ICCJ. Decizia nr. 1643/2014. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1643/2014
Dosar nr. 1453/1/2013
Şedinţa publică de la 28 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Sesizarea instanţei de fond
Prin cererea adresată Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul I.J.J. Iaşi a solicitat anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis la data de 10 august 1995 de Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi suspendarea actului administrativ până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
Iniţial, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ, prin sentinţa nr. 185 din 23 mai 2011, a respins cererea de suspendare şi a respins acţiunea reclamantei ca tardiv formulată.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de arătare a titularului dreptului, iar în privinţa cererii de introducere în cauză a Statului Român, a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 57 alin. (1) C. proc. civ.
Prin decizia nr. 2293 din 10 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost admis recursul declarat de reclamantul I.J.J. Iaşi şi cererea de intervenţie accesorie în interesul recurentului-reclamant formulată de Ministerul Finanţelor Publice, a fost casată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, apreciind că soluţiile instanţei de fond date cu privire la cererea de arătare a titularului dreptului şi cererii de introducere în cauză a Statului Român sunt greşite.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. 226/45/2011*.
I.J.J. Iaşi a formulat o cerere de chemare în garanţie a I.G.P.F. şi a solicitat, ulterior, suspendarea cauzei până la soluţionarea irevocabilă a cererii de nulitate absolută a actelor juridice care fac parte din documentaţia de stabilire a terenurilor.
Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 409 din 17 decembrie 2012 a Curţii de Apele Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă cererea de suspendare a judecăţii cauzei conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ., respinsă acţiunea formulată de reclamantul I.J.J. Iaşi în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, SC S. SA şi chematul în garanţie I.G.P.F., ca tardiv formulată, respinsă cererea de intervenţie în interesul reclamantului formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, respinsă cererea de suspendare formulată de reclamant privind certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 10 august 1995.
Pentru a motiva această soluţie, instanţa de fond a respins cererea de suspendare a judecării cauzei, conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ., apreciind că se impune soluţionarea prioritară a excepţiei de tardivitate invocată în cauză, în raport de natura pricinii şi de caracterul administrativ a actului a cărui anulare s-a cerut întrucât numai prin respingerea acestei excepţii s-ar putea lua în discuţie cererea de suspendare.
Deliberând asupra excepţiei de tardivitate a acţiunii, invocată în cauză de către pârâta SC S. SA şi în prima judecată în fond a cauzei şi asupra căreia instanţa de recurs nu a statuat în nici un mod, curtea a apreciat că aceasta este fondată.
Obiectul acţiunii îl constituie anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 10 august 1995 emis de Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri în favoarea SC S. SA, ca act administrativ emis de o autoritate centrală, ceea ce şi atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, Curtea de Apel Iaşi, iar nu competenţa instanţei de drept comun.
Ca atare, cercetarea pricinii se impune a fi făcută prin prisma dispoziţiilor legii speciale, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, iar nu conform dreptului civil, situaţie în care s-ar pune problema distincţiei în cazurile de nulitate relativă şi nulitate absolută, condiţiile şi termenele în care aceste nulităţi pot fi invocate.
Au fost invocate dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
S-a arătat că actul administrativ contestat în prezenta cauză a fost emis în anul 1995 şi în acelaşi an a fost transcris de către SC S. SA în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, din acel moment fiind opozabil erga omnes.
Prin îndeplinirea formalităţilor legale de publicitate imobiliară, actul de atestare a dreptului de proprietate se considera a fi cunoscut de terţi, deci şi de către reclamant, care nu mai poate evoca un alt moment la care ar fi luat la cunoştinţă de acest act.
Referitor la situaţia reală a terenului înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, instanţa a reţinut ca relevant faptul că, după înregistrarea în cartea funciară a municipiului Iaşi, SC S. SA a încheiat mai multe acte juridice de înstrăinare pentru mai multe suprafeţe din teren, prin acte autentice, iar în luna aprilie 2000, mai avea în proprietate doar 1254,55 mp teren situat în Iaşi, bd. P. folosit şi în prezent de către reclamant.
