ICCJ. Decizia nr. 1263/2014. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1263/2014
Dosar nr. 2365/90/2012
Şedinţa publică de la 12 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
1.1. Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă şi ulterior pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca urmare a declinării competenţei soluţionării cauzei în favoarea acestei instanţe, prin sentinţa nr. 1112 din 22 iunie 2012, reclamantele M.R., G.I. şi S.M.C. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, Statul Român-prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând obligarea acestora la plata:
- indemnizaţiilor rezultate ca urmare a atingerii vechimii în funcţia de magistrat, de 5 de ani, începând cu data de 1 iunie 2011 până la data pronunţării şi pe viitor, concretizate în indemnizaţiile calculate prin ordinele Procurorului General din data de 31 mai 2011, şi diferenţa până la indemnizaţia efectiv acordată colegilor lor care, anterior acestei date, au îndeplinit aceeaşi condiţie de vechime, prin emiterea a noi ordine de salarizare, precum şi actualizarea sumelor datorate din urmă cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, inclusiv dobânda legală în materie civilă;
- unui cuantum al sporurilor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, confidenţialitate şi condiţii deosebite de muncă, începând cu data de 1 iunie 2011 până la data pronunţării şi pe viitor, în acelaşi cuantum cu cel mai mare cuantum al sporurilor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, confidenţialitate şi condiţii deosebite de muncă plătit în prezent procurorilor cu grad de parchet de pe lângă judecătorie (pentru reclamanta S.M.C.), cu grad de parchet de pe lângă tribunal (pentru reclamanta M.R.) şi cu grad de parchet de pe lângă curtea de apel (pentru reclamanta G.I.) având o vechime în funcţie de 5-10 ani şi o vechime în muncă de 10-15, prin emiterea a noi ordine de salarizare, precum şi actualizarea sumelor datorate din urmă cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, inclusiv dobânda legală în materie civilă.
Totodată, au solicitat şi obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea şi a pârâţilor Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, să aloce sumele necesare plăţii drepturilor salariale stabilite.
În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că ordinele prin care li s-au stabilit drepturile salariale începând cu 1 iunie 2011 sunt discriminatorii, având în vedere că alţi colegi, cu aceeaşi funcţie şi vechime, respectiv 10-15 ani vechime în muncă şi 5-10 ani vechime în funcţie, dar dobândite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010, au o indemnizaţie de încadrare brută mai mare şi implicit un cuantum al sporurilor de risc şi confidenţialitate şi al sporului de condiţii deosebite mai mare, întrucât se raportează la o indemnizaţie de încadrare brută lunară mai mare.
În opinia acestora, modalitatea de calcul a indemnizaţiilor ce li se cuvin, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, reprezentat de Procurorul General al României, procedează în mod discriminatoriu, cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
Scopul legii fiind acela de a acorda cuantumul indemnizaţiei brute lunare aflate în plată la 31 decembrie 2009, pentru vechimea în funcţie şi vechimea în muncă ce a atins maximul legal.
1.2. Prin întâmpinări, pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti au solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, iar pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a formulat un punct de vedere privind liniile directoare de care ar putea să ţină cont instanţa de judecată.
Pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat prin întâmpinare excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Tribunalului Vâlcea, secţia civilă şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
1.3. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 5820 din 16 octombrie 2012, a respins excepţia inadmisibilităţii şi acţiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.
1.4. Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, dispoziţii legale care au un caracter special faţă de cele reglementate de legea contenciosului administrativ, iar motivele de inadmisibilitate raportate la ordonanţa privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, vor fi avute în vedere la analiza cauzei pe fond.
În speţă, prima instanţă a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 285/2010, actele administrative contestate fiind emise cu aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010, în condiţiile trecerii reclamantelor la o treaptă superioară de vechime în muncă şi în funcţia de judecător, fiind majorat salariul de bază avut anterior trecerii la o treaptă superioară de vechime, iar ulterior, corespunzător acestei majorări, procedându-se şi la majorarea cuantumului sporurilor aferente acestui salariu de bază, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare.
În ce priveşte principiul nediscriminării invocat de reclamante, prima instanţă a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale reprezentată de Decizia nr. 560/2004, Decizia nr. 561/2004, nr. 186/2005 şi nr. 820/2006.
A apreciat astfel că cele două categorii de personal la care se face referire prin acţiune sunt supuse unor reglementări legale diferite, aflându-se în situaţii juridice diferite.
