ICCJ. Decizia nr. 2312/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2312 /2014
Dosar nr. 5671/30/2010
Şedinţa publică de la 20 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Timiş la data de 7 iulie 2010, reclamanta SC B.I.A. SRL, în contradictoriu cu A.N.A.F., D.G.F.P. Timiş, a solicitat anularea actului administrativ fiscal emis de pârâta A.N.A.F., D.G.F.P. Timiş, respectiv decizia de impunere din 29 iulie 2009 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost supusă unui control din partea organelor fiscale, control finalizat prin raportul de inspecţie fiscală din 28 iulie 2009, înregistrat din 29 iulie 2009, în baza căruia a fost emisă decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 29 iulie 2009, ce a stabilit obligaţii suplimentare de plată în sarcina societăţii, în sumă totală de 532.361 RON, compusă din: 213.986 RON impozit pe profit, 40.234 RON majorări de întârziere, 254.819 RON taxă pe valoare adăugată şi 23.322 majorări de întârziere.
Reclamanta a considerat că aceste obligaţii suplimentare de plată au fost stabilite în mod nelegal de către pârâtă, motiv pentru care a formulat contestaţie împotriva deciziei de impunere din 29 iulie 2009.
Această contestaţie a fost soluţionată de către pârâtă prin decizia din 28 ianuarie 2010 comunicată la 9 februarie 2010, fiind respinsă ca neîntemeiată în privinţa sumei de 507.766 RON, reprezentată de 213.986 RON (impozit pe profit), 40.234 RON (majorări de întârziere), 228.224 (TVA) şi 23.322 (majorări de întârziere). Prin aceeaşi decizie a fost respinsă ca nemotivată TVA în sumă de 26.595 RON.
În privinţa impozitului pe profit şi, respectiv, înregistrarea ca şi cheltuială deductibilă a sumei de 79.516 RON, reprezentând cheltuiala aferentă consumului de sămânţă de porumb achiziţionată în baza unor facturi emise de SC A. SRL Bucureşti şi SC S.M.R. SRL Timişoara, reclamanta a arătat că nu a putut justifica necesitatea achiziţionării şi utilizării sămânţei de porumb în scopul obţinerii de venituri taxabile în anul agricol 2008, fiind încălcate în acest fel, în accepţiunea pârâtei, prevederile art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 coroborate cu prevederile art. 21 alin. (1) din acelaşi act normativ.
A mai arătat că, prin nota explicativă dată cu ocazia controlului fiscal, s-a precizat în mod eronat faptul că „facturarea către SC B.I.A. SRL a fost o greşeală din partea furnizorului”, întrucât la acel moment s-a pierdut din vedere faptul că această cultură a fost calamitată, ca urmare a însămânţării târzii, întrucât era vorba de o cultură ce s-a realizat cu 2 ani înaintea controlului, ea nefiind nici asigurată.
În ceea ce priveşte consumul de motorină, reclamanta a precizat că pârâta a folosit ca justificare a menţiunilor din actele de control, o fişă tehnologică ce relevă un consum de 8640 I motorină/100 hectare (86,4 l/ha), pentru tot ciclul de producţie. Or, consumul reclamantei este unul de 102 I motorină la hectar, în condiţiile în care pământul era pârlog. În atare situaţie, un consum cu 14-15 l/ha mai mare, s-a apreciat că nu este deloc exagerat şi nici pe departe supradimensionat.
Reclamanta a arătat că nu se explică de ce pârâta a eliminat de la deductibilitate integral consumul reclamantei şi nu l-a considerat relevant, cel puţin proporţional cu ceea ce rezulta din acele „fişe tehnologice” sustrase din dosarul unei alte societăţi, considerate ca fiind consumuri etalon, deşi ele sunt consumuri specifice, imposibil de regăsit în două cazuri distincte.
Mai mult, argumentele pârâtei, legate de faptul că au fost excluse aceste sume de la deductibilitate, întrucât reclamanta nu a avut angajaţi cu carte de muncă, nu sunt sustenabile şi sunt în mod evident contrazise de contractele de prestări servicii încheiate cu societăţile din grup, contracte de care pârâta avea cunoştinţă, dar a înţeles să nu le ia în considerare.
