ICCJ. Decizia nr. 1971/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1971/2014
Dosar nr. 482/54/2012
Şedinţa publică de la 29 aprilie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta T.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.I., pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună anularea raportului de evaluare din 9 februarie 2012 emis de A.N.I. şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 642 din 8 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta T.C., în contradictoriu cu pârâta A.N.I.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanta a exercitat în cadrul Casei Judeţene de Pensii Olt funcţia de director coordonator adjunct în perioada 25 mai 2009-14 octombrie 2009, în baza următoarelor ordine: Ordinul nr. 1241/2009 al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale, de numire în funcţie cu contract de management, cu precizarea că pe durata executării contractului de management i se aplica prevederile art. 70, art. 71, art. 79, art. 94-art. 98 şi art. 111-art. 114 din Legea nr. 161/2003, şi Ordinul nr. 1007/2009 al Preşedintelui Casei Naţionale de Pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, de încetare a contractului de management.
Potrivit art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003, cu modificările şi completările ulterioare „Funcţionarii publici nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi, remunerate sau neremunerate, după cum urmează: lit. c) în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale ori în alte unităţi cu scop lucrativ, din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociaţii familiale sau ca persoană fizică autorizată”.
Aşa cum a reţinut şi pârâta A.N.I. în raportul contestat, în perioada în care reclamanta a deţinut funcţia de director coordonator adjunct în cadrul Casei Judeţene de Pensii Olt, a avut şi calitatea de cenzor supleant la SC A. SA, incompatibilă calităţii de funcţionar public.
Împrejurările invocate în cererea de chemare în judecată nu infirmă această concluzie, starea de incompatibilitate existând în perioada 25 mai 2009-14 octombrie 2009.
Susţinerile reclamantei, în sensul că alegerea sa în funcţia de cenzor supleant, cât şi formalităţile de înregistrare şi publicitate a actelor emise de adunarea generală a acţionarilor s-au făcut cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 31/1900 nu pot fi analizate în cadrul acestui litigiu, deoarece acestea privesc raporturile reclamantei cu societatea comercială şi nu cu pârâta din prezenta cauză.
Reclamanta, conform principiului nemo censetur ignorare legem, avea obligaţia să cunoască normele juridice referitoare la incompatibilităţile funcţiei şi să acţioneze în consecinţă.
Nu poate fi vorba de o situaţie de aplicare a principiului error communis facit jus, pentru că, în speţă, nu se discută de o acţiune bazată pe o eroare admisă ca adevăr, care ar trebui juridiceşte ocrotită, ci de valoarea unei norme juridice care nu permite derogări, normă care a generat starea de incompatibilitate a reclamantei.
Nu are relevanţă desfăşurarea efectivă a activităţii la societatea comercială, ci deţinerea efectivă a calităţii de cenzor supleant concomitent cu funcţia publică, în condiţiile în care art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003 vizează două situaţii ce atrag deopotrivă incompatibilitatea cu funcţia publică, respectiv, interdicţia de a deţine alte funcţii şi pe cea de a desfăşura alte activităţi remunerate sau neremunerate, din redactarea textului rezultând că nu se impune întrunirea cumulativă a celor două situaţii prezentate.
Circumstanţele invocate de reclamantă privind buna sa credinţă nu pot reprezenta motive de anulare a actului administrativ atacate, ci pot fi eventual avute în vedere în aprecierea consecinţelor stării de incompatibilitate.
Poziţia SC A. SA Slatina, exprimată prin adresa din 25 mai 2012, este lipsită de relevanţă în privinţa situaţiei reclamantei, atât timp cât înregistrările oficiale existente în registrul comerţului atestă calitatea reclamantei de cenzor supleant.
Aplicarea legii s-a făcut corect de către pârâtă, în raport de perioada supusă evaluării, existând starea de incompatibilitate reglementată de art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003, având în vedere că reclamanta a exercitat ambele calităţi cu încălcarea regimului juridic al incompatibilităţilor.