S-a reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004, acţiunea este formulată peste termenul de 6 luni, respectiv 1 an de la data luării la cunoştinţă a actului şi, fiind vorba de un termen imperativ, în privinţa căruia nu sunt prevăzute derogări, acţiunea a fost respinsă ca tardivă.
În raport de această soluţie au fost respinse atât cererea de chemare în garanţie, apreciată ca neîntrunind exigentele impuse de art. 60 alin. (1) C. proc. civ. pentru că din actele cauzei şi din susţinerile părţilor reieşind că I.G.P.F. nu este emitent al actului contestat şi nu este implicat în procedura de emitere a acestui act.
Urmare celor constatate a fost respinsă şi cererea de intervenţie în interesul reclamantului, precum şi cererea de suspendare a executării actului administrativ, nefiind întrunite dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/ 2004.
Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul I.J.J. Iaşi şi chematul în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
I. În recursul declarat de I.J.J. Iaşi se consideră că hotărârea pronunţată de Curtea de apel este nelegală, întrucât a dat o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, subliniind natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, hotărârea fiind dată şi cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii şi pe cale de consecinţă, s-a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal.
Totodată soluţia dată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau conţine motive contradictorii ori străine de natura pricinii, iar instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
S-a considerat de către recurentă că este greşită soluţia instanţei de fond dată excepţiei tardivităţii, deoarece nu a avut în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 797/2007, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 şi s-a constatat că acest text de lege este neconstituţional şi nici practica Înaltei Curţi care recunoaşte legitimarea procesuală activă în cadrul acţiunii de contencios administrativ şi terţului sub condiţia existenţei calităţii sale de „persoană vătămată”.
Nu poate fi acceptată soluţia instanţei de fond, susţine recurentul, potrivit căreia de la data transcrierii certificatului de atestare a dreptului de proprietate curge de la termenul de introducere a acţiunii pentru că, în situaţia unui terţ, pentru introducerea plângerii persoanei vătămate este un termen de decădere care se calculează numai de la data la care partea a luat efectiv la cunoştinţă şi chiar dacă i s-a comunicat actul, important este momentul de la care actul respectiv a produs vătămarea.
Admiterea excepţiei de tardivitate a introducerii acţiunii s-a făcut, în opinia recurentului, pe baza unui material probator incomplet, iar instanţa era obligată să pună în dezbaterea părţilor toate probatoriile solicitate, înscrisurile şi expertiza tehnică fiind de natură a stabili atât situaţia de fapt cât şi existenţa vătămării.
S-a arătat că faptul comunicării efective a actului în litigiu de către intimata emitentă nu rezultă din motivarea instanţei de rejudecare, însă vătămarea intereselor reclamantului este cât se poate de evidentă din probatoriile solicitate.
În prezentul litigiu, recurentul susţine că a formulat plângerea prealabilă ce era o condiţie pentru promovarea acţiunii în contencios administrativ şi, de aceea, excepţia tardivităţii trebuia respinsă pentru că aceasta nu poate fi primită separat de obligativitatea îndeplinirii plângerii prealabile.
S-a invocat de către recurent că la rejudecare nu au fost respectate îndrumările date prin decizia de casare nr. 2293 din 10 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care s-a dispus că „instanţa de rejudecare va analiza ca apărări şi celelalte critici formulate în recurs şi în cererea de intervenţie depusă în faţa instanţei de recurs”, iar instanţa de rejudecare nu a analizat nici criticile formulate în recurs de către reclamant şi nici cele formulate de intervenientul Statul Român cu privire la excepţia tardivităţii, ci chiar a ignorat în totalitate toate aceste apărări.
Recurentul a criticat soluţia instanţei de fond pentru nemotivare, deoarece simpla apreciere a instanţei de rejudecare care a reţinut, în admiterea excepţiei tardivităţii ca prin îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, actul de atestare a dreptului de proprietate se consideră a fi cunoscut de terţi, nu îndeplineşte condiţia motivării şi este incident art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Tot în motivele de recurs s-a subliniat importanţa administrării probei cu expertiza şi s-a reproşat că nu au fost analizate înscrisurile depuse la dosar şi din care rezultă că SC S. SA nu a avut niciodată în administrare întreaga suprafaţă de teren pentru care a solicitat atestarea dreptului de proprietate, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi art. 129 C. proc. civ.
