ICCJ. Decizia nr. 3067/2014. Contencios. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3067/2014
Dosar nr. 8027/2/2011
Şedinţa publică de la 26 iunie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 14 septembrie 2011, reclamanta SC B. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor că, prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 125.867,27 lei reprezentând despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.
Ulterior, suma a fost precizată în cuantum de 1.128.996,63 lei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâta a emis Decizia nr. 47 din 12 februarie 2009 de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal vinuri liniştite. Ulterior, prin sentinţa Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în Dosarul nr. 8975/2/2009, irevocabilă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2222 din 14 aprilie 2011 a fost anulată decizia de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal.
Reclamanta a susţinut că a suferit un prejudiciu în sumă 1.128.996,6 lei, astfel cum a fost precizat la ultimul termen de judecată.
A arătat că societatea se afla în lichidare judiciară şi că autorizaţia de antrepozit permitea producerea şi comercializarea de vinuri liniştite, iar conform C. fisc. este interzisă producerea produselor accizabile în afara antrepozitului fiscal. Prin urmare, nu a putut valorifica stocul de vin existent la data revocării autorizaţiei, iar pe de alta parte nu a mai putut efectua activitatea de producţie vinuri liniştite, ceea ce a condus la imposibilitatea achitării debitelor asumate, respectiv plăţi furnizori, credite, impozite şi taxe.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin Sentinţa nr. 1403 din 22 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC B. SRL, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în esenţă, următoarele:
Reclamanta era beneficiara autorizaţiei antrepozit fiscal din 16 august 2004, valabilă de la data de 1 ianuarie 2007, ce îi permitea producerea, transformarea, deţinerea şi expedierea vinurilor liniştite.
Prin Decizia nr. 47 din 12 februarie 2009 emisă de A.N.V. - Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, a fost revocată autorizaţia de antrepozit fiscal.
Prin Decizia nr. 220 din 28 august 2009, comunicată reclamantei la data de 7 septembrie 2009, a fost respinsă contestaţia administrativă.
Ulterior, prin Sentinţa civilă nr. 1928 din 27 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. 8975/2/2009, irevocabilă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2222 din 14 aprilie 2011, Decizia nr. 47 din 12 februarie 2009 a A.N.V. - Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate a fost anulată.
Perioada vizată pentru despăgubirile pretinse de reclamanta este 7 septembrie 2009 - 14 aprilie 2011 - data rămânerii irevocabile a Sentinţei civile nr. 1928/2010 a Curţii de Apel Bucureşti (actul de revocare nefiind suspendat în această perioada - prin sentinţa pronunţată în Dosarul nr. 1189/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti fiind respinsă cererea de suspendare executare act - Decizia nr. 220/2009).
Reclamanta a pretins că prejudiciul constă în suma totală de 1.128.996,63 lei rezultată din datorii acumulate la terţi ca urmare a imposibilităţii prestării activităţii şi cel rezultat din imposibilitatea valorificării stocului de vin şi a recoltei neutilizate.
Pentru a determina prejudiciul, acesta trebuie să rezulte în primul rând, în mod cert, din culpa autorităţii.
Analizând prejudiciul reclamat pe fiecare categorie de cheltuieli şi concluziile raportului de expertiză, instanţa de fond a reţinut următoarele aspecte:
În perioada 7 septembrie 2009 - 14 aprilie 2011, reclamanta nu a mai putut produce şi livra produse accizabile în regim suspensiv de accize, însă, potrivit art. 185 alin. (12) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, putea valorifica produsele aflate în stoc numai cu acordul autorităţii fiscale competente, în condiţiile prevăzute de norme.
a) Cu privire la stocul de vin (suma pretinsă: 721.600 lei)
Pentru anul 2009, reclamanta a formulat cereri de valorificare stoc vin în urma cărora a valorificat doar 157850 l (1578,50 hl) vin liniştit, din cantitatea de 5177,70 hl aflată în stoc la 1 ianuarie 2009.
