ICCJ. Decizia nr. 2191/2014. Contencios. Litigiu privind regimul străinilor. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2191/2014
Dosar nr. 4689/2/2012
Şedinţa publică de la 13 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul J.A.M.O. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Oficiul Român pentru Imigrări şi Oficiul Român pentru Imigrări, Direcţia Migraţie, anularea deciziei prin care s-a respins cererea reclamantului de acordare a dreptului de şedere pe termen lung, comunicată cu adresa din data de 9 mai 2012, şi obligarea pârâtelor la acordarea acestui drept.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este beneficiar de protecţie subsidiară în România în baza sentinţei civile nr. 8250 din 11 decembrie 2007 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, irevocabilă prin decizia Tribunalului Bucureşti pronunţată în data de 19 iunie 2008 şi s-a adresat cu o cerere autorităţii pârâte, solicitând acordarea dreptului de şedere pe lungă durată, însă cererea i-a fost refuzată, fără ca decizia să fie motivată.
A mai arătat că nu prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţă naţională, este absolvent al facultăţii de Medicină Tver State Medical Academy din Federaţia Rusă, diplomă recunoscută de autorităţile române, iar în prezent urmează studii postuniversitare ale Universităţii „C.D.” şi colaborează cu Organizaţia „Medici fără Frontiere”, că a avut o colaborare de lungă durată cu Oficiul Român pentru Imigrări pentru care a asigurat servicii de traducere, primind şi o recomandare, astfel că nu se justifică decizia ulterioară de respingere a cererii sale.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 259 din 22 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul J.A.M.O.
Pentru a hotărî astfel, instanţa fondului a apreciat, urmare a analizării documentaţiei cu caracter clasificat depusă la Compartimentul Informaţii Clasificate al Curţii de Apel Bucureşti, că decizia autorităţii pârâte prin care cererea reclamantului privind acordarea dreptului de şedere permanentă pe teritoriul României a fost respinsă, este legală şi temeinică, din adresa din data de 29 decembrie 2012 rezultând neîndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 71 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, respectiv ca cetăţeanul străin să nu prezinte pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională.
A arătat prima instanţă că împrejurarea că cetăţeanul somalez beneficiază de o formă de protecţie pe teritoriul României în condiţiile Legii nr. 122/2006 (statut de refugiat) şi cu drept de şedere continuă mai mare de 5 ani reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru acordarea dreptului de şedere permanentă, iar în această privinţă statul beneficiază de o marjă largă de apreciere în ceea ce priveşte şederea unui cetăţean străin pe teritoriul său. Acest atribut decurge din principiul suveranităţii, consfinţit de art. 1 alin. (1) din Constituţia României astfel că statul nu poate fi obligat să acorde reclamantului drept de şedere permanentă atâta timp cât există riscul ca acesta să constituie un pericol pentru ordinea publică.
3. Motivele de recurs înfăţişate de recurentul-reclamant
Împotriva sentinţei civile nr. 259 din 22 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul J.A.M.O., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Invocând ca temei de drept al demersului său procesual prevederile art. 299 şi urm. C. proc. civ. şi ale art. 3041 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că argumentele reţinute de prima instanţă în susţinerea respingerii contestaţiei sale, sunt neîntemeiate întrucât atât dreptul de şedere pe termen lung (art. 77 din O.U.G. nr. 194/2002) cât şi cetăţenia română pot fi revocate, inclusiv pentru motive ce ţin de siguranţa naţională.
A mai arătat recurentul că instanţa de fond, în acord cu argumentele autorităţii intimate pârâte, avansează ideea că admiterea cererii de acordare a dreptului de lungă şedere impune exigenţe ieşite din comun, pentru faptul că odată admisă cererea nu ar mai exista posibilitatea de revocare a dreptului acordat, ceea ce nu este real.
A mai învederat recurentul că înscrisul pe care s-a bazat decizia administrativă, ca şi hotărârea instanţei, respectiv adresa S.R.I. din 29 decembrie 2012 este clasificat strict secret, nu a fost comunicat nici apărătorului său, astfel că deşi s-a solicitat ca instanţa de fond să exercite un control efectiv şi riguros al informaţiilor conţinute din motivarea instanţei de fond nu rezultă că o astfel de analiză s-ar fi efectuat.
În fine, recurentul a precizat că referirile instanţei de fond la cauza C.E.D.O. Saadi contra Italiei nu au relevanţă în cauză, dimpotrivă fiind reţinută prevalenţa art. 3 din Convenţie chiar în faţa unor considerente de securitate naţională.
4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Recursul nu este fondat.
Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor aduse de recurentul-reclamant, raportat la cadrul normativ aplicabil dar şi sub toate aspectele, astfel cum permit prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate de natură a antrena modificarea soluţiei adoptate de prima instanţă, în considerarea celor în continuare arătate, în completarea şi respectiv precizarea considerentelor înfăţişate de judecătorul fondului.
Recurentul-reclamant a investit instanţa de contencios administrativ cu soluţionarea contestaţiei sale împotriva refuzului Oficiului Român pentru Imigrări de acordare a dreptului de şedere pe termen lung, comunicat prin adresa din data de 27 aprilie 2012.
Din cuprinsul actului atacat, după cum s-a reţinut şi cu ocazia judecăţii în fond a cauzei se reţine că cererea recurentului-reclamant, cetăţean somalez, de acordare a dreptului de şedere pe termen lung în România a fost respinsă în temeiul art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, cu modificările şi completările ulterioare.
Argumentul esenţial pe baza căruia prima instanţă a apreciat că nu se poate reţine refuzul nejustificat al autorităţii intimate competente, de a acorda recurentului-reclamant dreptul de şedere permanentă (pe termen lung) pe teritoriul României îl reprezintă chiar analiza efectuată de judecătorul fondului, prin raportare la prevederile art. 714 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2012, a informaţiilor cuprinse în înscrisul cu caracter secret de stat, nivel de secretizare strict secret (adresa S.R.I. din 20 decembrie 2012).
Aşadar, contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte, care, la rândul său, a examinat nemijlocit informaţiile transmise de către S.R.I., constată că nu se poate reţine lipsa din motivarea hotărârii a verificării efective exercitate de instanţă în sensul stabilirii pertinenţei informaţiilor cuprinse în documentul purtând menţiunea „strict secret”, mai ales că şi recurentul a afirmat că se impunea respectarea de către prima instanţă a regimului respectivului înscris.
Relativ la modalitatea specială de motivare a deciziei administrative de respingere a cererii, respectiv fără ca informaţiile cu caracter secret să fie menţionate în mod expres, sunt avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 182/2002 privind informaţiile clasificate, în special art. 1 teza I, art. 16 şi art. 36 alin. (1), dispoziţiile H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, precum şi faptul că recurentul nu este o persoană căreia să-i fi fost încredinţate informaţii clasificate, precum cele din prezenta speţă, acesta fiind totuşi notificat asupra condiţiei legale pe care nu o îndeplineşte.
Drept urmare, raportat la prevederilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 şi Înalta Curte apreciază că acţiunea promovată de recurentul-reclamant a fost în mod legal şi justificat respinsă, ca neîntemeiată, întrucât nu este îndeplinită în cazul său condiţia de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională.
Aceasta deoarece constatarea neîndeplinirii condiţiei de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională este suficientă pentru a reţine legalitatea refuzului de acordare a dreptului de şedere pe termen lung, faţă de neîndeplinirea uneia dintre condiţiile legale ce trebuie realizate cumulativ şi nu poate determina nicidecum acordarea acestui drept, pe considerentul că autoritatea pârâtă a apreciat diferit îndeplinirea condiţiei respective atunci când a examinat cererea reclamantului de acordare a dreptului de şedere temporară, prelungind succesiv acest drept.
Împrejurarea invocată de recurent în sensul că măsura acordării dreptului de şedere pe termen lung, poate fi ulterior revocată, nu poate fi primită ca un argument ce demonstrează caracterul nejustificat al refuzului autorităţii intimat, câtă vreme, în mod evident vizează situaţii identice viitoare, generatoare ale unei măsuri administrative de altă natură, inaplicabile în cauză, în mod evident.
În fine, chiar acceptând astfel cum a arătat şi recurentul-reclamant că referirea instanţei de fond cuprinsă în considerentele hotărârii atacate, la cauza C.E.D.O. Saadi nu prezintă relevanţă în cauză, în discuţie nefiind o cerere ce ar avea ca rezultat returnarea în ţara de origine, Înalta Curte arată că dată fiind natura evident subsidiară a acestei argumentaţii, aceasta nu este de natură a afecta soluţia principial corectă, de respingere ca neîntemeiată a acţiunii de faţă.
Nefondate sunt şi toate celelalte susţineri şi critici ale recurentului-reclamant vizând pretinsa îngrădire a dreptului său, în condiţiile în care, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 70 şi urm. din O.U.G. nr. 194/2002, cetăţenii străini nu dobândesc automat un drept de şedere temporară sau pe termen lung prin simpla intrare pe teritoriul României sau prin depunerea unei cereri, având doar o vocaţie de a dobândi un atare drept care se acordă de autorităţile române atunci când toate condiţiile strict prevăzute de textele de lege arătate sunt îndeplinite.
Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi a art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul J.A.M.O. împotriva sentinţei civile nr. 259 din 22 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2188/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2287/2014. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