Nelegală a fost considerată şi soluţia de respingere a cererii de suspendare a judecăţii întemeiată pe dispoziţiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., deoarece prioritar trebuia soluţionată cererea de suspendare.
În acelaşi context, plecând de la dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanţa era competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii.
Pentru că soluţia în cauză este dependentă de valabilitatea actelor a căror constatare a nulităţii s-a solicitat în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Iaşi, s-a apreciat că se impunea suspendarea judecării cauzei.
Prin raportare la art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, rejudecând cauza, să se dispună respingerea excepţiei tardivităţii şi să se aprecieze asupra cererilor.
II. În recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că în art. 261 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. se prevede că „Hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, calitatea în care s-au judecat; numele mandatarilor sau reprezentanţilor legali şi al avocaţilor”, iar din analiza hotărârii rezultă că instanţa de fond nu a menţionat sediul niciuneia dintre părţile litigante.
Au fost invocate şi prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. iar instanţa de fond a reţinut aceleaşi aspecte ca şi instanţa din primul ciclu procesual, deşi în decizia nr. 2293 din 10 mai 2012 a Înaltei Curţi s-a dispus ca la rejudecare, instanţa să analizeze ca apărări şi celelalte critici formulate în recurs şi în cererea de intervenţie depusă în faţa instanţei de recurs.
Lipsa menţiunilor prevăzute de art. 261 atrage nulitatea hotărârii, susţine recurentul, în condiţiile art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ.
Referitor la celelalte două motive invocate, art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurentul consideră că reclamantul a formulat acţiune în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, astfel cum prevede art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.
Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, reclamantul s-a adresat autorităţii emitente a actului administrativ cu plângere prealabilă cu adresa din 28 octombrie 2010.
Răspunsul la plângerea prealabilă a fost comunicat reclamantului cu adresa din 16 noiembrie 2010, înregistrat la I.J.J. Iaşi din 18 noiembrie 2010, dată în raport de care se calculează termenul de 6 luni, acesta împlinindu-se la 18 mai 2011.
Cum cererea a fost formulată la 15 martie 2011, ea a fost adresată în termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 544/ 2004.
Art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se aplică numai în cazul în care persoanele nu au respectat termenul de 6 luni prevăzut la alin. (1) din acelaşi articol.
Chiar şi dacă s-ar da credit interpretării date de instanţa de fond cu privire la aplicarea art. 11 din Legea nr. 554/2004, trebuie avut în vedere că noţiunea care vizează „data luării la cunoştinţă” se raportează la momentul la care persoana care se consideră vătămată a luat cunoştinţă de conţinutul actului şi nu la o posibilă dată la care acesta ar fi trebuit să ia cunoştinţă de emiterea acestui act.
S-a invocat şi faptul că trebuie reţinut şi că reclamantul are calitatea de terţ în raport de actul pe care l-a contestat, acest act nefiindu-i comunicat de către autoritatea emitentă, iar legiuitorul vorbeşte de data luării la cunoştinţă a actului administrativ, în sensul în care persoana ce se consideră vătămată în drepturile sale trebuie să aibă efectiv cunoştinţă de conţinutul actului administrativ pentru a putea aprecia dacă se află în situaţia încălcării unui drept.
S-au făcut referiri şi la fondul cauzei şi că din extrasul de carte funciară rezultă că terenul în cauză este proprietate de stat, aparţinând domeniului public de interes naţional, fiind dat în folosinţa M.A.I.
Intimata SC S. SA a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat, solicitând administrarea probei cu înscrisuri, respectiv sentinţa civilă nr. 1525 din 7 iulie 2010 a Tribunalului Iaşi, secţia civilă, probă încuviinţată de instanţă şi comunicată părţilor.
Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursurile pentru următoarele considerente:
I. Recursul declarat de I.J.J. Iaşi va fi respins pentru următoarele considerente.
În motivele de recurs s-a arătat că hotărârea este nelegală pentru că instanţa de fond a dat o interpretare greşită actului juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia, care constituie motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., chiar dacă nu a fost indicat expres de către recurent.
Deşi a fost invocat acest motiv de recurs nu s-a detaliat modul în care instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii sau i-a schimbat natura şi înţelesul lămurit, astfel că acest motiv de recurs este nefondat.
Recurentul a arătat şi că hotărârea instanţei de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau motive contradictorii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar după analiza hotărârii atacate se constată că aceasta este motivată conform art. 261 C. proc. civ., iar acest motiv de recurs este nefondat.
În condiţiile în care cauza a fost soluţionată de către instanţa de fond prin admiterea unei excepţii, motivarea s-a făcut în raport de această excepţie, fiind prezentate argumentele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei.
A fost invocat şi faptul că instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., dar nefiind prezentate formele de procedură care ar fi fost încălcate, nu poate fi analizată această critică.
Un ultim motiv de nelegalitate invocat este acela ca hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar şi acest motiv este nefondat.
Instanţa de fond a fost învestită cu o acţiune în anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC S. SA de către Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri.
După casarea cu trimitere spre rejudecare, a fost respinsă acţiunea reclamantului ca tardiv formulată.
În motivele de recurs se critică tocmai greşita soluţionare a excepţiei tardivităţii cererii.
Din analiza probelor depuse în dosar, inclusiv în cadrul dosarului de recurs, rezultă că certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 10 august 1995 a fost emis de Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi a fost transcris în acelaşi an, 1995, în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, iar imobilul a fost înscris în cartea funciară a Municipiului Iaşi şi cu privire la suprafaţa de teren au fost încheiate mai multe acte juridice de înstrăinare, dar o suprafaţă de teren din cea înscrisă în certificatul de atestare a dreptului de proprietate este în folosinţa reclamantului, respectiv 5650 mp.
Terenul se află situat în Iaşi, bd. P., iar în anul 2007, cu cererea înregistrată din 20 noiembrie 2007 la Judecătoria Iaşi, reclamanta SC S. SA a chemat în judecată I.J.J. Iaşi tocmai pentru a se dispune obligarea acestuia să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 5650 mp situată în Iaşi, bd. P., iar ca titlu a fost invocat de SC S. SA tocmai certificatul de atestare a dreptului de proprietate a cărui anulare se solicită în prezenta cauză.
Cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia civilă.
Prin H.G. nr. 204/1996, Guvernul României a aprobat transmiterea fără plată a imobilului compus din construcţii şi terenul aferent situat în Iaşi, bd. P. din patrimoniul SC S. SA în proprietatea publică a statului şi în administraţia M.A.I. ca sediu pentru unitatea de grăniceri din cadrul Comandamentului Naţional al Grănicerilor, în suprafaţă de 18.212 mp.
Tribunalul Iaşi a soluţionat cauza prin sentinţa nr. 1525 din 7 iulie 2010 şi comunicată părţilor în cursul lunii octombrie 2010.
La data de 28 octombrie 2010, I.J.J. Iaşi a solicitat Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri anularea parţială sau, după caz, revizuirea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC S. SA în suprafaţă de 7077 mp, iar cu adresa din 18 noiembrie 2010 s-a comunicat răspunsul la plângerea prealabilă.
Instanţa de fond a respins cererea reclamantului ca tardiv formulată.
În motivele de recurs invocate de reclamantul I.J.J. Iaşi s-a considerat greşita soluţie pentru că nu s-a avut în vedere incidenţa Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 797/2007.
Într-adevăr, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 797/2007 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 şi s-a constatat că textul de lege este neconstituţional în măsura în care termenul de 6 luni de la data emiterii actului se aplică plângerii prealabile formulate de persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept decât destinatarului actului.