Pentru anul 2010, reclamanta a fost îndrumată de DSAOV din cadrul ANV să se adreseze organului vamal competent teritorial, iar în ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de a i se aproba livrarea produselor doar cu completarea DAI pe suport hârtie, i s-a comunicat că aceasta solicitare deroga de la pct. 14 alin. (4) din H.G. nr. 44/2004.
Instanţa constatat că reclamanta nu a probat că pârâta ar fi emis un refuz nejustificat sau ar fi împiedicat-o prin actul administrativ nelegal să valorifice stocul respectiv, astfel că nevalorificarea stocului este rezultatul culpei reclamantei care nu a urmat toate căile legale în vederea obţinerii acordului autorităţii fiscale competente pentru stocul respectiv.
În aprecierea instanţei, chiar dacă s-ar fi obţinut acest acord, cantitatea efectiv vândută de reclamantă depindea de cererea pieţei, ca element aleatoriu, astfel încât nu i se poate reproşa pârâtului că reclamanta nu a vândut întreaga cantitate.
Cu privire la argumentul reclamantei, reiterat şi în ceea ce priveşte celelalte categorii de despăgubiri solicitate în litigiu, care se referă la demararea procedurii insolvenţei asupra reclamantei ca urmare a emiterii actului administrativ nelegal, instanţa a constatat ca prin Sentinţa comercială nr. 271F din 30 iunie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 2118/116/2010 de Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, s-a admis cererea creditorului SC N. SRL privind deschiderea procedurii generale de insolvenţă asupra debitorului - reclamanta în cauză, conform Legii nr. 85/2006.
Pentru a stabili legătura de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtei şi prejudiciu, instanţa a apreciat că este importantă situaţia patrimonială a reclamantei la data scadentei creanţei, întrucât, însăşi creanţa neachitată este faptul generator al deschiderii procedurii, nu la data deschiderii procedurii (ulterioară scadenţei creanţei şi momentului lipsei de lichidităţi).
Conform sentinţei comerciale, la data de 10 mai 2010, reclamanta avea un debit neachitat către N. de 253.156,39 lei din totalul de 260.000 lei (aproximativ 90% din debit), neachitat din lipsă de disponibil la data prezentării la bancă 22 aprilie 2009, dată anterioară emiterii deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit.
Data de referinţă pentru determinarea prejudiciului este 7 septembrie 2009, însă, din considerentele sentinţei comerciale, rezultă ca nici în perioada anterioară, respectiv 22 aprilie 2009 - 10 mai 2010, situaţia patrimonială a reclamantei nu era îmbunătăţită.
Mai mult, expertul desemnat în cauză a indicat contravaloarea stocului de vin pe anii anteriori lui 2009 (2005 - 2008) şi a apreciat că stocul putea fi valorificat chiar anterior emiterii deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit, întrucât vinul provenea din stocuri mult mai vechi, din anii anteriori emiterii actului administrativ nelegal.
Nevalorificarea stocului vechi, respectiv intrarea în procedura generală a insolvenţei nu pot fi imputate autorităţii administrative, din raţionamentul anterior al instanţei rezultând că acesta era rezultat al managementului societăţii reclamante.
Concluzia privind culpa reclamantei pentru lipsa lichidităţilor în perioada 22 aprilie 2009 - 10 mai 2010 rezultă şi din extrasele de cont anterioare datei de 22 aprilie 2009 (la nivelul anilor 2008 - aprilie 2009) de unde rezultă soldul pe zero sau redus al reclamantei, ceea ce denotă că lipsa de lichidităţi a fost chiar anterioară datei de 22 aprilie 2009.
