ICCJ. Decizia nr. 1512/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1512/2014
Dosar nr. 4167/2/2012
Şedinţa publică de la 25 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 22 mai 2012, reclamanta SC I.S.A. SRL a chemat în judecată pârâta A.N.A.R.C. solicitând anularea deciziei din 26 aprilie 2012 emisă de pârâtă, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii a arătat că prin art. 1 al deciziei a fost obligată la plata tarifului de monitorizare datorat la încetarea calităţii de furnizor de reţele/servicii de comunicaţii electronice, în cuantum de 4.400 RON având în vedere cifra de afaceri realizată în lunile februarie-iulie 2009 în care a avut calitatea de furnizor, de 3.320.198 RON.
Reclamanta a mai arătat că decizia este întemeiată pe un act normativ care nu era în vigoare la momentul adoptării deciziei, intrând în vigoare aproape 2 ani mai târziu, iar cifra de afaceri de 3.320.198 RON nu este aferentă prestării serviciilor de comunicaţii.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii precizând că O.U.G. nr. 111/2011 era în vigoare la data emiterii deciziei contestate.
Prin sentinţa nr. 4470 din data de 3 iulie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC I.S.A. SRL, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.R.C., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut, cu privire la motivul de nelegalitate invocat de reclamantă, privind aplicarea unui act normativ care nu era în vigoare la data emiterii, că decizia contestată a fost emisă la data de 26 aprilie 2012, dată la care era în vigoare O.U.G. nr. 111/2011, care a fost publicată în M. Of. nr. 925/27.12.2011, intrând în vigoare la data publicării.
S-a reţinut că persoanele care şi-au exprimat intenţia de a furniza reţele sau servicii de comunicaţii electronice, autorizate în acest sens, dobândesc toate drepturile şi obligaţiile reglementate de legislaţia aplicabilă în materie, dobândirea acestora nefiind condiţionată de prestarea efectivă a serviciilor pentru care a fost obţinută autorizaţia care le conferă calitatea de furnizor al acestor servicii.
Astfel, a constatat instanţa de fond că exprimarea intenţiei de a furniza reţele sau servicii de comunicaţii electronice, urmată de emiterea autorizaţiei în acest sens, determină dobândirea de către titularul autorizaţiei a drepturilor şi obligaţiilor ce revin acestor furnizori, una dintre obligaţii fiind cea prevăzută de art. 481 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2002 (în vigoare în perioada în care reclamanta a avut calitatea de furnizor).
Curtea de apel a mai reţinut că ambele acte normative, O.U.G. nr. 79/2002 şi O.U.G. nr. 111/2011 stabilesc că, pentru furnizarea de reţele sau servicii de comunicaţii electronice exclusiv pentru nevoi proprii, nu este necesară autorizarea în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare în perioada furnizării acestora, astfel că din momentul autorizării şi dobândirii calităţii de furnizor îi revin reclamantei, toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de legislaţia incidentă în materie.
Referitor la critica formulată, în sensul că cifra de afaceri obţinută în 2009, de 3.320.198 RON nu este aferentă prestării serviciilor de comunicaţii, cifra de afaceri aferentă acestor servicii fiind zero, s-au avut în vedere dispoziţiile art. 485 din O.U.G. nr. 79/2002 potrivit cărora persoanele prevăzute la art. 481 şi la art. 483alin. (1) şi alin. (6) pot solicita, în vederea determinării tarifului, luarea în considerare a veniturilor rezultate din furnizarea de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice ori din furnizarea de servicii poştale, în locul cifrei de afaceri, prevederile art. 481-484 aplicându-se în mod corespunzător.
De asemenea, s-a reţinut că art. 488 din aceeaşi ordonanţă stabileşte că procedura de aplicare a prevederilor art. 481-art. 487 se stabileşte prin decizie a preşedintelui A.N.R.C.T.I., fiind emisă Decizia preşedintelui A.N.R.C.T.I. nr. 2892/2007 privind procedura de determinare a anumitor obligaţii financiare ale furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice şi ale furnizorilor de servicii poştale către A.N.R.C.T.I., care la art. 5 alin. (1), alin. (4) şi alin. (6) prevede că, în vederea determinării obligaţiilor financiare către A.N.R.C.T.I. în funcţie de o altă bază de calcul decât cifra de afaceri, furnizorii de reţele sau servicii de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii poştale persoane juridice vor înregistra în evidenţa contabilă veniturile din activităţile de furnizare de reţele sau servicii de comunicaţii electronice ori de servicii poştale potrivit reglementărilor contabile în vigoare, pe baza facturilor care atestă prestarea serviciilor respective, iar transmiterea declaraţiei privind veniturile obţinute din activităţi de furnizare de reţele sau servicii de comunicaţii electronice şi/sau de servicii poştale şi a centralizatorului situaţiilor lunare privind veniturile obţinute din activităţi de furnizare de reţele sau servicii de comunicaţii electronice şi/sau de servicii poştale, are ca efect determinarea obligaţiilor financiare către A.N.R.C.T.I. în funcţie de cifra de afaceri.
