ICCJ. Decizia nr. 1267/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1267/2014
Dosar nr. 4/45/2012
Şedinţa publică de la 12 martie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Soluţia instanţei de fond
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Galaţi sub nr. 4/44 din 19 martie 2012, ca urmare a strămutării cauzei de la Curtea de Apel Iaşi, reclamantele D.D., P.G. şi I.D. au chemat în judecată Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Iaşi şi Tribunalul Iaşi, pentru ca în contradictoriu cu aceste autorităţi pârâte să se dispună:
- anularea Ordinului ministrului justiţiei nr. 2292/C/2011, art. I, art. II şi art. III prin care le-au fost stabilite drepturile salariale, începând cu data de 1 septembrie 2011, ca urmare a trecerii în tranşa de vechime în muncă şi în funcţie de pete 20 de ani;
- obligarea Ministerului Justiţiei să emită un nou ordin prin care, la stabilirea drepturilor salariale, să fie avută în vedere majorarea de 7,5% începând cu data de 1 septembrie 2011, ca urmare a trecerii în tranşa de vechime în funcţie de peste 20 de ani;
- încadrarea reclamantelor în gradaţia 5 clasa de salarizare 110, coeficient de ierarhizare 15 şi nu în gradaţiile, clasele de salarizare şi coeficienţii stabiliţi în ordinul contestat şi obligarea pârâţilor 1 şi 2 la plata diferenţelor salariale, începând cu 1 septembrie 2011, calculate ca urmare a încadrării corecte în gradaţie, clasă de salarizare şi coeficient de ierarhizare conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 284/2010.
Prin cererea ulterioară din data de 2 iunie 2012, reclamantele D.D., P.G. şi I.D. şi-au restrâns acţiunea, precizând că înţeleg să se judece cu Ministerul Justiţiei pentru primele trei capete de cerere şi cu Curtea de Apel Iaşi, în cazul primelor două reclamante, şi cu Tribunalul Iaşi în cazul celei de-a treia reclamantă, pentru capătul de cerere privind plata diferenţelor salariale neachitate, începând cu data de 1 septembrie 2011, calculată ca urmare a încadrării corecte în gradaţie, clasă de salarizare şi coeficient de ierarhizare.
Prin cererea depusă la data de 27 iunie 2012 la dosarul cauzei, reclamantele au adăugat şi cerere cu caracter subsidiar, în sensul că solicită obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Iaşi, în ceea ce le priveşte pe reclamantele P.G. şi D.D. şi Tribunalul Iaşi în ceea ce o priveşte pe reclamanta I.D. să emită ordin şi să plătească reclamantelor, începând cu data de 1 septembrie 2011 şi în continuare, o indemnizaţie brută lunară în acelaşi cuantum cu al celorlalţi judecători din cadrul curţii de Apel Iaşi şi respectiv, din cadrul Tribunalului Iaşi, având aceeaşi vechime în funcţia de magistrat, respectiv 20 de ani vechime dobândită anterior datei de 31 decembrie 2010, precum şi la plata diferenţelor salariale, începând cu data de 1 septembrie 2011, calculate în raport de cuantumul stabilit pentru ceilalţi judecători având aceeaşi vechime în funcţia de magistrat, respectiv 20 de ani vechime dobândită anterior datei de 31 decembrie 2010.
Prin întâmpinare, Curtea de Apel Iaşi a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, pentru primele trei capete de cerere ale acţiunii şi a lăsat la latitudinea instanţei pentru cel de-al patrulea capăt de cerere.
Reclamantele au renunţat prin cerere scrisă să se judece pentru primele trei capete de cerere cu Curtea de Apel Iaşi şi Tribunalul Iaşi, aşa încât această excepţie rămânând fără obiect, nu a mai fost analizată de instanţă.
Prin sentinţa nr. 430 din 4 octombrie 2012, Curtea de Apel Galaţi a respins acţiunea restrânsă formulată de reclamanţii D.D., P.G., I.D.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-au reţinut următoarele.
Prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2292/C/2011, s-a stabilit că începând cu data de 1 septembrie 2011 doamna D.D., judecător la Curtea de Apel Iaşi, se încadrează în gradaţia 5, clasa de salarizare 108, ca urmare a trecerii în tranşa de vechime în muncă şi în funcţie de peste 20 de ani, beneficiind de următoarele drepturi salariale: o indemnizaţie de încadrare brută lunară de 8.711 RON, un cuantum al sporurilor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi confidenţialitate de 1.165 RON, un cuantum al sporului pentru condiţii de muncă grele de 1.244 RON.
S-a reţinut că începând cu data de 1 septembrie 2011, doamna P.G., judecător la Curtea de Apel Iaşi, se încadrează în gradaţia 3, clasa de salarizare 100, ca urmare a trecerii în tranşa de vechime în muncă şi în funcţie peste 20 de ani, beneficiind de următoarele drepturi salariale: o indemnizaţie de încadrare brută lunară de 8.711 RON, un cuantum al sporului pentru condiţii de muncă grele de 1.244 RON, un cuantum al sporurilor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi confidenţialitate de 1.165 RON.