Prin urmare, pretenţiile reclamantei aferente stocului de vin nu sunt întemeiate.
b) Cheltuieli efectuate în dosarul de insolventă (38.210 lei)
Având în vedere lipsa legăturii cauzale între intrarea reclamantei în procedura insolvenţei şi emiterea actului administrativ ilicit, pe cale de consecinţă, nici cheltuielile efectuate în această procedură cu onorarii administrator/lichidator judiciar, alte cheltuieli lichidare nu pot fi imputate în nicio formă pârâtei, întrucât nu derivă din actul administrativ ilicit. Prin urmare, cheltuielile pretinse sunt nefondate.
c) Cheltuielile constând în accesorii contracte credit C. ca urmare a neexecutării sau executării cu întârziere a obligaţiilor asumate prin contractele încheiate de reclamantă (adresa din 17 februarie 2012), în sumă de 36.040,36 lei
Aceste cheltuieli privesc contractul din 29 iulie 2008, pentru care creditul trebuia rambursat la 10 iulie 2009, deci anterior datei de referinţă 7 septembrie 2009, ceea ce dovedeşte că pretenţiile reclamantei sub acest aspect nu sunt întemeiate, culpa în nerambursare aparţinându-i, iar în ceea ce priveşte contractul din 21 mai 2007, expertul a calculat accesoriile bancare de la data de 7 septembrie 2009 la 17 noiembrie 2010.
Instanţa a apreciat că nu s-a probat legătura de cauzalitate între actul administrativ anulat şi creditul neachitat, în condiţiile în care, lipsa de lichidităţi a reclamantei preexista emiterii actului administrativ nelegal.
d) Cheltuielile constând în accesorii creanţe bugetare şi cheltuieli de executare silită (în sumă de 15384,90 lei)
Cu privire la aceste cheltuieli care vizează perioada 7 septembrie 2009 - 30 iunie 2010, având în vedere că lipsa de lichidităţi preexista datei de 7 septembrie 2009 şi că nu s-a probat legătura de cauzalitate dintre neachitarea la termen a debitului şi acumularea de penalităţi în perioada arătată şi revocarea culpabilă de către pârâtă a autorizaţiei de antrepozit fiscal, pretenţiile reclamantei cu acest titlu sunt neîntemeiate.
Acelaşi raţionament este aplicabil şi în ceea ce priveşte răspunsul expertului la obiectivul 7 privind valoarea debitelor scadente ale reclamantului faţă de creditorul AFP C. la data de 7 septembrie 2009.
Din concluziile raportului de expertiză rezultă cu claritate faptul că mult anterior perioadei de referinţă, reclamanta avea constant debite fiscale neachitate la scadenţă (scadente de exemplu, din 25 decembrie 2008 - CASS angajaţi, concedii şi indemnizaţii, fond garantare, CASS angajator, din tabele rezultând, de asemenea, pentru contribuţiile, taxele şi impozitele avute în vedere de expert debite scadente şi neachitate nici în lunile ianuarie 2009 - august 2009, detaliate de expert).
e) Cheltuielile de executare silită BEJ M.B. (în sumă de 9.610,09 lei) vizează un titlu executoriu neachitat la scadenţă, din culpa exclusivă a reclamantei, titlul fiind scadent anterior producerii efectelor actului administrativ - actul revocator al autorizaţiei de antrepozit
f) Cheltuielile iniţiale cu recolta anului 2010 (în sumă de 235.743,28 lei)
Conform raportului de expertiză, aceste cheltuieli nu au fost efectuate, iar după suplimentarea înscrisurilor cu privire la această chestiune, expertul reanalizând documentele prezentate a conchis, din nou, că reclamanta, conform actelor contabile, nu a efectuat atare cheltuieli cu recolta anului 2010, aspectul fiind pe deplin lămurit.
g) Beneficiul nerealizat cu recolta de struguri pe 2010 (în sumă de 72.408 lei)
Legat de acest aspect, instanţa a reţinut că deşi revocarea autorizaţiei de antrepozit a privat-o pe reclamantă de dreptul de a-şi desfăşura activitatea, chiar în condiţiile în care s-a demarat procedura insolvenţei., aceasta putea desfăşura şi o altă activitate indicată în obiectul său de activitate, astfel cum rezultă din certificatul emis de Oficiul Registrului Comerţului.
