ICCJ. Decizia nr. 1793/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1793/2014
Dosar nr. 4195/30/2011
Şedinţa publică de la 4 aprilie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Procedura în faţa primei instanţe
Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Timiş, la data de 17 iunie 2011, reclamantul A.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiş, să pronunţe o hotărâre prin care să se dispună anularea deciziei din 16 decembrie 2010 emisă de pârâtă, prin care i s-a respins contestaţia formulată, anularea deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 28 mai 2010, precum şi anularea raportului de inspecţie fiscală din 28 mai 2010, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin decizia de impunere s-a stabilit în sarcina sa obligaţia de plată a sumei de 472.941 RON reprezentând TVA şi 446.681 RON majorări de întârziere.
Împotriva deciziei de impunere a formulat contestaţie, care a fost respinsă prin decizia din 16 decembrie 2010.
Motivele de nelegalitate privind actele administrative fiscale sunt, în opinia reclamantului, următoarele:
- nu a desfăşurat activităţi economice în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul dispoziţiilor art. 127 alin. (2) C. proc. fisc.;
- până în semestrul I al anului fiscal 2008, A.N.A.F. nu a somat nici o persoană fizică pentru a-i aduce la cunoştinţă obligaţia achitării de TVA pentru tranzacţiile imobiliare;
- nu a exercitat şi nici nu a avut dreptul de a exercita deducerea totală sau parţială a TVA pentru achiziţia, transformarea sau construirea imobilului; construcţia a fost achiziţionată în anul 2002 nefinalizată, iar în anul 2003 a fost recepţionată, nemaifiind o construcţie nouă în anul 2007;
- legiuitorul român nu a optat până la 1 ianuarie 2010 pentru taxarea operaţiunilor ocazionale, renunţând astfel la facilitatea oferită prin art. 12 parag. 1 din Directiva nr. 112/2006/CE.
Pârâta D.G.F.P. Timiş a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Timiş solicitând declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Timişoara, faţă de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 şi de cuantumul sumei contestate.
Pe fond, a arătat că actele contestate au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale incidente în speţă, reclamantul având obligaţia de plată a TVA, fiind evidentă intenţia acestuia de a desfăşura o activitate economică în urma modificării destinaţiei iniţiale a imobilului, la data de 2 iulie 2003.
Prin sentinţa nr. 1328 din 4 noiembrie 2011, Tribunalul Timiş a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa materială de soluţionare a acţiunii, în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reţinând că, raportat la cuantumul obligaţiilor de plată stabilite în sarcina reclamantului şi faţă de prevederile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, tribunalul nu este competent, din punct de vedere material să soluţioneze cererea.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentința nr. 403 din 22 iunie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A.I. împotriva pârâtei D.G.F.P. Timiş, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în considerentele relevante ale hotărârii, următoarele:
Prin contractul autentificat la Biroul Notarial Public D.E.O., din 30 octombrie 2002, reclamantul a achiziţionat două imobile, respectiv, cel compus din teren în suprafaţă de 720 mp, cu clădire existentă, edificată şi înscrisă în cartea funciară Timişoara, ca spaţiu pentru prestări servicii coafură şi frizerie, situat în Timişoara, str. C., precum şi o construcţie nefinalizată, neînscrisă în cartea funciară, edificată pe un teren de 1278 mp, proiectată în regim de P+E, situată la aceeaşi adresă, pentru care în autorizaţia de construire, eliberată din 12 mai 1998, s-a menţionat destinaţia de spaţiu pentru alimentaţie publică la parter, spaţii pentru cazare la etaj şi garaje.
Potrivit raportului de inspecţie fiscală din 28 mai 2010, necontestat de către reclamant, acesta a realizat lucrări de amenajare a clădirii cu destinaţia de spaţiu pentru prestări servicii coafură şi frizerie, în baza autorizaţiei din 27 septembrie 2001, a finalizat construcţia neintabulată, potrivit procesului-verbal de recepţie din 18 aprilie 2003, fiind evidenţiată în cartea funciară, la data de 20 mai 2003.
Ulterior, reclamantul a procedat la unificarea celor două imobile într-un singur corp funciar, astfel încât în extrasul cărţii funciare din 29 martie 2005 figurau Ia adresa din Timişoara, str. C. terenul (grădină) cu spaţiul de prestări servicii, coafură şi frizerie în regim P, precum şi clădirea în regim P+E, cu destinaţia de alimentaţie publică la parter, spaţii de cazare la etaj şi garaje.
