ICCJ. Decizia nr. 1752/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1752/2014
Dosar nr. 1193/39/2011
Şedinţa publică de la 3 aprilie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 295 din 3 octombrie 2012, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 89 din 05 septembrie 2011, de contestatorul A.C., în contradictoriu cu intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice Suceava.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele aspecte:
În ceea ce priveşte considerarea contestatorului ca persoană impozabilă, Curtea a reţinut că, deşi normele metodologice de aplicare a art. 127 alin. (2) C. fisc. au forma la care s-au referit organele fiscale în elaborarea raportului de inspecţie cu începere de la 0 1 ianuarie 2010, chiar înainte de introducerea alin. (21) la acest text de lege, sintagma „exploatarea bunurilor corporale sau necorporale” acoperea oricum orice tip de tranzacţie pentru suficientul motiv că acest aspect rezultă direct din hotărârile Curţii Europene de Justiţie şi indiferent de introducerea acestui raţionament în reglementările primare sau secundare din legislaţia naţională.
Mai exact, Curtea Europeană de Justiţie a afirmat, în esenţă, în cauza C-71/01 Emposa de Desenvolvimento SA că o persoană care nu este înregistrată ca persoană impozabilă în alt fel, realizează o activitate economică supusă TVA dacă această activitate este desfăşurată în condiţii care exclud caracterul incidental al unor asemenea tranzacţii (parag. 53 – 55, 80 din hotărârea Curţii din 29 aprilie 2004).
Cum aceste hotărâri, raţionamentele pe care ele se bazează, sunt aplicabile în dreptul naţional de la data aderării la Uniunea Europeană, organul fiscal şi instanţa de judecată au nu doar dreptul, dar şi obligaţia de a le da eficienţă. Iar cum în cauză, tranzacţiile încheiate de contestator nu au nici pe departe caracter incidental, fiind în realitate activitatea principală a acestuia, în mod corect organele fiscale au apreciat că acesta este persoană impozabilă în sensul art. 127 alin. (2) C. fisc..
Cu privire la calificarea greşită a apartamentelor amenajate în şarpantele mansardate ca fiind construcţii noi, instanţa de fond a apreciat că, a vând în vedere că normele metodologice de aplicare a C.fisc. nu fac niciun fel de referire la partea din art. 141 alin. (2) lit. f) care explică ce înseamnă o construcţie nouă, se impune a efectua o analiză legată doar de textele sus menţionate, concluziile raportului de expertiză urmând a fi înlăturate în această modalitate.
Mai exact, executarea unei şarpante pentru o clădire este condiţia sine qua non pentru amenajarea unei mansarde, dar nu se confundă cu această activitate, pentru că şarpanta, potrivit definiţiei DEX, este un schelet din lemn, metal sau beton armat destinat să susţină acoperişul unei clădiri. Şi dacă deasupra învelitorii unui bloc se execută o şarpantă, aceasta nu înseamnă că s-a edificat o construcţie nouă, ci că s-a modificat structura acoperişului.
Dacă însă, modificând structura acoperişului, dintr-o simplă şarpantă într-o şarpantă mansardată, s-au obţinut spaţii de locuit care nu existau înaintea acestei amenajări, Curtea a reţinut că este vorba de o „parte de construcţie nouă”, în înţelesul art. 141 lit. f) C. fisc. Pentru că, în realitate, vechiul acoperiş a fost transformat într-o serie de unităţi locative distincte, care se încadrează din punct de vedere fiscal în dispoziţiile pct. 4 al textului sus menţionat – sintagma „parte transformată a unei construcţii”, astfel încât analiza raportată la procentul de 50% din valoarea de piaţă a construcţiei se face în considerarea părţii noi din construcţie – adică şarpanta mansardată, în care s-au amenajat unităţi locative de sine stătătoare şi nu la întreaga construcţie, aşa cum a încercat contestatorul să dovedească prin admiterea probei cu expertiza.. Iar aceste unităţi locative au cu siguranţă o valoare mai mare de 50% din valoarea acoperişului.
Având în vedere care este elementul în raport de care instanţa a apreciat că se verifică creşterea cu 50% a valorii de piaţă – partea transformată a unei construcţii, evident, concluziile expertului în această chestiune sunt lipsite de relevanţă, fiind vorba de aspecte de drept şi nu de împrejurări de fapt la care expertul a fost chemat să răspundă.
Ca urmare, a reţinut prima instanţă, faptul că mansarda este o intervenţie în timp asupra unei construcţii existente, aşa cum se exprimă legiuitorul prin dispoziţiile art. 17 lit. c) din H.G. nr. 766/1997, nu exclude caracterul de parte transformată a unei construcţii, care justifică încadrarea vânzării apartamentelor edificate în spaţiul mansardei în categoria livrării de construcţii nescutite de la plata TVA.