Conform certificatului ORC din 16 mai 2012, reclamanta avea ca obiecte secundare de activitate - cod CAEN 4721- Comerţ cu amănuntul a fructelor şi legumelor proaspete; cod CAEN 0121 - cultivarea strugurilor, obiecte de activitate pentru care revocarea autorizaţiei de antrepozit nu a produs nici un efect. în aceste condiţii, beneficiul nerealizat putea viza eventual, diferenţa dintre preţul obţinut pe recolta de struguri şi preţul ce s-ar fi putut obţine pentru cantitatea de vin rezultată din recoltă.
Din concluziile raportului de expertiză rezultă că reclamanta nu a depus nicio diligenţă pentru a-şi valorifica materia brută (strugurii).
În mod nereal, reclamanta a indicat în acţiune faptul că au fost insuficiente cheltuielile iniţiale cu recolta anului 2010, ceea ce ar fi condus la compromiterea recoltei pe 2010, în condiţiile în care expertul a demonstrat în mod repetat că reclamanta nu a efectuat nicio cheltuială cu o atare recoltă pe 2010, compromiterea recoltei şi nevalorificarea strugurilor ca materie primă brută neputând fi imputată pârâtei, ci reclamantei înseşi.
În concluzie, instanţa a reţinut că, estimarea efectuată de expert în privinţa beneficiului nerealizat pe 2010, prin raportare la situaţia contabilă aferentă anilor anteriori lui 2010 (2006 - 2008), nu se află în legătură directă de cauzalitate cu actul administrativ nelegal, în condiţiile în care culpa nevalorificării producţiei de struguri pe 2010 aparţine reclamantei.
Ca atare, beneficiul nerealizat aferent producţiei de struguri pe 2010 nu poate fi imputat prin legătură directă de cauzalitate, pârâtei, deci nu poate fi despăgubit în lumina dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. (1864).
3. Recursul declarat de reclamanta SC B. SRL
Împotriva sentinţei Curţii de apel a formulat recurs reclamanta SC B. SRL susţinând, în esenţă, că sentinţa de fond este netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată în baza unei greşite aprecieri a probelor şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, privind obiectul cauzei, întreaga răspundere administrativ-patrimonială pentru actele nelegale emise revenind intimatei-pârâte.
În mod eronat instanţa de fond a apreciat că în discuţie pentru stabilirea culpei intimatei-pârâte este perioada 7 septembrie 2009 - 14 aprilie 2011, pentru că de fapt consecinţele juridice ale actului nelegal s-au produs de la data de 12 februarie 2009 întrucât de la această dată operaţiunile de producţie, de vinificare, tratamente oenologice, ambalare, îmbuteliere, sunt interzise de dispoziţiile art. 20621 alin. (9) C. fisc., iar titularul autorizaţiei are dreptul ca până la soluţionarea contestaţiei administrative de către organul emitent al deciziei de revocare doar să valorifice stocul existent la data revocării.
În acest mod, concluzia principală a instanţei, că termenul de la care se stabileşte faptul generator al insolvenţei este data creanţei neachitate - 22 aprilie 2009, fiind anterior actului nelegal emis de intimata-pârâtă este incorectă, întrucât chiar "faptul generator al insolvenţei" s-a ivit după revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal.
Greşită este şi concluzia instanţei de fond, în sensul că "pentru determinarea legăturii cauzale între fapta ilicită a pârâtei şi prejudiciu, deci şi între actul administrativ ilicit şi intrarea în procedura generală de insolvenţă, instanţa nu se va raporta la data sentinţei comerciale indicate ci la momentul efectiv al lipsei lichidităţilor, acesta fiind elementul declanşator al procedurii, cu alte cuvinte raportul cauzal în litigiu este acela de act administrativ ilicit - lipsă lichidităţi, nu act administrativ ilicit - intrare în insolvenţă".
