ICCJ. Decizia nr. 143/2014. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 143/2014
Dosar nr. 3399/2/2011
Şedinţa publică de la 16 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul R.O.M.K. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul I.G.P.F. Române, obligarea acestuia să-i răspundă la cererea sa înregistrată din 22 octombrie 2010 şi la cererea de revenire din 17 noiembrie 2010.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că răspunsul primit, cuprins în adresa autorităţii pârâte din 01 noiembrie 2010, a fost extrem de lapidar şi a făcut trimitere exclusiv la dispoziţiile O.U.G. nr. 194 din 12 decembrie 2002, fără nicio lămurire suplimentară, drept pentru care a revenit cu adresa înregistrată la nivelul I.G.P.F. din 17 noiembrie 2010 prin care a solicitat lămuriri suplimentare, mai exact un răspuns complet şi corect la cererea sa. La această ultimă cerere nu a primit răspuns, aflându-se astfel în imposibilitatea de a realiza demersurile necesare înlăturării măsurii interdicţiei luate împotriva sa de a intra în România pentru o perioada de 15 ani.
1.2. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, arătând că, în contextul prevederilor Legii nr. 554/2004, corespondenţa administrativă nu poate forma obiectul controlului de legalitate din partea instanţei de contencios administrativ, practica judiciară fiind unitară în aceasta privinţă.
1.3. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 633 din 31 ianuarie 2012, a respins excepţia inadmisibilităţii, ca nefondată, şi a admis cererea formulată, obligând pârâtul să răspundă cererii reclamantului, înregistrată la I.G.P.F. la 22 octombrie 2010.
1.4. Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin cererea înregistrată la autoritatea pârâtă din 22 octombrie 2010, reclamantul a solicitat să i se comunice următoarele relaţii:
- Împrejurările şi motivele pentru care i-a fost stabilită interdicţia de a intra pe teritoriul României;
- Modul cum i-au fost aduse la cunoştinţă documentele prin care i s-a instituit interdicţia, deoarece acesta nu este în posesia unor înscrisuri din care să reiasă că nu poate intra pe teritoriul României;
- Data la care a fost instituită interdicţia, precum şi informaţii cu privire la eventuale prelungiri intervenite asupra interdicţiei.
Prin Adresa din 01 noiembrie 2010, autoritatea pârâtă l-a informat pe reclamant că măsura de interzicere a intrării în Romania a fost luată la data de 20 octombrie 2006 pe o perioada de 15 ani, conform O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.
Prin adresa înregistrată din 17 noiembrie 2010, reclamantul a solicitat autorităţii pârâte un răspuns complet la cererea din 22 octombrie 2010, la care însă nu a primit niciun răspuns.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, prima instanţă a reţinut că obiectul cauzei deduse judecaţii îl reprezintă cenzurarea unui act administrativ asimilat (în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004), respectiv nesoluţionarea de către pârâtă a cererii reclamantului, iar nu anularea adresei de răspuns care a materializat un răspuns parţial, cum în mod eronat a susţinut pârâtul.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că autoritatea pârâtă nu a înţeles să răspundă cererii înregistrate din 01 noiembrie 2010, context în care a apreciat că nesoluţionarea cererii reclamantului în termen de 30 de zile, este de natură a-l vătăma pe acesta.
2. Calea de atac exercitată
2.1. Împotriva acestei soluţii a formulat recurs autoritatea pârâtă, susţinând că hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, invocând, în esenţă, următoarele critici:
- Instanţa de fond a ignorat faptul că autoritatea i-a răspuns reclamantului la cererea din 22 octombrie 2010, prin adresa din 1 noiembrie 2010, comunicându-i acestuia toate informaţiile deţinute;
- Instanţa de fond nu a avut în vedere că prin cea de-a doua cerere, din 17 noiembrie 2010, reclamantul a solicitat aceleaşi informaţii, situaţie în care această cerere a fost clasată în baza art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 27/2002;
- Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că autoritatea ar fi manifestat un refuz în soluţionarea cererilor adresate de reclamant.
În concluzie, autoritatea pârâtă a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa respingerii acţiunii.
2.2. Intimatul-reclamant a depus concluzii scrise prin care a răspuns criticilor recursului, susţinând, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică.
Astfel, susţine intimatul-reclamant, la data de 20 octombrie 2006, a fost declarat indezirabil şi s-a luat împotriva sa măsura interzicerii de a intra pe teritoriul României pe o perioadă de 15 ani, iar autoritatea pârâtă a refuzat să-i comunice împrejurările şi motivele pentru care i-a fost stabilită interdicţia respectivă, ceea ce îl împiedică să promoveze o acţiune/ un demers judiciar în cadrul căruia să conteste măsura respectivă.
Totodată, intimatul-reclamant a solicitat obligarea autorităţii recurente la plata cheltuielilor de judecată.
3. Soluţia instanţei de recurs.
Recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Prin sentinţa recurată, aşa cum s-a arătat şi în cadrul expunerii prezentate la pct. 1 al acestor considerente, instanţa de fond a apreciat că autoritatea publică nu a răspuns la cererea din 22 octombrie 2010 şi a dispus obligarea autorităţii să-i răspundă la această cerere.
În cauză, aşa cum a specificat şi în concluziile scrise depuse în dosarul de recurs, intimatul-reclamant a precizat că informaţiile solicitate îi sunt necesare pentru iniţierea unei proceduri judiciare de contestare a măsurii de interzicere a intrării pe teritoriul României pe o durată de 15 ani care a fost luată împotriva sa.
De asemenea, în cauză, este necontestat că urmare la cererea din 22 octombrie 2010, autoritatea publică recurentă i-a răspuns cu adresa din 1 noiembrie 2010 (fila 7 dosar fond), comunicându-i următoarele informaţii „Măsura de interzicere a intrării în România instituită faţă de dumneavoastră a fost luată la data de 20 octombrie 2006 pe o perioadă de 15 ani, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 194 din 12 noiembrie 2002, republicată, privind regimul străinilor în România”.
Astfel fiind, instanţa de recurs constată că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că autoritatea publică nu ar fi răspuns reclamantului la cererea din 22 octombrie 2010, din moment ce cu adresa din 1 noiembrie 2010, autoritatea i-a comunicat acestuia informaţiile în posesia cărora s-a aflat legal, aşa cum s-a precizat şi prin cererea de recurs.
Totodată, Înalta Curte constată că adresa din 1 noiembrie 2010 reprezintă un act suficient pentru ca intimatul-reclamant să iniţieze demersul judiciar care să vizeze contestarea măsurii luate împotriva sa, confirmată prin acest document, ceea ce este de natură să-i permită accesul la instanţa competentă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de I.G.P.F.R. împotriva sentinţei nr. 633 din 31 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Casează sentinţa atacată şi respinge acţiunea, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1425/2014. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 15/2014. Contencios → |
|---|