A susţinut reclamanta că scoaterea acestor sume de la deductibilitate este una eronată şi abuzivă, în condiţiile în care, spre exemplu, în privinţa cantităţilor de azotat de amoniu, organul de inspecţie fiscală face o confuzie grosieră între substanţa activă şi kilograme de îngrăşământ/hectar.
De asemenea, reclamanta a precizat că deţine situaţie de lucrări pentru 508,73 ha, iar ierbicidele în valoare totală de 151.857 RON au fost folosite pentru toate aceste suprafeţe.
Tratamentul cu N. a seminţelor se face înainte de însămânţare, iar erbicidarea se face ulterior. Produsul N. a fost predat către SC B.A.D. SRL şi SC I.C. SRL în acest scop, astfel încât nu este sustenabilă afirmaţia pârâtei potrivit căreia cele 2 societăţi nu ar fi efectuat lucrări de tratament seminţe, iar această afirmaţie se explică prin lipsa de documentare a pârâtei în privinţa procesului tehnologic de tratament a seminţelor.
Cât priveşte excluderea de la deductibilitate a sumei de 1.600 RON aferentă unor facturi reprezentând „prestări servicii consultanţă” emise de către SC V.N. SRL Timişoara, reclamanta a susţinut că aceasta apare ca inexplicabilă, în condiţiile în care organelor de control le-a fost pusă la dispoziţie situaţia de lucrări prestate de către SC V.N. SRL Timişoara către reclamantă, situaţie de lucrări ce nu a fost acceptată în mod nejustificat.
În privinţa contractului de închiriere prin care SC B.I.A. SRL a închiriat 2 mijloace fixe ce le avea în proprietate (cilindru compactor şi buldozer) către SC I.C. SRL Timişoara, a arătat că organul de inspecţie fiscală se află într-o gravă eroare, întrucât actele aflate în posesia reclamantei, în baza cărora organul de control impută deficienţe legate de acest contract de închiriere, nu sunt situaţii de lucrări ale SC B.I.A. SRL (fostă SC R.I.E. SRL), ci ale altei societăţi din grup (SC I.C. SRL), lucrările neaparţinând societăţii reclamante, prin urmare baza de impunere stabilită nu este reală.
Referitor la contractul încheiat cu SC T.I. SRL, a susţinut că acest contract a fost într-adevăr succedat de emiterea unei facturi proforme de către reclamantă (fostă SC R.I.E. SRL) către SC T.I. SRL, factură proformă ce nu a fost acceptată de această societate, sens în care prin adresa din 22 octombrie 2007 SC T.I. SRL îi aduce reclamantei la cunoştinţă acest aspect, precum şi faptul că doreşte rezilierea contractului de prestări servicii din 15 octombrie 2007, fapt ce se materializează prin actul adiţional încheiat la data de 1 noiembrie 2007.
În privinţa taxei pe valoare adăugată, în mod evident, pentru identitate de raţiune, raportat la argumentele expuse mai sus, s-a apreciat că a fost stabilită în mod eronat şi cu rea-credinţă.
Prin sentinţa civilă nr. 1548/PI/CA din 19 noiembrie 2010, Tribunalul Timiş a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionarea a acţiunii, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 3 martie 2011, iar prin încheierea din data de 22 iunie 2011 a fost respinsă excepţia tardivităţii acţiunii, pe considerentul că în cuprinsul acţiunii se atacă şi decizia nr. 38 din 28 ianuarie 2010, apreciind că nemenţionarea în mod expres în cadrul petitului acţiunii, nu conduce la ideea că reclamanta nu a avut în vedere şi această decizie, iar prin încheierea din 16 noiembrie 2011 a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pe considerentul că, prin încheierea din 22 iunie 2011, a reţinut deja că din cuprinsul acţiunii reclamantei rezultă că este atacată şi decizia nr. 38/2010. Or, de vreme ce acţiunea a fost introdusă la 7 iulie 2010, decizia fiind comunicată la 9 februarie 2010, rezultă că termenul legal de şase luni a fost respectat.
Curtea a mai reţinut că în şedinţa din 22 iunie 2011, reclamanta nu şi-a completat acţiunea cu un petit nou, ci a explicat obiectul cererii sale iniţiale.
În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize fiscale.