Reclamantul a intenţionat să înstrăineze clădirile astfel dobândite destinaţia de la acea dată, la un preţ total de 1.800.000 euro, negociabil, preţ pe care, însă, nu l-a obţinut, ceea ce l-a determinat să procedeze la dezmembrarea corpului funciar, respectiv, la apartamentarea sa.
În data de 3 mai 2007 s-a eliberat în beneficiul reclamantului adeverinţa de schimbare a destinaţiei spaţiilor deţinute în proprietate, din clădirea în regim de P+E, în baza C.a acesta a procedat la apartamentarea clădirii, prin actul autentificat la Biroul Notarial Public P.I.V. din 2 iulie 2007, fiind deschise cărţi funciare individuale Timişoara, atât pentru apartamente, cât şi pentru garaje.
În anul 2008, reclamantul a obţinut autorizaţie de construire pentru mansardarea clădirii cu etaj, iar la 14 septembrie 2009 s-a întocmit procesul-verbal de recepţie pentru clădirea rezultată, în regim de P+1E+M, fiind realizate două apartamente la mansardă.
Potrivit raportului de inspecţie fiscală din 28 mai 2010, în anul 2007 au fost vândute de către reclamant 25 de apartamente rezultate din dezmembrarea imobilului din str. C., în anul 2008 a mai fost vândut un astfel de apartament, în anul 2009 acesta procedând la vânzarea unui număr de 4 garaje, a unui apartament din clădirea apartamentată şi la înstrăinarea clădirii de la aceeaşi adresă, pentru care nu s-a schimbat destinaţia, compusă din spaţii pentru prestări servicii, coafură şi frizerie, în regim de parter şi cu terenul aferent, în suprafaţă de 659 mp.
În urma controlului fiscal, având ca obiectiv verificarea operaţiunile realizate şi relevanţa acestora pentru stabilirea existenţei obligaţiilor de plată a TVA pentru perioada 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2009, a fost întocmit raportul de inspecţie fiscală din 28 mai 2010, prin care s-a reţinut că imobilul edificat în regim de P+E, pentru care reclamantul a procedat la schimbarea destinaţiei din clădire cu spaţii de alimentaţie publică la parter, spaţii de cazare la etaj şi garaje, în clădire cu spaţii de locuit, se încadrează în categoria construcţiilor noi, în sensul art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., întrucât acesta a fost transformat prin schimbarea destinaţiei şi apartamentele rezultate din dezmembrare au fost înstrăinate înaintea datei de 31 decembrie a anului următor transformării, astfel încât pentru aceste tranzacţii nu operează scutirea de la plata TVA.
S-a menţionat că reclamantul ar fi avut dreptul la deducerea TVA, în măsura în care ar fi respectat obligaţia de a solicita înregistrarea ca plătitor de TVA, ceea ce, însă, nu a făcut, că toate tranzacţiile imobiliare efectuate în anii 2007-2008 trebuie calificate drept livrări de construcţii noi, în conformitate cu dispoziţiile art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., pentru acestea reclamantul datorând TVA, conform art. 126 alin. (1) şi art. 128 alin. (1) C. fisc.
Pentru vânzările realizate în anul 2009, s-a reţinut că au intervenit după expirarea termenului prevăzut de art. 141 alin. (2) lit. f) pct. 3 C. fisc., fiind astfel scutite de la plata TVA.
S-a mai reţinut că tranzacţiile efectuate de reclamant se încadrează în definiţia legală a noţiunii de „activitate economică”, înscrisă în art. 1251 alin. (1) pct. 4 C. fisc., că reclamantul însuşi trebuie considerat „persoană impozabilă” în înţelesul art. 1251 alin. (1) pct. 18 şi art. 127 alin. (2) C. fisc., că acesta a depăşit plafonul de scutire de la plata TVA reglementat de art. 152 alin. (1) C. fisc., calculat proporţional cu perioada rămasă până la sfârşitul anului, încă de la vânzarea primului apartament din clădirea cu regim P+E+M, prin contractul autentificat 10 iulie 2007 la Biroul Notarial Public P.I.V., că avea posibilitatea de a estima depăşirea plafonului înainte de începerea activităţii economice, cunoscând preţul la care urma a fi vândute apartamentele, astfel încât avea obligaţia de a se înregistra ca plătitor de TVA anterior datei de 10 iulie 2007, în condiţiile reglementate de art. 153 alin. (1) lit. a) C. fisc.