De asemenea au fost reţinute şi dispoziţiile art. 8 alin. (4) din aceeaşi decizie şi art. 7 alin. (5).
În concluzie, faţă de înscrisurile depuse la dosar, s-a constatat că reclamanta nu şi-a exprimat opţiunea de a-i fi calculat tariful în funcţie de veniturile obţinute din activitatea de comunicaţii electronice, depunând pârâtei situaţia privind cifra de afaceri realizată în perioada 1 ianuarie 2009-31 iulie 2009, deşi a avut calitatea de furnizor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice doar începând cu data de 1 februarie 2009.
S-a reţinut că, prin notificarea A.N.C.O.M. din 8 septembrie 2009 i s-a comunicat reclamantei că trebuie să trimită documente privind cifra de afaceri realizată în perioada 1 ianuarie 2009-31 ianuiarie 2009, pentru a scade din cifra de afaceri la 31 iulie 2009 veniturile obţinute în ianuarie 2009, lună în care nu a avut calitatea de furnizor, în caz contrar, în conformitate cu art. 483 alin. (3) din O.U.G. nr. 79/2002 şi art. 8 alin. (3) din Decizia preşedintelui A.N.R.C.T.I. nr. 2892/2007, urmând a fi stabilită obligaţia de plată a tarifului de monitorizare anual, ca şi cum nu ar fi încetat calitatea de furnizor.
În raport de împrejurarea că reclamanta nu şi-a exprimat opţiunea de a i se calcula tariful în funcţie de veniturile obţinute din activitatea de comunicaţii electronice, s-a constatat că în mod legal a avut în vedere pârâta, la emiterea deciziei contestate, cifra de afaceri realizată de reclamantă în lunile februarie-iulie 2009 în care a avut calitatea de furnizor.
Curtea de apel a mai reţinut că tariful stabilit prin decizia contestată este tariful de monitorizare datorat la încetarea calităţii de furnizor de reţele/servicii de comunicaţii electronice şi nu tariful de monitorizare anual la care se referă art. 481 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2002, iar emiterea deciziei la data de 26 aprilie 2012 a fost determinată de faptul că reclamanta a comunicat pârâtei la data de 24 aprilie 2012 ultimele documente ce i-au fost solicitate în mod expres în vederea calculării acestui tarif, deşi potrivit art. 483 din O.U.G. nr. 79/2002 reclamanta avea obligaţia de a transmite autorităţii, odată cu încetarea calităţii de furnizor, o situaţie privind cifra de afaceri realizată în lunile în care a avut această calitate din anul în cursul căruia are loc încetarea.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC I.S.A. SRL, criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut în esenţă că, în mod greşit instanţa de fond şi-a întemeiat hotărârea pe dispoziţiile unui act normativ care nu era în vigoare şi nu se aplica perioadei de referinţă cuprinsă în decizia atacată, respectiv dispoziţiile O.U.G. nr. 111/2011, care a intrat în vigoare doi ani mai târziu de la data la care a încetat calitatea de furnizor de servicii de telecomunicaţii.
Susţine recurenta-reclamantă că pe durata perioadei de referinţă raporturile juridice obiect al litigiului erau sub incidenţa O.U.G. nr. 79/2002, astfel că întemeierea deciziei atacate pe dispoziţiile unui act normativ care a intrat în vigoare doi ani mai târziu; este ilegală şi neîntemeiată încălcându-se principiul neretroactivităţii legii.
Totodată, recurenta-reclamantă a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că reclamanta a dobândit calitatea de furnizor începând cu 1 februarie 2009, respectiv din momentul autorizării, deşi calitatea de furnizor de servicii de reţele de comunicaţii nu se defineşte ca efect al autorizării ci al furnizării serviciilor.
Consideră recurenta că întrucât nu a furnizat servicii de comunicaţii electronice nici pentru nevoi personale nici pentru alte entităţi, aceasta nu a avut obligaţia de notificare şi în consecinţă nu datorează nici un tarif de monitorizare.