Prin sentinţa nr. 578 din 30 octombrie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC B.I.A. SRL Timişoara, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiş şi a anulat în parte decizia de impunere din 29 iulie 2009 şi decizia din 28 ianuarie 2010, emise de D.G.F.P. Timiş, respectiv în ceea ce priveşte impozitul de profit, TVA şi accesoriile aferente facturii proformă din 15 octombrie 2007, emisă de reclamantă.
A respins în rest acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 2.230 RON, reprezentând onorariu expert.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a constatat că acţiunea reclamantei este întemeiată doar în ce priveşte impunerile fiscale aferente facturii proformă din 15 octombrie 2007, reţinând că această factură nu a fost acceptată de către SC T.I. SRL, care prin adresa din 22 octombrie 2007, i-a adus reclamantei la cunoştinţă acest aspect, precum şi intenţia sa de reziliere a contractului de prestări servicii din 15 octombrie 2007, părţile convenind rezilierea contractului prin actul adiţional încheiat la data de 1 noiembrie 2007.
În evidenţele contabile ale reclamantei nu au fost menţionate operaţiuni care să dovedească efectuarea serviciilor stipulate în contractul reziliat, iar organul fiscal nu a făcut dovada, (deşi ar fi avut posibilitatea prin efectuarea unui control încrucişat) că societatea contractantă ar fi efectuat vreo plată către reclamantă.
Având în vedere că de la data încheierii contractului şi până la data rezilierii acestuia a trecut o perioadă foarte scurtă, care face credibilă afirmaţia reclamantei că nu a prestat aceste servicii, precum şi împrejurarea, reţinută de altfel şi de organul fiscal, că reclamanta nu avea forţa de muncă necesară efectuării de lucrări agricole, coroborată şi cu lipsa oricărei dovezi (facturi, situaţii de lucrări etc.), având în vedere şi concluziile expertului fiscal desemnat în cauză, prima instanţă a apreciat că dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi art. 134^1 alin. (1) C. fisc. nu sunt incidente în cauză şi că reclamanta nu datorează impozit pe profit, TVA şi accesorii pentru suma înscrisă în factura menţionată.
Cu privire, însă, la celelalte obligaţii fiscale ale reclamantei, Curtea a reţinut că acestea au fost corect stabilite prin actele administrativ-fiscale contestate, având în vedere următoarele:
Cu privire la impozitul pe profit calculat ca urmare a măririi bazei de impunere cu cheltuiala (apreciată de organul fiscal ca fiind nedeductibilă), a sumei totale de 79.516 RON, reprezentând cheltuiala aferentă consumului de sămânţă de porumb achiziţionată în baza unor facturi emise de SC A. SRL Bucureşti şi SC S.M.R. SRL Timişoara, a constatat că din planurile de cultură pentru perioada 2008-2009 rezultă că reclamanta nu a efectuat culturi de porumb, astfel că aceste cheltuieli nu sunt dovedite.
Mai mult decât atât, însuşi administratorul societăţii a recunoscut în nota explicativă data la data de 30 iunie 2009 că s-a produs o eroare, urmând a fi efectuate rectificări în evidenţele contabile.
Nu în ultimul rând a reţinut că şi expertul fiscal desemnat în cauză a concluzionat în acelaşi sens, acesta aducând în plus şi argumentul necorelării susţinerilor reclamantei care a specificat în procesul-verbal din data de 25 august 2008 că însămânţarea a avut loc la data de 20 mai 2008, în vreme ce sămânţa se pretinde că a fost dată în consum o lună mai târziu, prin bonurile de consum din data de 30 iunie 2008.
Pentru consumul de motorină, în cuantum de 430.963 RON, instanţa de fond a apreciat că reclamanta nu a dovedit că motorina a fost folosită efectiv în desfăşurarea obiectului său de activitate, având în vedere că în perioada 2006-2009 reclamanta nu avea forţă de muncă necesară efectuării lucrărilor agricole proprii, că nu există avize de însoţire a mărfii sau documente de transport şi că nu există situaţii de lucrări pentru fiecare tip de lucrare pretins efectuată de alţi prestatori, precum şi necorelarea datei când a fost achiziţionat combustibilul (decembrie 2007) cu data când se pretinde a fi fost efectuate lucrările (noiembrie 2007).