Constatarea de către instanţa de fond a faptului că starea de insolvenţă s-ar datora managementului defectuos al societăţii reclamante şi nu culpei pârâtei care a emis actul administrativ nelegal este contrazisă de însuşi faptul că acest management a permis funcţionarea societăţii fără riscul insolvenţei până la data revocării autorizaţiei de antrepozit.
Cu referire specială la pretenţiile privind stocul de vin, instanţa deşi menţionează pe larg că în perioada 12 februarie 2009 - 7 septembrie 2009 societatea a solicitat şi i-a fost permisă vânzarea de vin sub supraveghere fiscală, constată totuşi culpa societăţii reclamante pentru că s-au vândut doar 157850 litri de vin din cantitatea aflată în stoc, culpă care rezidă în aceea că după ultima vânzare efectuată în data de 5 octombrie 2009 nu a mai procedat la valorificare şi nu a exercitat toate căile legale faţă de refuzul intimatei-pârâte de a mai permite vânzarea vinului, deşi vânzarea stocului de vin sub supraveghere fiscală se face până la data la care revocarea îşi produce efectele, respectiv 7 septembrie 2009, potrivit C. fisc.
În ceea ce priveşte cheltuielile iniţiale cu recolta anului 2010 şi beneficiul nerealizat din recolta de struguri pe anul 2010, ce urmau a fi vinificaţi, sentinţa este de asemenea nefondată, întrucât instanţa de fond a luat act de susţinerea expertului desemnat în cauză că nu au fost efectuate cheltuielile cu recolta. Expertul enumeră o serie de cheltuieli efectuate în cursul anului 2009, însă fără nicio justificare apreciază că acestea nu au legătură cu recolta.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate, cât şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Reclamanta SC B. SRL a deţinut autorizaţie de antrepozit fiscal din 26 august 2004, valabilă de la 1 ianuarie 2007 pentru producerea, transformarea, deţinerea şi expedierea vinurilor liniştite.
Această autorizaţie a fost revocată prin Decizia nr. 47 din 12 februarie 2009 emisă de A.N.V. - Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, decizie ce a fost contestată pe cale administrativă de către reclamantă.
Prin Sentinţa civilă nr. 1928 din 27 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 8975/2/2009 irevocabilă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2222 din 14 aprilie 2011, decizia de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal a fost anulată.
Totodată, prin sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1189/2/2010 a fost respinsă cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 45 din 12 februarie 2009.
La data de 30 iunie 2010 prin Sentinţa nr. 271F/ 30 iunie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 2118/116/2010 al Tribunalului Călăraşi a fost deschisă procedura generală de insolvenţă prevăzută de Legea nr. 85/2006 cu privire la societatea reclamantă, la cererea creditoarei SC N. SRL pentru neachitarea unei creanţe datorate conform filei emisă la 22 aprilie 2009.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 85/2006, insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile. Totodată, prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 90 de zile.
Aşa cum se reţine în considerentele Sentinţei nr. 271F din 30 iunie 2010, la data de 10 mai 2010 reclamanta avea un debit neachitat către SC N. SRL în sumă de 253.156,39 lei, din totalul de 260.000 lei, conform filei, debit scadent la 22 aprilie 2009 (dată la care CEC-ul a fost prezentat băncii) şi care nu a fost achitat din lipsă de disponibil.
Aşadar, în mod corect judecătorul fondului a apreciat că faptul generator al deschiderii procedurii este creanţa scadentă la 22 aprilie 2009 şi neachitată.
De asemenea, situaţia patrimonială a societăţii reclamante a rămas neschimbată până la momentul pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii generale de insolvenţă reglementată de dispoziţiile Legii nr. 85/2006.