În consecinţă, acţiunea în contencios administrativ promovată de reclamantă a fost respinsă ca nefondată, în baza art. 18 din Legea nr. 554/2004.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 642 din 8 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs, în termen legal, reclamanta T.C., susţinând că este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive:
3.1. Atât prima instanţă, cât şi pârâta A.N.I. au încălcat prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care instituie principiul neretroactivităţii legii.
Conform raportului de evaluare contestat în cauză, s-a identificat existenţa unei situaţii de incompatibilitate în sarcina reclamantei în perioada 25 mai 2009-14 octombrie 2009, temeiul juridic al controlului efectuat de A.N.I. şi al concluziilor raportului de evaluare fiind reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 176/2010, act normativ publicat în M. Of. al României, Partea I nr. 621/2.09.2010 şi intrat în vigoare la 3 zile de la publicare.
Dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 176/2010, invocate în Capitolul III din raportul de evaluare din 9 februarie 2012, care stabilesc sancţiunile şi interdicţiile împotriva persoanei faţă de care s-a stabilit starea de incompatibilitate, nu sunt aplicabile în speţă, nefiind în vigoare în perioada pentru care s-a reţinut incompatibilitatea.
Admiţând ipotetic şi pur demonstrativ că reclamanta ar fi fost, într-adevăr, în situaţia de incompatibilitate în perioada 25 mai 2009-14 octombrie 2009, se impune a se constata că în perioada respectivă era în vigoare Legea nr. 144/2007, nemodificată prin Legea nr. 176/2010.
Deoarece starea de incompatibilitate constatată prin raportul de evaluare întocmit de A.N.I. vizează raporturi juridice născute şi consumate exclusiv în perioada 25 mai 2009-14 octombrie 2009, eventuale sancţiuni şi interdicţii pe care le-ar fi atras erau reglementate de art. 49 din Legea nr. 144/2007, aşa cum aceasta era în vigoare în perioada eventualei stări de incompatibilitate (25 mai 2009-14 octombrie 2009), deoarece art. 25 din Legea nr. 176/2010 nu poate reglementa retroactiv.
Având în vedere că starea de incompatibilitate a fost constată abia prin raportul de evaluare din 9 februarie 2012, A.N.I. nu a ţinut seama de faptul că prevederile art. 49 din Legea nr. 144/2007 îşi încetaseră efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 415/2010.
Faţă de această situaţie, prima instanţă a acceptat în mod vădit nelegal să reţină şi să admită că raportul de evaluare al A.N.I. asupra unei stări de fapt create şi consumate integral cu un an anterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, respectiv în perioada 25 mai 2009-14 octombrie 2009, poate avea ca temei legal art. 25 din această lege, acceptând că această lege retroactivează.
3.2. Deşi din cuprinsul acţiunii în anulare, reclamanta nu a invocat faptul că nu ar fi cunoscut prevederile legale incidente în materia incompatibilităţilor, prima instanţă a analizat această apărare inexistentă, întemeindu-se pe principiul de drept „nemo censetur ignorare legem”.
De asemenea, prima instanţă a inserat în cuprinsul motivării un alt motiv străin de natura pricinii, înlăturând o apărare pe care reclamanta nu a invocat-o cu ocazia judecării de la fond, respectiv aplicarea principiului „error communis facit jus”.
Prima instanţă a refuzat să analizeze şi, eventual, să înlăture motivat apărările invocate de reclamantă, întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.
Instanţa nu a avut un rol activ, încălcând obligaţia prevăzută de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., deoarece în cadrul procesual fixat, anulare raport de evaluare întocmit de A.N.I., motivul principal al acţiunii în anulare a fost acela că reclamanta nu a avut cunoştinţă de numirea sa în calitate de cenzor supleant la SC A. SA Slatina.
