ICCJ. Decizia nr. 2279/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2279/2014
Dosar nr. 10778/2/2011
Şedinţa publică de la 16 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta SC T.S.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Externe şi Departamentul pentru Controlul Exporturilor - D.A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa:
- să se constate nulitatea ordinului directorului general prin care i s-a refuzat emiterea licenţei individuale de import (act administrativ menţionat în adresa din 10 iunie 2011) şi, în consecinţă, obligarea pârâţilor la emiterea actului administrativ individual - licenţa individuală de import solicitată prin cererea înregistrată în evidenţele reclamantei din 7 iunie 2011;
- obligarea pârâţilor la repararea pagubei cauzate prin refuzul acordării licenţei de import, respectiv la plata sumei de 160.544 lei (echivalentul a 36.906,67 euro) cu titlu de despăgubiri pentru beneficiul nerealizat ca urmare a necomercializării produselor pe care intenţiona să le importe;
- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că este o societate care are statut de armurier autorizat, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor pentru operaţiunile de import, depozitare, comerţ, închiriere, etc. a acestor produse.
Totodată, a arătat că este şi persoană autorizată să desfăşoare operaţiuni cu armamente, muniţii şi alte produse militare, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 158/1999 privind regimul de control al exporturilor, importurilor şi altor operaţiuni cu produse militare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 595/2004, având o activitate semnificativă în acest domeniu şi cunoscând foarte bine toate prevederile legislative, precum şi practicile autorităţilor competente, care guvernează operaţiunile cu arme şi muniţii militare, pe lângă cele civile.
Prin cererea de emitere a licenţei de import din 7 iunie 2011, a solicitat D.A. acordarea licenţei pentru următoarele produse care nu au destinaţie militară: cartuş cu glonţ cal. 9 x 19 mm FMJ; cartuş cu glonţ cal. 9 x 19 mm RHFP; cartuş cu glonţ cal. 9 x 18 mm FMJ; cartuş cu glonţ cal. 7,65 x 17 mm FMJ; cartuş cu glonţ cal. 223 Rem FMJ; cartuş cu glonţ cal. 223 Rem HPBT; cartuş cu glonţ cal. 12 x 67,5 bile cauciuc.
Refuzul de acordare a licenţei individuale de import i-a fost comunicat prin adresa D.A. din 10 iunie 2011.
Motivul invocat de către D.A. constă în faptul că nu ar fi respectat prevederile art. 26 lit. d) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 158/1999 privind regimul de control al exporturilor, importurilor şi altor operaţiuni cu produse militare aprobate prin Ordinul nr. 59/2005 al preşedintelui A., respectiv că nu ar fi completat corect Declaraţia destinatarului final (DDF), aceasta nefiind "semnată de către persoana care are dreptul să angajeze răspunderea juridică a societăţii utilizatorului final al importului" şi că nu ar fi transmis şi "copii ale documentelor prevăzute la pct. f) şi g) din Normele metodologice", necesare în cazul în care utilizatorul final, adică "instituţii abilitate", "este altul decât importatorul".
În opinia reclamantei, refuzul acordării licenţei în alte cazuri decât cele prevăzute de legislaţia privind controlul exporturilor de produse militare (art. 28 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 158/1999, art. 33 şi 37 din Normele metodologice) este ilegal, iar motivul pe care D.A. îl invocă nu se regăseşte în aceste prevederi legale.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.A., iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată .
+++2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 4701 din 3 septembrie 2012, Curtea de apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respons ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.A., iar pe fond a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC T.S.I. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Externe şi Departamentul pentru Controlul Exporturilor - D- ANCEX.
În considerente, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată sub nr. 3353/07 iunie 2011, reclamanta a solicitat acordarea licenţei individuale de import pentru efectuarea unei operaţiuni de import a unei cantităţi de cartuşe cu glonţ, conform tipurilor descrise în cadrul cererii, în cantitate de 1.900.800 de bucăţi, prezentând în sprijinul acestei cereri şi declaraţia destinatarului final în care a fost menţionată împrejurarea că această cantitate de muniţie va fi folosită pentru revânzare către persoane autorizate conform Legii nr. 295/2004 şi instituţii abilitate din România.