Aşa cum se poate observa, decizia Curţii Constituţionale se referă la neconstituţionalitatea art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, or, instanţa de fond a soluţionat cauza în raport de art. 11 din Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004: „(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:
a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă ;
b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii ;
c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii ;
d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile ;
e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.
(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.
(5) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripţie, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere”.
După analiza alin. (1), alin. (2) şi alin. (5) ale art. 11 din Legea nr. 554/2004, se poate observa că termenele pentru introducerea acţiunii sunt:
- termen de prescripţie, cel de 6 luni, care este aplicabil acţiunilor prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate, termen care curge de la date diferite;
- termen de decădere, cel de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
El poate fi invocat dacă nu a fost respectat termenul de 6 luni şi dacă sunt „motive temeinice” şi termenul de 1 an se calculează începând de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, în funcţie de obiectul acţiunii sau de titularul acesteia.
Chiar dacă numai art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 face referire la „data luării la cunoştinţă”, prin introducerea acestei sintagme a fost avut în vedere tocmai momentul de la care începe să curgă termenul de decădere pentru acţiunile formulate de terţii vătămaţi prin acte administrative adresate altor subiecte de drept, în mod similar stabilirii datei de la care curge termenul de prescripţie pentru exercitarea procedurii prealabile.
În raport şi de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 797/2007, deşi redactarea art. 11 din Legea nr. 554/2004 nu este la fel de clară ca şi cea cuprinsă în art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, se poate aprecia că potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, termenul de introducere a acţiunii pentru terţul vătămat într-un act administrativ adresat altui subiect de drept curge de la data luării la cunoştinţă a actului vătămător.
Referitor la speţă, principiul opozabilităţii faţă de terţi a înscrisurilor în cartea funciară, este consacrat de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 şi chiar dacă nu poate pune semnul egalităţii între conţinutul juridic al noţiunii de opozabilitate erga omnes a dreptului reclamantului pentru care au fost efectuate formalităţile de publicitate imobiliară şi luarea la cunoştinţă, de către terţi, a existenţei actului administrativ individual ce a fost înscris în cartea funciară, aşa cum susţine instanţa de fond, totuşi trebuie recunoscut faptul că înscrierea în cartea funciară dă naştere unor prezumţii, în sensul că un subiect de drept diligent putea lua cunoştinţă, cu minim efort, de existenţa actului în baza căruia s-au efectuat formalităţile de publicitate imobiliară.
Un act administrativ individual, cum este cazul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, se comunică numai beneficiarului său şi, din acel moment, al comunicării către beneficiar, se produc efectele juridice legate de caracterul său obligatoriu şi executoriu ex officio.
Momentul în care terţii iau cunoştinţă de existenţa unui act administrativ vătămător este legat de elemente extrinseci, de acte sau fapte survenite ulterior, cărora judecătorul le poate da semnificaţia cuvenită, în raport cu circumstanţele cauzei şi păstrând un just echilibru între interesele părţilor în litigiu.
În cauză, aşa cum am arătat anterior, în raport de probele administrate în cauză, pot fi stabilite elemente care ar putea confirma că reclamantul a avut cunoştinţă de existenţa actului administrativ considerat vătămător cu mult înainte de 1 an de la data introducerii acţiunii în faţa instanţei de contencios administrativ, respectiv 15 martie 2011.
Astfel, prin H.G. nr. 204/1996 s-a aprobat trecerea în administrarea unităţii de grăniceri din cadrul Comandamentului Naţional al Grănicerilor a unei suprafeţe de teren aflat în patrimoniul SC S. SA şi s-a încheiat chiar un protocol în baza acesteia.
Dar, chiar dacă nu ar fi existat aceste acte, între părţi (SC S. SA şi I.J.J. Iaşi) a existat un litigiu pe rolul Tribunalului Iaşi, care iniţial a fost înregistrat la Judecătoria Iaşi la 22 noiembrie 2007 litigiu în care SC S. SA invocă drept titlu de proprietate tocmai certificatul de atestarea dreptului de proprietate din 10 august 1995.