Este evident că înscrierea în registrul comerţului la data respectivă a calităţii reclamantei s-a făcut cu respectarea Legii nr. 31/1990, dar în cadrul procesual stabilit în prezentul dosar, reclamanta nu atacă înscrierea menţiunii din registrul comerţului (între timp această menţiune a fost radiată), ci a urmărit să dovedească numai absenţa acordului său de voinţă şi, binenţeles, neaducerea acestei menţiuni la cunoştinţa reclamantei.
În concluzie, pentru motivele expuse, în temeiul art. 304 pct. 7 şi pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii în contencios administrativ şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
4. Apărările formulate de intimata-pârâtă A.N.I.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile nr. 642/2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, invocând în special, următoarele argumente:
Criticile recurentei referitoare la aplicarea retroactivă a Legii nr. 176/2010 sunt nefondate.
Legea nr. 176/2010 nu a fost aplicată retroactiv (actul normativ menţionat reglementând procedura de evaluare a respectării regimului juridic al declarării averilor, incompatibilităţilor şi conflictelor de interese şi fiind de imediată aplicare), starea de incompatibilitate fiind reglementată de Legea nr. 161/2003, act normativ în vigoare la momentul săvârşirii faptei.
În considerarea practicii Curţii Constituţionale concretizată în Deciziile nr. 3/1993, nr. 330/2001 şi nr. 53/2011, referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi văzând dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, în cazul de faţă sunt pe deplin incidente prevederile art. 25 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea A.N.I., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative.
Motivul de recurs prevăzut art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este incident în speţă, hotărârea atacată necuprinzând motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Cele două principii de drept la care face referire recurenta-reclamantă nu au fost menţionate de instanţa de fond ca apărări ale reclamantei, ci au fost invocate tocmai pentru a motiva cât mai temeinic soluţia dată în soluţionarea pricinii.
În mod corect instanţa de fond a reţinut că prevederile Legii nr. 161/2003 constituie o „lege specială” în raport de prevederile Legii nr. 31/1990 invocate de reclamantă în materia incompatibilităţilor şi conflictelor de interese. Invocarea unor nereguli în alegerea recurentei-reclamante în funcţia de cenzor la SC A. SA şi în efectuarea menţiunilor şi înregistrărilor în registrul comerţului neavând relevanţă sub aspectul existenţei stării de incompatibilitate şi nefăcând obiectul litigiului dedus judecăţii.
Dacă ar fi manifestat o minimă diligenţă, recurenta-reclamantă ar fi trebuit ca după numirea sa în funcţia de conducere să efectueze demersuri pentru încetarea stării de incompatibilitate (întrucât primul mandat nu încetase) şi să verifice la registrul comerţului dacă au fost operate modificările de rigoare. Astfel, ar fi putut afla şi despre existenţa celui de-al doilea mandat pentru perioada 4 iunie 2009-16 mai 2012.
Prin urmare, apărările recurentei-reclamante referitoare la recunoaşterea faptului numirii sale în funcţia de cenzor sunt total nefondate şi în mod corect instanţa de fond le-a înlăturat.
Faţă de cele menţionate, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză
Examinând sentinţa recurată, în raport de criticile formulate, precum şi de dispoziţiile legale aplicabile, inclusiv cele prevăzute de art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Argumente de fapt şi de drept relevante
Reclamanta T.C. a supus controlului de legalitate, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, raportul de evaluare din 9 februarie 2012 întocmit de A.N.I.
Prin acest raport de evaluare s-a constatat că reclamanta s-a aflat în stare de incompatibilitate, întrucât în perioada 25 mai 2009-14 octombrie 2009, în care a exercitat funcţia de director în cadrul Casei Judeţene de Pensii Olt, a deţinut şi calitatea de cenzor supleant la SC A. SA Slatina, încălcând astfel dispoziţiile art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare.
Concluziile raportului de evaluare contestat au fost fundamentate în drept atât pe dispoziţiile art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003, cât şi pe dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 176/2010.
Legea nr. 176/2010, publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 621/2.09.2010, conţine atât norme de procedură, cât şi norme de drept material.