Prin avizul nr. 20/09 iunie 2011, Consiliul Interministerial pentru controlul exporturilor, importurilor şi altor operaţiuni cu produse militare a avizat nefavorabil cererea de licenţă.
În temeiul acestui aviz, a fost emis Ordinul nr. 145/09 iunie 2011 de către D.A., prin directorul General din cadrul MAE, care la art. 3 a prevăzut refuzul de eliberare a licenţei de import.
Acest ordin a fost adus la cunoştinţa reclamantei prin adresa nr. W1-1/3243/10 iunie 2011 emisă de pârâtul D.A., în care au fost menţionate motivele refuzului eliberării unei astfel de licenţe, respectiv lipsa semnăturii de către persoana care are dreptul să angajeze răspunderea juridică a societăţii utilizatorului final al importului, conform art. 26 lit. d) din Normele Metodologice de aplicare a OUG nr. 158/1999, norme aprobate prin Ordinul nr. 59/2005 emis de Preşedintelui D.A..
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului D.A., invocată de către pârâtul MAE, prima instanţă a constatat că nu este întemeiată, deoarece există identitate între persoana pârâtului şi emitentul actului administrativ a cărui anulare se solicită, ordinul de refuz al acordării licenţei individuale de import fiind emis de către directorul D.A..
Esenţială este capacitatea de drept administrativ a acestuia de a emite fie un act administrativ tipic, fie unul atipic, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, sub forma refuzului expres de recunoaştere a dreptului persoanei pretins vătămată.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a constatat că autorităţile publice pârâte au procedat conform competenţelor legale şi fără exces de putere în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) şi n din legea nr. 554/2004, republicată.
Analizând prevederile art. 26 din Anexa la Ordinul nr. 59/2005 emis în aplicarea OUG nr. 158/1999, republicată, prima instanţă a reţinut că scopul legiuitorului a fost ca alături de cererea de licenţă, semnată conform literei a) de către persoana care are dreptul să angajeze răspunderea juridică a societăţii, la dosar să fie ataşată, conform literei d) şi declaraţia destinatarului final, completată pe formularul-tip, semnată de către persoana care are dreptul să angajeze răspunderea juridică a societăţii utilizatorul final al importului, persoană care în funcţie de situaţia concretă poate diferi de persoana care desfăşoară efectiv activităţile de import, astfel cum este şi cazul cererii formulată de către reclamantă.
Cum în speţă, intenţia acordării licenţei individuale de import era aceea de revânzare către persoane autorizate, conform Legii nr. 295/2004 şi către instituţiile abilitate, era necesar ca reclamanta să prezinte pârâţilor şi documentul menţionat la lit. d), respectiv declaraţia destinatarului final, semnată însă nu de către reclamantă, aceasta necumulând şi calitatea de utilizator final, ci de către persoanele cărora produsele importate urmau a le fi revândute de către reclamantă, astfel încât în lipsa unui asemenea document întocmit conform acestor norme metodologice cererea reclamantei nu putea fi admisă.
Instanţa de fond a constatat că nu pot fi reţinute susţinerile reclamantei privind împrejurarea că, în cazul unor alte cereri de licenţiere individuală de import pârâţii au procedat prin admiterea acestora, deşi fusese menţionată intenţia de revânzare către persoanele autorizate şi către alte instituţii abilitate, fără a fi semnată declaraţia destinatarului final de către persoana care are dreptul să angajeze răspunderea juridică a societăţii utilizatorul final al importului, ci de către reclamantă, având în vedere că nu poate fi invocată în sprijinul analizării unei noi cereri practica anterioară a pârâţilor în soluţionarea acestui tip de cereri de licenţiere de import.