Intimata A.N.C.O.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat în cauză şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii instanţei de fond, susţinând în esenţă că decizia din 26 aprilie 2012 prin care recurenta-reclamantă a fost obligată la plata sumei de 4.400 RON reprezentând tariful de monitorizare este legală şi temeinică fiind emisă cu respectarea dispoziţiilor şi în limitele competenţelor legale.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente în cauză, cât şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat.
Recurenta-reclamantă a sesizat instanţa de contencios administrativ prin cererea de chemare în judecată solicitând anularea deciziei din 26 aprilie 2012 emisă de intimata A.N.A.R.C. prin care a fost obligată la plata tarifului de monitorizare datorat la încetarea calităţii de furnizor de reţele/servicii de comunicaţii electronice, în cuantum de 4.400 RON, având în vedere cifra de afaceri realizată în lunile februarie-iulie 2009, în care a avut calitatea de furnizor, respectiv suma de 3.320.198 RON.
Astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, recurenta-reclamantă a fost autorizată de către intimată prin certificatul de furnizor de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice din 23 ianuarie 2009, începând cu data de 1 februarie 2009, conform dispoziţiilor art. 4 din O.U.G. nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 591/2002, să furnizez reţele publice de comunicaţii electronice şi servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.
Prin cererea înregistrată la A.N.C.O.M. din 28 august 2009 societatea recurentă a renunţat la dreptul de a furniza toate tipurile de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice pentru care a fost autorizat prin certificatul tip mai sus menţionat, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 din O.U.G. nr. 79/2002 forma în vigoare la momentul renunţării, avea obligaţia de a transmite autorităţii emitente, o situaţie privind cifra de afaceri realizată în lunile în care a avut această calitate, din anul în cursul căruia are loc încetarea, în vederea stabilirii tarifului de monitorizare datorat.
Întrucât recurenta-reclamantă şi-a îndeplinit parţial această obligaţie, respectiv a transmis situaţia privind cifra de afaceri realizată în perioada 1 iulie 2009-31 iulie 2009 deşi avusese calitatea de furnizor doar începând cu data de 1 februarie 2009, prin notificarea din 8 septembrie 2009 i-au fost solicitate documentele privind cifra de afaceri realizată în perioada 1 ianuarie 2009-31 ianuarie 2009 pentru a fi scăzută din cifra de afaceri realizată în perioada 1 ianuarie 2009-31 ianuarie 20069, cifra de afaceri rezultată la 31 iulie 2009 comunicată anterior, veniturile obţinute în ianuarie 2009, luna în care recurenta nu a avut calitatea de furnizor.
Pe baza acestor documente, comunicate autorităţii intimate la data de 24 aprilie 2012, A.N.C.O.M. a emis în temeiul art. 126 alin. (1) lit. a), alin. (6) şi alin. (7) din O.U.G. nr. 111/2011, decizia din 26 aprilie 2012 prin care recurenta a fost obligată la plata tarifului de monitorizare datorat, în cuantum de 4.400 RON.
Susţinerile recurentei-reclamante, potrivit cărora instanţa de fond şi-ar fi întemeiat decizia pe dispoziţiile unui act normativ care nu era în vigoare şi care nu se aplica perioadei de referinţă, nu pot fi primite, având în vedere că decizia contestată a fost emisă la data de 26 aprilie 2012, dată la care era în vigoare O.U.G. nr. 111/2011 publicată în M. Of. nr. 925/27.12.2011.
Nu pot fi primite nici susţinerile recurentei-reclamante vizând încălcarea de către A.N.C.O.M. a principiului neretroactivităţii legii prin emiterea deciziei privind obligarea la plata tarifului de monitorizare datorat la încetarea calităţii de furnizor de reţele-servicii de comunicaţii electronice.
Astfel, în ceea ce priveşte obligaţia de plată a tarifului de monitorizare datorat la încetarea calităţii de furnizor şi modalitatea de calcul a acestuia, erau reglementate atât de dispoziţiile art. 481 din O.U.G. nr. 79/2002 în forma în vigoare la data renunţării de către reclamantă la calitatea de furnizor cât şi de dispoziţiile art. 126 din O.U.G. nr. 111/2011.
Aceste dispoziţii legale reglementează în mod expres, atât obligaţia fiecărui furnizor de a achita un tarif de monitorizare la încetarea calităţii, modalitatea de stabilire a acestuia, cât şi documentele pe care furnizorul are obligaţia să le transmită pentru stabilirea tarifului de monitorizare, raportat la veniturile obţinute din activităţile desfăşurate.