S-a mai arătat că, potrivit art. 153 alin. (7) C. fisc., respectiv, Titlul VI, pct. 61, alin. (1) şi alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, organul fiscal a procedat din oficiu la înregistrarea reclamantului ca plătitor de TVA, precum şi că reclamantul trebuie obligat să achite taxa pe care ar fi datorat-o dacă ar fi fost înregistrată normal în scopuri de taxă, conform art. 153 C. fisc.
În baza acestui raport, s-a emis decizia de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 28 mai 2010, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de plată a TVA în sumă de 472.941 RON şi a majorărilor de întârziere în sumă de 446.681 RON.
Contestaţia formulată de reclamant împotriva deciziei de impunere a fost respinsă ca neîntemeiată prin decizia din 16 decembrie 2010 emisă de D.G.F.P. Timiş, Biroul Soluţionare contestaţii.
Faţă de prevederile art. 127 alin. (1) şi alin. (2) C. fisc. aşa cum au fost interpretate prin pct. 3 alin. (1) şi alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VI din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004 şi în raport de probatoriul administrat în cauză, care a relevat că începând cu data de 10 iulie 2007 reclamantul a obţinut în mod repetat venituri din vânzarea de apartamente, judecătorul fondului a apreciat că nu poate fi contestat caracterul repetat, de continuitate, al activităţii, cu scopul obţinerii de venituri, organele fiscale încadrând corect activitatea reclamantului în această categorie.
Instanţa de fond a reţinut şi faptul că operaţiunile de înstrăinare realizate de către reclamant nu pot fi calificate drept ocazionale, deoarece au caracter repetitiv, fiind precedate de o serie de operaţiuni tehnico-materiale şi de publicitate imobiliară, de acte juridice care au fost întocmite cu scopul declarat de a obţine un câştig din vânzarea bunurilor. Prin urmare, apar lipsite de relevanţă susţinerile acestuia referitoare la taxarea operaţiunilor ocazionale anterior datei de 1 ianuarie 2010, urmând ca acestea să fie înlăturate.
Cât priveşte dreptul de deducere a TVA, reclamantul avea posibilitatea de a se înregistra ca plătitor de TVA de la data achiziţionării imobilelor cu destinaţia de spaţii hoteliere ori comerciale cu altă destinaţie, precum şi de a solicita deducerea TVA aferent achiziţiilor realizate în scopul desfăşurării acestor activităţi comerciale, însă nu a făcut-o, omisiunea sa neputând fi valorificată ca motiv de scutire de la plata taxei datorate pentru vânzările succesive de apartamente.
În egală măsură, instanţa de fond a reţinut că organele fiscale au procedat în mod corect calificând imobilul, drept construcţie nouă, în înţelesul art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., având în vedere că pct. 4 din norma legală precitată enumeră limitativ transformările unei clădiri care conduc la calificarea acesteia ca o construcţie nouă, în enumerare fiind cuprinse în mod distinct: modificarea structurii (care ar include lucrări constructive), schimbarea naturii ori a destinaţiei sale, rezultând astfel că orice transformare de această natură, ori care poate fi inclusă în teza finală a textului reprezintă în sine o transformare, chiar fără a fi urmată de alte operaţiuni.
Prin urmare, pentru livrarea unui astfel de bun, ori chiar doar a unor părţi ale acestuia, rezultate prin apartamentare, reclamantul nu era scutit de obligaţia de plată a TVA.
Apărarea reclamantului potrivit căreia până în anul 2008, A.N.A.F. nu ar fi somat nici o persoană fizică cu privire la obligaţia de achitare a TVA aferentă veniturilor obţinute din tranzacţiile imobiliare, a fost înlăturată, cu motivarea că obligaţia de plată rezultă din actele cu caracter normativ în vigoare atât la data încheierii de către reclamant a contractelor de vânzare-cumpărare, cât şi la data întocmirii actelor administrative fiscale contestate, iar reclamantul nu se poate prevala de necunoaşterea legii, potrivit principiului nemo censetur ignorare legem.
Potrivit art. 153, art. 1562 C. fisc., coroborat cu art. 22 C. proc. fisc., revine cu preponderenţă contribuabililor obligaţia de a se înregistra ca plătitori de taxă şi de a întocmi deconturi de TVA, pentru a declara cuantumul taxei colectate şi a celei deductibile, în vederea stabiliri creanţelor fiscale, în considerarea faptului, stabilit prin art. 23 C. proc. fisc., că încă de la constituirea bazei de impunere (de la obţinerea veniturilor taxabile) se naşte dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă.