Prin urmare, în condiţiile în care I.J.J. Iaşi a figurat ca pârât în acel litigiu, Dosar nr. 9991/99/2008, se poate considera, în mod rezonabil, că reclamantul din prezenta cauză „a luat la cunoştinţă” de existenţa actului vătămător chiar după introducerea acţiunii de Judecătoria Iaşi, respectiv, luna noiembrie 2007, începutul anului 2008. Nu se poate spune că „data luării la cunoştinţă” este data la care actul s-a apreciat ca fiind vătămător, adică la data soluţionării litigiului pentru că, prin simpla invocare a actului ca titlu de proprietate, recurentul-reclamant se putea considera vătămat în drepturile sale.
Or, cu toate acestea, acţiunea a fost formulată la instanţa de contencios administrativ la 15 martie 2011, cu depăşirea termenului de decădere de 1 an de la data luării la cunoştinţă, prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi se impunea respingerea acţiunii ca tardiv formulată.
Nu pot fi reţinute susţinerile din motivele de recurs că admiterea excepţiei s-a făcut pe baza unui material probator incomplet şi că se impune efectuarea unei expertize tehnice, deoarece nu prezintă relevanţă concluziile unei asemenea expertize ci numai să se poată stabili data luării la cunoştinţă „de existenţa” actului administrativ vătămător, ceea ce s-a dovedit în faţa instanţei de recurs şi nu mai este necesară casarea cu trimitere spre rejudecare, aşa cum susţine recurentul-reclamant.
În ceea ce priveşte nerespectarea deciziei de casare nr. 2293 din 10 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se constată că sunt nefondate criticile din motivele de recurs.
Faptul că în considerentele deciziei nr. 2293 din 10 mai 2012 a Înaltei Curţi s-a dat îndrumare ca la rejudecare, să se analizeze ca apărări celelalte critici din recurs nu înseamnă că instanţa care a rejudecat cauza nu putea admite excepţia tardivităţii, în condiţiile în care această problemă nu a fost tranşată de instanţa de recurs deoarece art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prevede că hotărârile instanţei de recurs sunt obligatorii asupra problemelor de drept dezlegate şi asupra necesităţii administrării unor probe. Fiind soluţionată acţiunea prin admiterea unei excepţii, în mod normal, nu au putut fi analizate celelalte apărări ce vizau alte aspecte decât tardivitatea acţiunii.
Nici în prezenta fază a procesului, în care s-a reţinut corecta respingere a acţiunii ca tardiv formulată, chiar dacă a fost completată motivarea, nu vor putea fi analizate criticile din recurs ce vizează fondul cauzei.
Nu este nelegală nici soluţia de respingere a cererii de suspendare a judecăţii întemeiată pe dispoziţiile art. 244 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care, corect a apreciat că, mai întâi, conform art. 137 C. proc. civ., se impun a fi soluţionate excepţiile de procedură sau cele de fond.
Numai dacă s-ar fi respins excepţia tardivităţii, se putea pune în discuţia părţilor cererea de suspendare întemeiată pe art. 244 pct. 1 C. proc. civ.
II. În ceea ce priveşte recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, se constată că şi acesta este nefondat.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este nefondat pentru că nu s-a dovedit vătămarea drepturilor recurentului prin neindicarea în cuprinsul sentinţei atacate a domiciliului sau reşedinţei părţilor.
Conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.: „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.
Pentru că nu suntem în prezenţa unei vătămări prezumate, recurentul trebuie să facă dovada vătămării produse prin nerespectarea prevederilor legale invocate, ceea ce nu s-a dovedit în cauză.
Pentru celelalte motive invocate, respectiv art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (nemotivarea hotărârii), art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., argumentele pentru care vor fi respinse sunt aceleaşi ca şi în cazul recursului declarat de reclamantul I.J.J. Iaşi.
De aceea, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, vor fi respinse recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul I.J.J. Iaşi şi de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 409/2012 din 17 decembrie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1629/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1664/2014. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