Începând cu data de 1 septembrie 2011, doamna I.D., judecător la Tribunalul Iaşi a fost încadrată în gradaţia 5, clasa de salarizare 105, ca urmare a trecerii în tranşa de vechime în muncă de peste 20 de ani, beneficiind de următoarele drepturi salariale: o indemnizaţie de încadrare brută lunară de 7.503 RON, un cuantum al sporului pentru condiţii grele de 1.098 RON, un cuantum al sporurilor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi confidenţialitate de 1.027 RON.
În opinia instanţei, drepturile salariale ale reclamantelor au fost stabilite respectându-se dispoziţiile Legii cadru nr. 284/2010, care reglementează salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, precum şi pe acele ale Legii speciale nr. 285/2010, care se referă la salarizarea aceluiaşi personal din anul 2011.
Curtea nu a constatat că prin ordinul aflat în litigiu s-ar fi încălcat vreo normă a celor două acte normative menţionate, întrucât legiuitorul a reglementat în mod expres modul de calcul al drepturilor salariale, de care va beneficia personalul plătit de la buget, care în anul 2011 avansează în gradaţia corespunzătoare trecerii într-o altă tranşă de vechime în funcţie.
De asemenea nu a reţinut instanţa vreo încălcare a normelor comunitare, iar trimiterile la practica C.E.D.O. sunt generice şi nu au legătură cu cauza de faţă.
Prin cererea de completare dispozitiv a sentinţei nr. 430 din 4 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în Dosarul nr. 4/45/2012, petenta P.G. a solicitat instanţei să se dispună completarea acestei sentinţe în sensul de a se pronunţa şi asupra cererii de anulare a Ordinului nr. 291/C/2012 din 30 ianuarie 2012 prin care s-a dispus modificarea parţială a Ordinului nr. 2292/CV/2011 emis de Ministerul Justiţiei, în sensul încadrării acesteia în gradaţia 5, clasa de salarizare 108, ca urmare a trecerii în tranşa de vechime în funcţie de peste 20 ani, cu stabilirea următoarelor drepturi salariale; o indemnizaţie de încadrare brută lunară în cuantum de 8.777 RON, un cuantum al sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în sumă de 1.285 RON, un cuantum al sporurilor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi al sporului pentru păstrarea confidenţialităţii de 1.125 RON.
În motivarea cererii s-a arătat că cererea de anulare a Ordinului nr. 291/C/2012 a fost formulată prin cererea precizatoare, depusă la dosar la termenul din 6 martie 2012, motivele de nelegalitate ale acestuia fiind expuse în cele trei cereri, respectiv de chemare în judecată, precizatore, completatoare şi prin concluziile scrise depuse la dosar.
Prin sentinţa nr. 74 din 21 martie 2012, Curtea de Apel Galaţi a admis cererea de completare dispozitiv a sentinţei nr. 430 din 4 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în Dosarul nr. 4/45/2012, formulată de petenta P.G. şi a respins cererea de completare a acţiunii formulată de petenta P.G., ca nefondată.
Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei nr. 430 din 4 octombrie 2012 a Curţii de Apel Galaţi şi a sentinţei nr. 74 din 21 martie 2012 au declarat recurs D.D., P.G. şi I.D.
În motivarea recursului împotriva sentinţei nr. 430/2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, recurentele au susţinut nelegalitatea şi netemeinicia acesteia şi au invocat ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 9 şi art. 3041C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a arătat, în esenţă, că instanţa de fond nu a exercitat un rol activ şi nu a stabilit în mod corect cadrul procesual în raport de cererile formulate, încălcând principiul disponibilităţii în procesul civil, reţinând greşit că şi-au restrâns acţiunea prin precizarea din 6 martie 2012.
Se susţine că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii formulată de P.G. privind Ordinul nr. 291/C/2012, cu respectarea dispoziţiilor art. 129 alin. (4), alin. (5) C. proc. civ.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se susţine că instanţa de fond nu a motivat hotărârea recurată în raport cu cerinţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană Drepturilor Omului.
Se arată că instanţa de fond nu a reţinut corect situaţia de fapt, nu a analizat criticile referitoare la discriminarea recurentelor, la încălcarea prevederilor Legii nr. 284/2010 şi ale Legii nr. 285/2010, nu a ţinut seama de jurisprudenţa C.E.D.O. care are legătură cu această cauză.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele susţin că hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv art. 2 şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 3 lit. c) din Legea nr. 330/2009, art. 3 lit. c) din Legea nr. 284/2010, Directiva 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 23 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 16 alin. (1) din Constituţia României, art. 11 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, art. 2 din O.G. nr. 137/2000.
De asemenea, se susţinute că instanţa de fond a interpretat greşit probele administrate în cauză, cu referire la ordinele şi fluturaşii aparţinând altor colegi ai recurentelor, stabilind eronat situaţia de fapt, aspect ce a determinat aplicarea greşită a prevederilor legale în materie de salarizare, menţionate.
Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acestui recurs, apreciind ca legală şi temeinică sentinţa recurată, combătând criticile recurentelor.