Mai mult decât atât, prima instanţă a remarcat şi faptul că pretinsele lucrări efectuate de alte societăţi (SC B.A.D. SRL şi SC I.C. SRL) nu au fost facturate către reclamantă, ceea ce dovedeşte caracterul fictiv al lucrărilor şi, prin urmare, caracterul nedeductibil al cheltuielilor cu motorina.
Cu privire la achiziţionarea azotatului de amoniu şi a produselor fitosanitare, Curtea de apel a reţinut că reclamanta nu a probat că aceste cheltuieli au fost efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, în condiţiile în care, aşa cum a concluzionat atât organul fiscal, cât şi expertul desemnat, lipsesc documentele justificative de genul avizelor de însoţire, proceselor-verbale de predare primire ori notelor de transfer, care să facă posibilă determinarea datei când substanţele au fost folosite ori lucrările pentru care au fost destinate, precum şi consumul efectiv.
De asemenea, în privinţa cheltuielii în sumă totală de 1.600 RON, aferentă unor facturi reprezentând prestări servicii consultanţă emise de către SC V.N. SRL Timişoara, în baza contractului din 1 septembrie 2008, judecătorul fondului a considerat, de data aceasta contrar concluziilor expertului desemnat, că raportul de activitate emis de societatea prestatoarea nu dovedeşte efectuarea acestor servicii, raportul conţinând doar o enumerare de servicii, fără dovedirea efectuării acestora prin situaţii de lucrări ori prin copii ale reclamelor pretins efectuate.
În privinţa contractului de închiriere prin care SC B.I.A. SRL a închiriat 2 mijloace fixe ce le avea în proprietate (cilindru compactor şi buldozer) către SC I.C. SRL Timişoara, Curtea a reţinut că, în mod corect, au stabilit inspectorii fiscali un venit realizat de 88.860 RON (24.990 RON în anul 2007, 58.930 RON în anul 2008 şi 4.940 RON în anul 2009), având în vedere discrepanţa ce vizează volumul lucrărilor înscrise în situaţiile de lucrări întocmite lunar de societate şi volumul lucrărilor evidenţiat în contabilitate cu facturile din 1 octombrie 2007, din 12 decembrie 2007, din 1 aprilie 2008 şi din 21 mai 2008, aceste facturi referindu-se la un număr mult mai redus de ore prestate (10 ore pentru primele trei facturi şi 30 de ore pentru ultima factură) faţă de orele incluse în situaţiile lunare de lucrări.
În privinţa taxei pe valoare adăugată, pentru identitate de raţiune, raportat la argumentele expuse mai sus, instanţa de fond a reţinut că în mod corect a apreciat organul fiscal că este nedeductibilă TVA aferentă cheltuielilor apreciate la rândul lor nedeductibile (cheltuiala cu sămânţa de porumb motorina, azotatul de amoniu, produsele fitosanitare, cheltuiala cu consultanţa).
Tot astfel, pentru aceleaşi considerente arătate în cadrul analizei impozitului pe profit, s-a apreciat că în mod corect a calculat organul fiscal TVA de colectat pentru serviciile prestate de reclamantă (dar nefacturate) către SC I.C. SRL Timişoara, vizând închirierea utilajelor agricole.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamanta SC B.I.A. SRL, cât şi pârâta D.G.F.P. Timiş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta-reclamantă a solicitat repunerea în termenul de recurs, în temeiul art. 103 alin. (2) C. proc. civ. susţinând că a luat la cunoştinţă de motivele sentinţei civile nr. 578 din 30 octombrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara la data de 21 martie 2013.
Recurenta-reclamantă a criticat sentinţa instanţei de fond în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. susţinând în esenţă că motivarea hotărârii este contradictorie, caracterul deductibil al unor cheltuieli efectuate nefiind analizat în raport cu dispoziţiile art. 19 alin. (1) C. fisc., iar unele cheltuieli au fost excluse în mod nelegal de la deductibilitate deşi fără efectuarea acestora nu puteau fi realizate venituri impozabile.
În acest sens, recurenta-reclamantă a reluat susţinerile formulate prin acţiune referitoare la caracterul deductibil al sumei de 79.516 RON, reprezentând cheltuieli aferente consumului de sămânţă de porumb, cheltuielile aferente consumului de motorină în sumă de 430.963 RON, cheltuielile efectuate cu achiziţia azotatului de amoniu şi a produselor fitosanitare cât şi a cheltuielilor în sumă de 1.600 RON aferente facturilor reprezentând servicii de consultanţă, precum şi cheltuielile aferente contractului de închiriere privind cele două mijloace fixe (cilindru compactor şi buldozer).
În ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată, recurenta-reclamantă a susţinut având în vedere aceleaşi argumente, că organele fiscale au stabilit în mod greşit şi cota de TVA aferente sumelor excluse de la deductibilitate.
Totodată recurenta-reclamantă a criticat respingerea de către instanţă a cererii privind efectuarea unei expertize în specialitatea agricultură sau a unei contraexpertize fiscale, invocând în acest sens dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă D.G.F.P. a criticat sentinţa atacată în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 susţinând în esenţă că în mod eronat instanţa de fond a respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune deşi reclamanta a contestat decizia de soluţionare a contestaţiei prealabile peste termenul legal.
Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a criticat soluţia de admitere în parte a acţiunii formulate de reclamantă, susţinând în esenţă că reclamanta nu poate fi exonerată de plata obligaţiilor fiscale suplimentare privind impozitul pe profit, TVA şi accesoriile aferente, în ceea ce priveşte factura proformă din 15 octombrie 2007 emisă de aceasta.
Examinând cu prioritate cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurenta-reclamantă SC B.I.A. SRL, Înalta Curte o va respinge având în vedere că data comunicării sentinţei atacate este 12 decembrie 2013, astfel cum rezultă din dovada comunicării hotărârii anexată la dosarul instanţei de fond şi data înregistrării recursului formulat, respectiv 8 aprilie 2013, iar dovada anexată cererii de recurs privind comunicarea sentinţei atacate nu justifică repunerea în termenul legal pentru formularea rec ursului şi în consecinţă va respinge recursul formulat în cauză, ca tardiv formulat.
În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-pârâtă D.G.F.P. Timiş, Înalta Curte, examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente în cauză cât şi în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, având în vedere considerentele expuse în continuare.
O primă critică formulată de recurenta-pârâtă vizează respingerea de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte anularea deciziei emisă în soluţionarea contestaţiei, respectiv decizia din 18 ianuarie 2010.
Instanţa de control judiciar constată că susţinerile recurentei sunt nefondate întrucât astfel cum rezultă din acţiunea formulată, cererea reclamantei a vizat atât decizia de impunere din 29 iulie 2009 cât şi decizia din 18 ianuarie 2010 emisă de pârâtă, în soluţionarea contestaţiei formulate în temeiul dispoziţiilor art. 205 şi urm. C. proc. fisc.
Având în vedere termenul la care această decizie a fost comunicată reclamantei, respectiv data de 9 februarie 2010, cât şi termenul la care aceasta a înregistrat acţiunea prin care a solicitat anularea actelor administrativ fiscale, respectiv 7 iulie 2010 rezultă că termenul legal de 6 luni pentru contestare a fost respectat.
În ceea ce priveşte criticile pe fond formulate de recurenta-pârâtă, potrivit cărora instanţa de fond în mod greşit a admis în parte cererea reclamantei cu privire la impunerile fiscale aferente facturii proformă din 15 octombrie 2007, Înalta Curte constată că sunt nefondate.
Astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, intimata-reclamantă a încheiat contractul de prestări servicii din 15 octombrie 2007 cu SC T.I. SRL având ca obiect prestarea unor servicii agricole.
Factura proformă din 15 octombrie 2007 a fost emisă în urma contractului încheiat, însă aceasta nu a fost acceptată la plată astfel cum rezultă din adresa din 22 octombrie 2007, iar contractul respectiv a fost reziliat conform actului adiţional.
Astfel fiind, instanţa de control judiciar constată că în mod corect instanţa de fond a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute de dispoziţiile art. 19 alin. (1) C. fisc. privind profitul impozabil întrucât acesta se calculează în situaţiile în care există un venit realizat, iar nu în situaţia unui venit care ar fi trebuit să se realizeze, dar nu a fost realizat.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr 554/2004 Înalta Curte va respinge recursurile formulate în cauză, respectiv recursul recurentei-reclamante ca tardiv formulat şi recursul recurentei-pârâte, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de repunere în termen.
Respinge recursul declarat de SC B.I.A. SRL împotriva sentinţei nr. 578 din 30 octombrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.
Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Timiş împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2298/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2326/2014. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