În aprecierea instanţei, reclamanta trebuia să respecte dispoziţiile legale privind procedura de acordare a unor astfel de licenţe individuală, mai ales că avea cunoştinţă de obligaţia depunerii declaraţiei destinatarului final, aşa cum rezultă din corespondenţa purtată cu pârâta, precum şi din conţinutul cererilor de licenţă anterior admise, fiind necesară depunerea unui asemenea document tocmai pentru a se da posibilitatea pârâţilor, conform art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 158/1999, republicată, să exercite un control deplin şi efectiv asupra cantităţilor şi destinatarilor finali ai unor asemenea produse.
Din analiza reglementări legale incidente, prima instanţă a reţinut că în materia importului de muniţie, prin hotărâre de Guvern se impune exercitarea unui control direct şi efectiv din partea autorităţii publice competente, fiind recunoscută în acest sens, o marjă de apreciere mai largă în analizarea unor cereri care depăşesc, sub aspect cantitativ, nivelul cantităţilor de astfel de produse solicitate la licenţiere de către importatorii autorizaţi pentru aceste operaţiuni, impunându-se prevalenţa interesului public în analiza documentaţiei ataşată în susţinerea cererilor individuale având în vedere specificul produselor importate.
Din această perspectivă, modul de soluţionare a cererii de către pârâţi nu poate fi apreciat drept o încălcare abuzivă a normelor legale, respectiv o împiedicare a reclamantei de a-şi desfăşura activitatea pentru care este şi autorizată, astfel încât, chiar anterior datei emiterii licenţei autoritatea publică competentă să fie în măsură să analizeze circulaţia unor astfel de produse către fiecare beneficiar final, altul decât societatea importatoare.
În opinia instanţei, nu este relevant faptul că, ulterior pârâţii ar fi putut efectua astfel de verificări în privinţa utilizatorilor finali, scopul acordării fiecărei licenţe vizând fiecare activitate de import de produse supuse autorizării.
Conchizând, instanţa de fond a apreciat că nu se poate reţine existenţa unui refuz nejustificat din partea pârâţilor în privinţa soluţionării favorabile a cererii reclamante, ordinul atacat fiind legal.
Urmare a constatării soluţionării legale a cererii de licenţiere formulată de către reclamantă, instanţa de fond a respins ca neîntemeiat şi capătul accesoriu privind plata unor despăgubiri.
3. Recursul reclamantei
Reclamanta a atacat cu recurs sentinţa menţionată, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în considerarea prevederilor art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta - reclamantă a arătat, în esenţă, că sentinţa se bazează pe un raţionament fals, preluat din apărările autorităţii pârâte, fiind ignorată chestiunea de esenţă care constă în a stabili dacă un armurier autorizat poate cumula calitatea de importator, destinatar final şi utilizator final.
În acest context, recurenta - reclamantă a indicat prevederile legale flagrant încălcate - în opinia sa - făcând referire la normele specifice cuprinse în O.U.G. nr. 158/1999, privind regimul de control al exporturilor, importurilor şi altor operaţiuni cu produse militare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 295/2004, şi la Normele metodologice de aplicare a acestora şi a arătat că motivul pentru care s-a refuzat eliberarea licenţei este nejustificat, pentru că nu este prevăzut în legislaţia aplicabilă.
În altă ordine de idei, recurenta - reclamantă a arătat că are dreptul de a importa în nume propriu, că a fost clarificată calitatea sa de utilizator final, iar în temeiul art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 158/1999 "solicitantul de licenţa are obligaţia să declare autorităţii naţionale destinaţia produselor militare, precum şi destinatarul sau utilizatorul final al acestora".
În opinia recurentei - reclamante, simpla semnare a declaraţiei destinatarului final de către importator, în absenţa cunoaşterii utilizatorului final, nu impietează regimul de control şi nici emiterea licenţei, iar cele 6 licenţe anterioare, exprimând situaţii identice celei care s-a manifestat corespunzător cererii nr. 3353/07 iunie 2011, din punctul de vedere al persoanei destinatarului final, al importatorului, al destinaţiei produselor şi al cadrului legislativ au fost eliberate de către pârât fără nicio observaţie.