În ceea ce priveşte recursul formulat de P.G. împotriva sentinţei nr. 74 din 21 martie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, aceasta a susţinut nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5, pct. 7 C. proc. civ., s-a menţionat că instanţa de fond nu a motivat concluzia în sensul că a fost formulată tardiv cererea de completare a acţiunii, mai ales că Ministerul Justiţiei a achiesat tacit la această completare, fără vreo opoziţie, iar excepţia tardivităţii nu a fost invocată şi pusă în discuţia părţilor, fiind încălcate principiile oralităţii, contradictorialităţii, disponibilităţii dreptului la apărare, astfel că, potrivit art. 105 C. proc. civ., hotărârea pronunţată este lovită de nulitate.
De asemenea, s-a susţinut că există neconcordanţă între considerentele hotărârii şi dispozitiv.
În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 132 C. proc. civ., art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; nu a fost soluţionată unitar cauza cu referire la cadrul procesual constituit, fiind pronunţate două hotărâri; în mod greşit a fost respinsă cererea care viza Ordinul nr. 291/C/2012, cu atât mai mult cu cât acesta a fost emis în timpul procesului.
Referitor la acest recurs, Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, susţinând legalitatea şi temeinicia sentinţei recurate şi combătând criticile recurentei, arătând că nu a achiesat la pretenţiile reclamantei, cererea de completare a acţiunii fiind tardivă.
Recurentele au depus la dosar concluzii scrise, fiind reiterate criticile expuse în cererile de recurs şi depusă practică judiciară considerată relevantă.
Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând recursurile formulate, apreciază că acestea sunt fondate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., instanţa de recurs reţine că argumentele expuse de recurente în susţinerea acestui motiv nu se circumscriu situaţiei, ipotezei prevăzute de motivul de nelegalitate invocat.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se reţine că acesta este fondat.
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: „Hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde: 5. Motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
Principiul general, potrivit căruia o hotărâre trebuie să fie motivată a fost edictat în scopul de a se asigura o bună administrare a justiţiei, de a întări încrederea justiţiabililor în hotărârile judecătoreşti şi de a da posibilitatea instanţelor superioare să-şi exercite controlul judiciar.
După cum se constată, analizând sentinţele recurate, instanţa de fond, nu a respectat exigenţele dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi principiul menţionat.
Motivarea este foarte sumară, neconvingătoare, fără referire la actele dosarului cauzei şi la motivele de fapt şi de drept pentru care s-au respins solicitările reclamantelor.
Potrivit art. 129 alin. (4), alin. (5) C. proc. civ.: „(4) Cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare. (5) Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc”.
Din cuprinsul acestor dispoziţii rezultă că instanţa de fond trebuia să manifeste un rol activ şi să stabilească în mod corect cadrul procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, în raport cu toate cererile formulate de părţi, cu respectarea principiului disponibilităţii.
Astfel, în raport de acţiunea formulată de reclamante, de cererea de precizare din data de 2 martie 2012, cererea din 28 iunie 2012, cererea din 20 septembrie 2012, prima instanţă avea obligaţia să stabilească în mod corect cadrul procesual pentru a se realiza şi o judecată unitară a cauzei.
Însă, deşi a repus cauza pe rol, prin încheierea din 11 iunie 2012 pentru a lămuri cadrul procesual în ceea ce priveşte obiectul acesteia, ulterior, în cuprinsul sentinţelor recurate,nu se regăseşte materializat un astfel de demers, nefiind lămurit dacă reclamantele invocă, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 2292/C/2011, a Ordinului nr. 291/C/2012, emise de Ministerul Justiţiei.
Mai mult, Ordinul nr. 291/C/2012, priveşte modificarea Ordinului nr. 2292/C/2011, fiind emis în cursul procesului, iar prin cererea din 2 martie 2012, reclamanta P.G. a solicitat instanţei şi anularea acestuia, situaţie care nu echivalează cu modificarea acţiunii.
De altfel, instanţa de fond s-a pronunţat cu privire la acest ordin prin sentinţa nr. 74 din 21 martie 2013, urmare a cererii acestei reclamante de completare a sentinţei nr. 430/2012.
În altă ordine, nu rezultă din lucrările dosarului că a fost pusă în discuţia părţilor, conform art. 137 C. proc. civ., tardivitatea cererii care viza acest ordin în raport de dispoziţiile art. 132, art. 134 din acelaşi act normativ.
Motivarea sentinţei nr. 74/2013 nu conduce în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv, lipsind motivarea soluţiei din dispozitiv.
Prin urmare, sunt neîntemeiate criticile recurentelor sub toate aceste aspecte, situaţie care impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care va stabili cadrul procesual în raport cu toate cererile formulate de reclamante pentru o corectă şi unitară soluţionare a cauzei.
În concluzie, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3), alin. (6), art. 313 C. proc. civ., va admite recursurile formulate împotriva sentinţei nr. 430/2012 şi sentinţei nr. 74/2013 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, va casa ambele sentinţe recurate şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de D.D., P.G. şi I.D. împotriva sentinţei nr. 430 din 4 octombrie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal şi de P.G. împotriva sentinţei nr. 74 din 21 martie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţele recurate şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1266/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1268/2014. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