Prin urmare, a apreciat instanţa, nu este necesară somarea contribuabililor de către organul fiscal, pentru ca aceştia să îşi îndeplinească obligaţiile fiscale definite de art. 22 C. proc. fisc. şi cu atât mai puţin pentru a lua naştere creanţa fiscală. Organul fiscal are doar competenţă şi drept de control asupra modului de aplicare a prevederilor legale în materie fiscală conform art. 32, art. 90 şi art. 94 C. proc. fisc., având posibilitatea de a stabil creanţele fiscale în interiorul termenului de prescripţie reglementat de art. 9 C. proc. fisc., creanţele fiscale iau însă naştere în temeiul legii, a prevederilor C. fisc. mai sus analizate, independent de activitatea de control exercitată de acesta.
Recursul declarat de reclamantul A.I.
Împotriva sentinţei Curţii de apel a formulat recurs reclamantul A.I. susţinând, în esenţă, că au fost greşit interpretate dispoziţiile legale privitoare la calitatea sa de persoană impozabilă.
Coroborând dispoziţiile art. 127 C. fisc. cu prevederile art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc. şi cu pct. 3 şi pct. 38 din H.G. nr. 44/2004, recurentul arată că organul fiscal în mod greşit a apreciat că vânzarea imobilelor a avut caracter repetitiv, de continuitate, reprezentând o activitate de exploatare. Mai arată recurentul că intenţia sa de la data achiziţionării celor două clădiri, de a le exploata pentru activităţi hoteliere, de natură comercială, este lipsită de relevanţă şi nu poate constitui motiv de respingere a acţiunii câtă vreme a fost doar o intenţie, fără nici un fel de finalitate. De asemenea, demersurile sale de dezmembrare şi apoi de unificare într-un singur corp funciar, nu reprezintă baza pentru desfăşurarea unei „activităţi economice” aşa cum este aceasta definită de art. 127 C. fisc.
Conform dispoziţiilor legale în vigoare până la data de 31 decembrie 2007, reclamantul consideră că era scutit de la plata TVA, neavând nici drept de deducere.
4. Apărările intimatei D.G.F.P. Timişoara, A.J.F.P. Timiş
Prin întâmpinarea formulată la data de 3 februarie 2014, intimata D.G.F.P. Timiş, A.J.F.P. Timiş a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata a arătat că în perioada verificată reclamantul a realizat de o manieră independentă activităţi economice constând în livrare de bunuri imobile din patrimoniul personal, desfăşurând o activitate economică cu caracter de continuitate, în sensul art. 127 C. fisc., care nu era scutită de TVA, conform prevederilor art. 141 alin. (2) lit. f) din acelaşi act normativ.
Mai arată intimata că tranzacţiile imobiliare efectuate în anii 2007 şi 2008, în sumă de 2.489.161,24 RON, sunt livrări de construcţii noi în conformitate cu prevederile art. 141 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 571/ 2003.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor recurentului-reclamant, a apărărilor din întâmpinare, cât şi sub toate aspectele, conform dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat în ceea ce priveşte stabilirea bazei de impozitare a TVA.
Controlul judiciar declanşat de recurentul-reclamant are ca obiect verificarea legalităţii deciziei din 16 decembrie 2010 emisă de D.G.F.P. Timiş privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare în cuantum de 472.941 RON reprezentând TVA suplimentar şi 446.681 RON, majorări de întârziere aferente stabilite prin decizia de impunere din 28 mai 2010.
Curtea de apel a considerat acţiunea nefondată, respingând-o în consecinţă, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 127 alin. (1) şi alin. (2) C. fisc., aşa cum au fost interpretate prin punctul 3 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VI din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004 pentru a-l încadra pe reclamant în categoria persoanelor impozabile în sfera TVA.
Totodată, judecătorul fondului a apreciat ca fiind corect stabilită baza de impozitare calculată de fisc.
Referitor la calitatea recurentului-reclamant de persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA
După cum rezultă din expunerea situaţiei de fapt, în perioada 10 iulie 2007-31 decembrie 2008, recurentul-reclamant a efectuat tranzacţii imobiliare în sumă de 2.489.161,24 RON, pentru care datorează TVA în sumă de 472.941 RON şi majorări de întârziere aferente de 446.681 RON.
Urmare a faptului că la data de 2 iulie 2007 s-a modificat destinaţia iniţială a clădirii proprietate a reclamantului, din regim P+E, alimentaţie publică la parter, spaţii cazare la etaj în spaţii de locuit, imobilul în mod corect a fost încadrat de către organele fiscale în categoria construcţiilor noi, conform art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 (actul de apartamentare autentificat la Biroul Notarial Public din 2 iulie 2007).