Referitor la nesocotirea drepturilor contribuabilului pentru determinarea corectă a bazei impozabile, Curtea a reţinut că, ş i în această chestiune, contestatorul încearcă să creeze confuzie, ocolind aspectul esenţial al cauzei – acela că taxa pe valoare adăugată nu a fost evidenţiată şi achitată pentru suficientul motiv că vânzătorul persoană fizică nu se înregistrase ca plătitor de TVA, pentru că nu poate colecta şi ulterior deduce TVA decât o persoană care este înregistrată deja ca plătitor de TVA. Ca urmare, dacă o persoană care nu este înregistrată ca plătitor de TVA înregistrează venituri care depăşesc 35.000 euro, va plăti TVA raportat la contravaloarea livrării conform prevederilor art. 23 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc. aprobate prin H.G. nr. 44/2004, fără a putea deduce această taxă decât după înregistrarea ca plătitor de TVA.
În final, cu privire la o bligarea la plata accesoriilor, s-a reţinut că, având în vedere concluzia la care Curtea a ajuns în ce priveşte criticile de la pct. 2 şi 3 ale contestaţiei, şi obligarea contestatorului la plata accesoriilor se încadrează în prevederile legii.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul A.C., susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive, respectiv argumente:
- instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a textelor de lege care definesc noţiunea de „persoană impozabilă”, respectiv prevederile art. 127 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. Recurentul susţine că până la 1 ianuarie 2010 nu a existat o prevedere expresă, în C. fisc. şi în Normele metodologice, privind obligaţia persoanelor fizice care înstrăinează imobile proprietate personală de a plăti TVA aferentă acestor operaţiuni. La 1 ianuarie 2010 a intrat în vigoare art. 127 alin. (21) C. fisc.;
- instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. cu modificările ulterioare, în sensul că a reţinut fără temei că spaţiile de locuit obţinute prin mansardarea acoperişului reprezintă „construcţii noi”, „parte de construcţie nouă”, sau „construcţie transformată” întrucât, raportat la întreaga construcţie, costul transformărilor reprezintă mai puţin de 50%;
- baza impozabilă nu a fost corect determinată, deoarece TVA nu a fost inclus în preţul de vânzare, ci a fost considerat ca adăugat la acest preţ, fiind încălcate prevederile art. 2 din H.G. nr. 947/2000. De altfel, instanţa de fond nici nu s-a pronunţat asupra acestei apărări;
- instanţa de fond nu a examinat capătul de cerere privind exonerarea de la plata accesoriilor, având în vedere că nu a existat o notificare a contribuabilului cu privire la obligaţiile sale, deşi tranzacţiile încheiate la notar erau cunoscute organelor fiscale.
În drept recurentul şi-a încadrat criticile formulate în prevederile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.:
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, însă numai pentru următoarele motive:
Astfel, criticile privind greşita aplicare a legii de către instanţa de fond nu pot fi primite, deoarece cadrul legislativ existent la data efectuării tranzacţiilor prevedea obligaţia de plată a TVA şi de înregistrare ca persoană impozabilă a persoanelor fizice care obţineau venituri, cu caracter de continuitate, din exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, inclusiv din vânzarea de locuinţe proprietate personală, astfel încât depăşeau plafonul de scutire de impozit. În acest sens practica judiciară este constantă în a cita prevederile art. 125. 1 alin. (1) pct. 18 din Legea nr. 571/2003, prevederile art. 127 alin. (1) şi (2) şi art. 152 alin. (2) din aceeaşi lege, în forma în vigoare la data efectuării tranzacţiilor, precum şi prevederile pct. 3 din Titlul VI din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.
În ceea ce priveşte încadrarea mansardei în prevederile art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, aceasta rezultă indirect din faptul că în Normativul pentru proiectarea mansardelor la clădiri de NP – 064 – 02 aprobat prin OMLPTL nr. 1191/2002, pct. 1.3, mansarda este definită ca spaţiu de locuit independent, respectiv „spaţiu funcţional între învelitoare şi ultimul nivel al unei clădiri, care asigură respectarea condiţiilor de siguranţă, protecţie şi confort, corespunzătoare utilizării specifice (de locuit)”.
Potrivit pct. 2.2.1 din acelaşi act normativ, în mansardă se pot realiza: apartamente independente; extinderi ale ultimului nivel (mansarda împreună cu ultimul nivel devenind astfel un apartament tip duplex sau triplex).
Conform art. 141 alin. (2) lit. f) „(…) scutirea nu se aplică pentru livrarea unei construcţii noi, a unei părţi a acesteia sau a unui teren construibil”, iar instanţa de control judiciar constată că, în mod corect, mansarda a fost definită ca parte de construcţie nouă de către instanţa de fond, apreciindu-se că valoarea (costul) acesteia nu trebuie raportată la valoarea întregului bloc de locuit pentru a se stabili un procent din această valoare, în sensul pct. 4 din art. 141 alin. (2) lit. f).
Sunt însă întemeiate motivele de recurs încadrate în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capetelor de cerere priitoare la greşita stabilire a bazei impozabile şi nedatorarea accesoriilor.
În acest sens, în baza art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru soluţionarea acestor capete de cerere.
Cu ocazia rejudecării instanţa de fond va avea în vedere şi cele statuate de Curtea Europeană de Justiţie de la Luxemburg în cauzele conexate Tulică şi Plavaşin, în 7 noiembrie 2013.
De asemenea, vor fi avute în vedere şi apărările recurentului privind o eventuală nedatorare a accesoriilor, în raport de invocata pasivitate a autorităţilor fiscale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de A.C. împotriva sentinţei nr. 295 din 3 octombrie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1683/2014. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1770/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