Dispoziţiile art. 25 din acest act normativ califică drept abatere disciplinară fapta persoanei cu privire la care s-a constatat starea de incompatibilitate şi reglementează modalitatea de sancţionare a acesteia, precum şi interdicţiile aplicabile, inclusiv în cazul în care persoana nu mai ocupă o funcţie sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate.
Prin conţinutul lor, aceste norme juridice sunt unele de drept material, atâta vreme cât se referă la calificarea juridică a stării de incompatibilitate, la sancţiunile şi interdicţiile aplicabile într-o astfel de situaţie.
Fiind norme de drept material şi nu norme de procedură, aplicarea în timp a acestora este guvernată de principiul neretroactivităţii legii noi potrivit căruia, legea nouă nu se aplică situaţiilor juridice definitiv constituite, modificate sau stinse, precum şi efectelor juridice produse de asemenea situaţii juridice, dacă au fost definitiv realizate înainte de intrarea în vigoare a legii noi.
În speţa de faţă, dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 176/2010 nu sunt aplicabile, întrucât situaţia juridică ce a determinat starea de incompatibilitate, precum şi efectele juridice ale acesteia au fost definitiv realizate în perioada 25 mai 2009-14 octombrie 2009, anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.
Eventualul temei în baza căruia se putea reţine starea de incompatibilitate şi puteau fi dispuse sancţiunile şi interdicţiile aplicabile acesteia nu putea fi decât cel prevăzut de legea în vigoare la acea dată, respectiv art. 49 din Legea nr. 144/2007, conform adagiului tempus regit actum.
Or, dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 144/2007 au fost declarate neconstituţionale anterior declanşării controlului efectuat de A.N.I., finalizat prin întocmirea raportului de evaluare contestat în cauză, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 415/2010, publicată în M. Of. nr. 294/5.05.2010.
Cum în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate nu au fost puse de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, textele legale declarate neconstituţionale şi-au încetat efectele juridice, prin admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea Curţii Constituţionale nr. 47/1992.
În condiţiile în care art. 49 din Legea nr. 144/2007 şi-a încetat efectele juridice, prin admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, anterior declanşării investigaţiei de care A.N.I., iar dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 176/2010 nu erau aplicabile situaţiei juridice şi efectelor acesteia definitiv realizate anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, Înalta Curte reţine că atât raportul de evaluare din 9 februarie 2012 întocmit de A.N.I., cât şi hotărârea primei instanţe, prin care au fost validate constatările şi concluziile acestuia, sunt nelegale, întrucât se bazează pe încălcarea principiului neretroactivităţii legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
Acest principiu constituie o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură să asigure securitatea juridică şi încredere a cetăţenilor în sistemul de drept, iar respectarea acestuia impune ca dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 176/2010 să fie aplicate doar (i) situaţiilor juridice născute, modificate sau stinse după intrarea în vigoare a acestora, (ii) situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum şi (iii) efectelor juridice ale situaţiilor juridice anterior născute, modificate sau stinse.
Prin urmare, este întemeiată critica recurentei potrivit căreia hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În considerarea caracterului de ordine publică al principiului constituţional al neretroactivităţii legii, motivul de nelegalitate reţinut prin decizia de faţă este suficient pentru modificarea în tot a sentinţei recurate şi anularea raportului de evaluare contestat de reclamantă, astfel că devine inutilă orice analiză asupra celorlalte motive de recurs invocate de recurenta-reclamantă.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, art. 312 alin. (1)-alin. (3) şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de reclamanta T.C., modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii şi anulării raportului de evaluare din 9 februarie 2012 emis de pârâta A.N.I.
Reţinând culpa procesuală a intimatei, în temeiul art. 274 C. proc. civ., se va dispune obligarea acesteia la plata către recurentă a sumei de 1.490 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta T.C. împotriva sentinţei civile nr. 642 din 8 iunie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că admite acţiunea reclamantei şi anulează raportul de evaluare din 9 februarie 2012, emis de pârâta A.N.I.
Obligă intimata A.N.I. la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 1.490 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1793/2014. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 2105/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