Prima instanţă a avut în vedere şi faptul că prin Decizia nr. 669/2012 pronunţată de Curtea Constituţională a României, publicată în M.Of. partea I nr. 559/8.08.2012 a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010, apreciindu-se, în esenţă, că acestea nu încalcă prevederile art. 4, art. 16 şi art. 41 din Constituţia României, decizie general obligatorie de la data publicării în M. Of.
Cu privire la celelalte capete de cerere, prima instanţă a reţinut caracterul accesoriu al acestora.
2 . Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei nr. 5820 din 16 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, au formulat recurs reclamantele, invocând nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei recurate.
În motivarea căii de atac s-a susţinut că:
- hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ;
În esenţă, se arată că instanţa de fond trebuia să-şi verifice competenţa pentru că litigiul este de dreptul muncii, având ca obiect drepturi salariale, fapt care atrage competenţa Tribunalului Vâlcea, în temeiul dispoziţiilor C. muncii şi ale art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ.
- Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 7-art. 23 din Declaraţia universală a drepturilor omului, a dispoziţiilor art. 1 pct. 1 lit. a)-lit. b) din Convenţia nr. 111/1958 privind discriminarea, dispoziţiilor art. 54 C. muncii, art. 4 din O.U.G. nr. 27/2006, dispoziţiilor art. 5 din O.U.G. nr. 1/2010, ale Legii nr. 330/2009, Legii nr. 284/2010 şi Legii nr. 285/2010.
Se susţine, în esenţă, că aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010, art. 2, art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010 aprobată cu modificări prin Legea nr. 283/2011, au generat discriminări între reclamante şi alţi procurori cu acelaşi grad profesional, aceeaşi vechime în funcţie şi în muncă, pentru care sunt plătite salarii diferite, discriminarea în materie de salarizare fiind evidentă.
Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând legalitatea şi temeinicia sentinţei recurate şi combătând criticile recurentei.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil şi, în subsidiar, ca nefondat.
În ceea ce priveşte critica referitoare la necompetenţa curţii de apel de a soluţiona cauza, se arată că aceasta, în raport de prevederile art. 1591 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi invocată pentru prima dată în recurs.
Cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs se susţine legalitatea şi temeinicia sentinţei recurate, arătând, în esenţă, că salarizarea recurentelor a fost corect stabilită în raport de dispoziţiile legale incidente care au fost constatate a fi constituţionale.
Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând recursul formulat, apreciază că acesta este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. este fondat.
Potrivit art. 1591alin. (4) şi alin. (5) C. proc. civ.: „(4) La prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. (5) Verificarea competenţei conform alin. (4) nu împiedică formularea excepţiilor de necompetenţa în cazurile şi condiţiile prevăzute la alin. (1)-alin. (3), asupra cărora judecătorul se va pronunţa în condiţiile legii”.
Deci, conform acestor dispoziţii, verificarea competenţei conform alin. (4) se efectuează în mod obligatoriu, din oficiu, de instanţa investită cu soluţionarea cauzei.
Se reţine din analiza cuprinsului dosarului, că la Curtea de Apel Bucureşti cauza a fost soluţionată la primul termen de judecată, fără a se respecta dispoziţiile art. 1591alin. (4) C. proc. civ.
În altă ordine, după cum se constată, potrivit acţiunii formulate, cât şi a celor expuse în calea de atac, reclamantele au dorit investirea instanţei cu o acţiune având ca obiect drepturi salariale, adresându-se instanţei specializate pentru soluţionarea unor astfel de litigii.
Potrivit principiului disponibilităţii, părţile pot determina conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi al participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge.
Astfel, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Faţă de cele reţinute anterior, în contextul în care obiectul litigiului a fost clar exprimat de reclamante ca fiind drepturi salariale, urmare a raporturilor juridice stabilite cu autorităţile pârâte unde acestea îşi desfăşoară activitatea, nu a fost pusă în discuţia părţilor schimbarea calificării juridice a cererilor, cât şi în raport de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 266, art. 268 alin. (1) lit. c) C. muncii, competenţa materială de soluţionare a cererii formate de reclamante revine Tribunalului Vâlcea, secţia de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi nu instanţei de contencios administrativ.
Prin urmare, fiind vorba de necompetenţa de ordine publică, în cazul încălcării competenţei materiale a altei instanţe, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3), alin. (6), art. 313 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Vâlcea, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, care va analiza şi celelalte critici ca apărări.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M.R., G.I. şi S.M.C. împotriva sentinţei nr. 5820 din 16 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Vâlcea, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1262/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1264/2014. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