La data de 10 iulie 2007, recurentul a depăşit plafonul de scutire TVA prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 10 iulie 2007, realizând o cifră de afaceri de 68.710 RON şi astfel au devenit incidente dispoziţiile art. 152 alin. (5) din Legea nr. 571/2003.
Ulterior, după depăşirea plafonului de scutire a TVA, reclamantul a înstrăinat în anul 2007 un număr de 25 apartamente, iar în cursul anului 2008, un singur apartament.
Autoritatea fiscală a constatat că tranzacţiile având ca obiect apartamentele considerate construcţii noi reprezintă activitate economică, desfăşurată cu caracter de continuitate, în scopul obţinerii de venituri, dar recurentul a contestat încadrarea acestor operaţiuni în conceptul de „activitate economică” supusă impozitării, susţinând că legislaţia naţională reglementa, ca regulă, scutirea de TVA a vânzărilor de bunuri imobile din patrimoniul personal.
La acest punct dezlegarea curţii de apel este corectă întrucât soluţia fiscului are suport în C. fisc. şi normele de aplicare a acestuia din perioada de referinţă.
Prevederile legale incidente au următorul cuprins:
- dispoziţiile art. 126 alin. (1) C. fisc.:
„În sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugata se cuprind operaţiunile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
a) constituie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii efectuate cu plată;
b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România;
c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1);
d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activităţile economice prevăzute la art. 127 alin. (2)”;
- art. 127 alin. (1) C. fisc.:
„este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi”;
- alin. (2) „(…) activităţile economice cuprind activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor liberate sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate”.
Coroborând prevederile legale citate, Înalta Curte concluzionează că recurentul-reclamant a realizat de o manieră independentă activităţi economice constând în livrări de bunuri imobile din patrimoniul personal, care nu au fost utilizate în scopuri personale, ci pentru obţinerea de venituri cu caracter de continuitate, justificându-se astfel atribuirea calităţii de persoană impozabilă.
Recurentul contestă, în esenţă, că operaţiunile derulate pot fi calificate „activităţi economice” şi, în plus, neagă obţinerea unor venituri „cu caracter de continuitate”.
Fără a nega dificultăţile de interpretare generate de transpunerea în legislaţia naţională a prevederilor art. 9 din Directiva nr. 2006/112/CE privind sistemul comun al TVA, Înalta Curte consideră că posibilitatea de conformare şi adaptare a comportamentului fiscal al unui contribuabil diligent a fost asigurată de Normele metodologice de aplicare a C. fisc. Practic, interpretând per a contrario norma de aplicare a dispoziţiilor art. 127 alin. (2) C. fisc., rezultă cu claritate că este asimilată unei activităţi economice vânzarea locuinţelor proprietate personală atunci când nu se realizează „pentru scopuri personale”.
Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentului, în jurisprudenţa sa, C.J.U.E. nu a exclus de plano nicio tranzacţie, indiferent de forma juridică, din sfera conceptului de „exploatare a bunurilor corporale”.
În fine, Înalta Curte consideră de domeniul evidenţei că operaţiunile juridice derulate în perioada 10 iulie 2007-31 decembrie 2008, prezentate anterior, justifică prin numărul lor (26 tranzacţii imobiliare) concluzia că au fost făcute „în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate”, fiind pe drept cuvânt considerate de organele fiscale fapte generatoare de TVA.
Conchizând la acest punct, instanţa de recurs reţine caracterul nefondat al criticilor recurentului ce vizează acest aspect.
Referitor la baza de impozitare a TVA Înalta Curte reţine greşita aplicare a dispoziţiilor art. 137 alin. (1) lit. a) C. fisc. a fost validat de C.J.U.E., care, răspunzând la întrebarea preliminară adresată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „atunci când preţul unui bun a fost stabilit de părţi fără nicio menţiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operaţiunea supusă taxei, preţul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administraţia fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată.”
Prin urmare, fiscul a procedat incorect atunci când a aplicat cota legală de TVA la întreaga sumă plătită de cumpărător cu titlu de preţ al vânzării, impunându-se ca pe calea unei expertize de specialitate să se refacă aceste calcule astfel încât, conform explicaţiilor cuprinse în hotărârea C.J.U.E., principiul neutralităţii TVA să fie respectat.
Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, precum şi al art. 313 şi art. 314 C. proc. civ., reţinând că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită şi se impune efectuarea unei expertize de specialitate, se va casa sentinţa atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de A.I. împotriva sentinţei nr. 403 din 22 iunie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1792/2014. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 1971/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
