetului depe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care au aceeaşi vechime în funcţie, dar o vechime în muncă mai mică, dar care beneficiază de o indemnizaţie de încadrare mai mare, motivată de simplul fapt că au împlinit 15 ani vechime în funcţie în anul 2010, an din care le-a fost majorată şi indemnizaţia de încadrare.
1.2. Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând, în esenţă, că reclamantul contestă modul de stabilire a indemnizaţiei brute lunare de încadrare, fără a preciza în mod concret ce anume consideră că este greşit în calculul efectuat (clasa de încadrare, vechimea în muncă avută în vedere, coeficientul de majorare) şi nu precizează care ar fi fost, în opinia sa, modul corect de stabilire a indemnizaţiei.
1.3. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 4115 din 19 iunie 2012, a respins acţiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.
1.4. Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin ordinul atacat, emis în temeiul art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, Capitolul I art. 8 alin. (2), art. 9 alin. (4) din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 şi art. 6 alin. (1) şi alin. (2) al art. II din O.U.G. nr. 80/2010, s-au stabilit drepturile salariale ale reclamantului începând cu data de 1 ianuarie 2012.
Prima instanţă a reţinut că reclamantul a invocat încălcarea art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, însă nu a precizat în ce constă această încălcare, situaţie în care nu se poate reţine niciun motiv de nelegalitate a actului administrativ, în condiţiile în care toate dispoziţiile legale au fost corect aplicate, prin raportare la data când reclamantul a împlinit 15 ani de vechime.
Cu privire la susţinerile reclamantului în sensul existenţei unei discriminări, judecătorul fondului a apreciat că o eventuală discriminare a reclamantului în raport cu alţi colegi care au împlinit 15 ani vechime în anii anteriori nu estre creată de actul administrativ contestat, ci de dispoziţiile legale în baza căruia acesta a fost emis, iar stabilirea unui eventual tratament legal inechitabil nu intră în competenţa instanţei de contencios administrativ.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei nr. 4115 din 19 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti a formulat recurs reclamantul M.C., considerând-o nelegală şi netemeinică şi invocând ca temei legal dispoziţiile art. 3041 pct. 9, art. 312, art. 314 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac recursul a adus, în esenţă, următoarele critici sentinţei recurate:
- instanţa de fond nu a motivat hotărârea în raport de cele invocate în acţiune şi cu prilejul dezbaterilor, reiterate şi în recurs, respectiv încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României, art. 2 din Legea nr. 285/2010, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 23 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, acestea din urmă având prioritate în raport cu legislaţia română, conform art. 20 alin. (1) din Constituţia României;
- nu s-a avut în vedere în ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţa instanţei europene în cauza Driha contra României, care a constatat existenţa unei discriminări între reclamant şi alte persoane care aparţineau aceleiaşi categorii profesionale, situaţie comparabilă cu cea din prezenta cauză.
Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând, în esenţă, că dispoziţiile legale incidente, în succesiunea lor, au fost corect aplicate, iar diferenţele de salarizare apar urmare a aplicării acestora. Aspectele de presupusă discriminare nu pot fi corectate pe calea prezentei acţiuni.
3. Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând recursul formulat, apreciază că este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Pentru început, se reţine că în raport de Decizia nr. 685/2012 a Curţii Constituţionale, recursul nu este inadmisibil.
Se constată că reclamatul, prin acţiunea formulată, a invocat nelegalitatea Ordinului nr. 117/2012, urmare a încălcării dispoziţiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, art. 8 alin. (2) şi art. 9 alin. (4) din Capitolul I, Anexa nr. VI la lege, art. 16 şi art. 53 alin. (2) din Constituţia României, art. 74 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, republicată, art. 6 alin. (1) şi alin. (2) al art. II din O.U.G. nr. 80/2010, art. 1 din Secţiunea a II-a a Capitolului VII din Anexa nr. VI la Legea nr. 284/2010.
S-a motivat că prin modul greşit de stabilire a salariului s-a creat o discriminare între recurent şi alţi procurori aflaţi în aceeaşi situaţie, invocându-se jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a C.E.D.O.
Criticile recurentului referitoare la nemotivarea sentinţei recurate sunt fondate.
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: „Hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde: 5. Motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
Principiul general, potrivit căruia o hotărâre trebuie să fie motivată a fost edictat în scopul de a se asigura o bună administrare a justiţiei, de a întări încrederea justiţiabililor în hotărârile judecătoreşti şi de a da posibilitatea instanţelor superioare să-şi exercite controlul judiciar.
Analizând sentinţa recurată, se constată că, instanţa de fond, printr-o motivare foarte sumară, neconvingătoare, a reţinut că „reclamantul invocă încălcarea art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, însă nu precizează în ce constă această încălcare, situaţie în care Curtea nu poate reţine nici un motiv de nelegalitate a actului administrativ, în condiţiile în care toate dispoziţiile legale au fost corect aplicate prin raportare la data când reclamantul a împlinit 15 ani de vechime”, fără a analiza toate aspectele de nelegalitate invocate de reclamant în acţiune, cu raportare la dispoziţiile legale menţionate în cuprinsul acesteia.
În această situaţie, hotărârea primei instanţe nu este în acord cu dispoziţiile legale şi principiul enunţat, cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fapt care atrage casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, art. 313 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza pentru rejudecare aceleiaşi instanţe, care va ţine seama şi de celelalte critici formulate ca apărări.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M.C. împotriva sentinţei nr. 4115 din 19 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza pentru rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1253/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1263/2014. Contencios → |
|---|