Întrucât recurenta-reclamantă şi-a îndeplinit doar parţial obligaţia de transmitere a documentelor necesare stabilirii tarifului de monitorizare, acestea fiind transmise abia la data de 24 aprilie 2012, intimata pârâtă a procedat la emiterea deciziei contestate în baza dispoziţiilor O.U.G. nr. 111/2011 conform art. 126 alin. (1) lit. a), alin. (6) şi alin. (7), prevederi care erau similare cu dispoziţiile art. 483 alin. (1) lit. a), alin. (2), alin. (6) şi a alin. (7) din O.U.G. nr. 79/2002.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-reclamante privind încălcarea principiului neretroactivităţii de către autoritatea pârâtă prin emiterea deciziei contestate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, decizia contestată fiind emisă în baza actului normativ în vigoare la data emiterii actului, respectiv O.U.G. nr. 111/2011, conform principiului aplicării imediate a legii noi, care presupune că legea nouă se aplică nu numai situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare, ci şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice trecute (facta futura).
Or, în cazul dedus judecăţii, deşi calitatea de furnizor de servicii a recurentei-reclamante a încetat anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 111/2011, efectele situaţiei juridice create s-au produs după intrarea în vigoare a noii legii, ca urmare a culpei acesteia, care a stat în pasivitate, netransmiţând în termenul legal documentele solicitate, această comunicare realizându-se după intrarea în vigoare a legii noi, moment în care s-a născut dreptul şi obligaţia autorităţii de a calcula efectiv cuantumul tarifului de monitorizare datorat la data încetării calităţii de furnizor.
Nefondate sunt şi criticile formulate de recurenta-reclamantă potrivit cărora sentinţa ar fi nelegală întrucât decizia de plată a tarifului de monitorizare ar fi fost emisă deşi societatea nu ar fi avut calitatea de furnizor de reţele de comunicaţii electronice.
Potrivit art. 4 din Decizia preşedintelui A.N.R.C. nr. 1333/2003 privind regimul de autorizare generală pentru furnizarea reţelelor şi a serviciilor de comunicaţii electronice, în vigoare la data depunerii notificării, „solicitantul care a realizat notificarea în termenul şi în condiţiile prevăzute de prezenta decizie, este considerat furnizor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice, pentru tipurile de reţele ori de servicii de comunicaţii electronice indicate în notificare, dobândind drepturile şi obligaţiile specifice prevăzute de autorizaţia generală, pentru tipurile de reţele ori de servicii de comunicaţii electronice indicate în notificare de la data indicată în formularul tip al notificării, ca fiind data estimativă a începerii furnizării tipurilor respective de reţele sau de servicii”.
Din această perspectivă, rezultă că persoanele care şi-au exprimat intenţia de a furniza reţele sau servicii de comunicaţii electronice, fiind autorizate în acest sens, au dobândit toate drepturile şi obligaţiile stabilite potrivit legislaţiei aplicabile, dobândirea acestora nefiind condiţionată de prestarea efectivă a serviciilor pentru care furnizorii s-au autorizat ci de existenţa unei situaţii de drept reprezentate de dobândirea calităţii de furnizor de reţele au servicii de comunicaţii electronice.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei potrivit cărora stabilirea şi aplicarea tarifului după data de 15 septembrie 2010 ar fi ilegală nu pot fi primite, întrucât în mod corect instanţa de fond a reţinut că tariful stabilit prin decizia contestată este tariful datorat la încetarea calităţii de furnizor şi nu tariful de monitorizare anual la care se referă dispoziţiile art. 481 din O.U.G. nr. 79/2002.
Recurenta-reclamantă a criticat sentinţa atacată şi în ceea ce priveşte reţinerea legalităţii deciziei atacate sub aspectul stabilirii tarifului în baza cifrei de afaceri obţinute de către SC I.S.A. SRL în 2009 de 3.320.198 RON, care se referă la comerţul cu tonere şi servicii de depanare imprimate, cifra de afaceri aferentă serviciilor de furnizare internet/telecomunicaţii fiind egală cu zero lei.
Susţinerile recurentei-reclamante sunt nefondate întrucât potrivit dispoziţiilor art. 483 din Decizia preşedintelui A.N.R.C.T.I. nr. 2892/2007 obligaţia de plată a tarifului de monitorizare în cazul netransmiterii datelor solicitate, urmează a fi stabilită ca şi când nu ar fi încetat calitatea de furnizor.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică urmând a fi menţinută şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.C. ISA S.R.L. împotriva sentinţei nr. 4470 din 3 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1616/2014. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 1511/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