4.Apărările intimatului
Prin întâmpinarea depusă la dosar, Ministerul Afacerilor Externe a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că în speţă au fost respectate toate prevederile relevante din cadrul legislativ aplicabil în 2011:
-O.U.G. nr. 158/1999 privind regimul de control al exporturilor, importurilor şi altor operaţiuni cu produse militare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 595/2004, cu modificările ulterioare.
-Ordinul nr. 59/2005 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/1999 privind regimul de control al exporturilor, importurilor şi altor operaţiuni cu produse militare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 595/2004, cu modificările
ulterioare.
-Listele cuprinzând produsele militare supuse regimului de control al exporturilor, importurilor şi altor operaţiuni, aprobate prin H.G. nr. 1607/2010 şi ulterior, prin H.G. nr. 1044/2011;
-Lista comună a Uniunii Europene cuprinzând produsele militare (ultima publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C86/18 martie 2011).
5.Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenta - reclamantă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă la pct. 1 din prezenta decizie, recurenta - reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune vizând ordinul prin care directorul general al Departamentului pentru controlul exporturilor D - ANCEX a exprimat refuzul de eliberare a licenţei de import solicitată prin cererea înregistrată cu nr. 3117/7 iunie 2011.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere constă în exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane, iar excesul de putere este definit în art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeaşi lege ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
În speţă, după cum judicios a observat judecătorul fondului, autorităţile emitente au acţionat în limitele competenţei de soluţionare a cererilor de eliberare a autorizaţiilor, a licenţelor de export şi de import şi a permiselor pentru operaţiuni necomerciale, atribuite prin prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 158/1999, care, prin art. 1-2, instituie un regim de control al operaţiunilor cu produse militare, al destinaţiei şi al utilizării finale a produselor militare ce fac obiectul respectivelor operaţiuni.
Calitatea de armurier autorizat a recurentei - reclamante nu înlătură obligativitatea prevederilor art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 158/1999, în forma aplicabilă în litigiu, potrivit cărora, atunci când solicită eliberarea unei autorizaţii, a unei licenţe de export sau de import ori a unui permis, în nume propriu, persoana care urmează a efectua operaţiunea supusă regimului de control are obligaţia să declare destinaţia produselor militare, precum şi destinatarul sau utilizatorul final al acestuia.
Or, în formularul de declaraţie a destinatarului final nr. 3353/7 iunie 2011, recurenta - reclamantă a menţionat că cele 1.900.800 bucăţi cartuşe pentru care solicita licenţa urmau a fi revândute "către persoane autorizate conform Legii nr. 295/2004 şi instituţii abilitate", fără a indica expres utilizatorul final, aşa cum impune textul normativ citat mai sus, detaliat prin art. 26 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 59/2005 al Preşedintelui D - ANCEX .
Având în vedere marja de apreciere de care dispune autoritatea competentă în exercitarea atribuţiilor sale şi conţinutul concret al cererii de licenţă, nu se poate reţine o conduită culpabilă, în accepţiunea art. 2 alin. (1)lit. i) din Legea nr. 554/2004, în sensul că în loc să refuze eliberarea licenţei, ar fi trebuit să facă aplicarea art. 31 alin. (3) din Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 59/2005, care se referă la complinirea unei documentaţii incomplete.
În consecinţă, Înalta Curte urmează să respingă recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de S.C. T.S.I. S.R.L. împotriva Sentinţei nr. 4701 din 3 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2014.
JUDECATOR,JUDECATOR,JUDECATOR,
S.MarcuG.BogasiuA.D.Stănişor
MAGISTRAT ASISTENT,
S.Toma
Red. G.B.
Tehnored.C.G.
4 ex.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1782/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2376/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