În ceea ce priveşte critica legată de greşita stabilire a momentului de debut, la care s-a raportat în stabilirea eventualului prejudiciu judecătorul fondului, recurenta consideră că acesta este reprezentat de data la care a fost emis actul nelegal - 12 februarie 2009, întrucât de la această dată operaţiunile de producţie, de vinificare, tratamente oenologice, ambalare, îmbuteliere, etc., sunt interzise potrivit dispoziţiilor art. 20621 alin. (9) C. fisc. Deci, arată recurenta, de la data emiterii deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal nu se mai poate efectua activitatea de producţie, acesta fiind şi momentul de la care urmează a fi analizat şi determinat eventualul prejudiciu suferit.
Este adevărat că decizia de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal a fost emisă la data de 12 februarie 2009, însă aceasta a fost comunicată societăţii recurente la 7 septembrie 2009 (Adresa nr. 4981 din 7 septembrie 2009).
Aşa cum rezultă şi din cuprinsul adresei menţionate, comunicarea deciziei a fost efectuată în conformitate cu prevederile secţiunii C, pct. 1.2., Anexa la Ordinul M.F.P. nr. 1459/2006 privind înfiinţarea Registrului naţional al operaţiunilor de produse accizabile armonizate care prevăd că "autorităţile fiscale teritoriale în cel mult două zile lucrătoare asigură comunicarea deciziei către antrepozitarul autorizat în conformitate cu prevederile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Or, dispoziţiile C. proc. fisc. (art. 45) stipulează în mod expres că actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului sau la o dată ulterioară menţionată în actul administrativ comunicat, potrivit legii.
Aşadar, este corectă concluzia judecătorului fondului care a stabilit ca moment de plecare al perioadei de analiză în stabilirea eventualului prejudiciu suferit de recurentă, data de 7 septembrie 2009, dată la care s-a făcut dovada comunicării actului administrativ-fiscal anulat către contribuabil - adresa nr. 4981/2009.
În mod corespunzător şi scadenţa filei CEC nr. x/2009 şi momentul lipsei de lichidităţi, sunt anterioare celui la care actul fiscal nelegal a început să producă efecte juridice - 7 septembrie 2009.
De altfel, în perioada 12 februarie 2009 (data emiterii deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal) şi 7 septembrie 2009 (data comunicării respectivului act fiscal) recurenta a solicitat şi a primit acordul autorităţii fiscale teritoriale responsabile pentru valorificarea produselor accizabile aflate în stoc (stocul de vin), astfel că nu se poate vorbi de un prejudiciu aferent acestei perioade.
În ceea ce priveşte perioada ulterioară datei de 7 septembrie 2009, reclamanta a fost îndrumată de DSAOV din cadrul A.N.V. să se adreseze organului vamal competent teritorial, stocul de vin putând fi valorificat doar în condiţiile prevăzute de C. fisc. Nu a fost însă, probată în cauză existenţa unui refuz nejustificat din partea organului vamal competent şi nici efectuarea de către recurentă a unor demersuri legale pentru obţinerea acordului din partea autorităţii pârâte pentru valorificarea stocului de vin, în condiţiile reglementate de C. fisc., astfel că nici pretenţiile reclamantei, aferente perioadei ulterioare datei de 7 septembrie 2009 nu sunt fondate.
Pretenţiile reclamantei privind suportarea de către autoritatea pârâtă a cheltuielilor efectuate în dosarul de insolvenţă sunt de asemenea, neîntemeiate, nefondate, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
În lipsa stabilirii unei legături cauzale între intrarea reclamantei în insolvenţă şi emiterea actului administrativ reprezentat de decizia de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal, cheltuielile efectuate de recurenta-reclamantă în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006 (onorarii administrator/lichidator, alte cheltuieli de lichidare) nu pot fi imputate autorităţii pârâte.
Aşa cum deja am arătat, data scadenţei creanţei ce a determinat deschiderea procedurii insolvenţei prevăzută de Legea nr. 85/2006 faţă de recurentă, precum şi data constatării lipsei de lichidităţi sunt anterioare momentului la care Decizia nr. 47/2009 a fost comunicată şi astfel a început să producă consecinţe juridice.
De asemenea, critica ce vizează neacordarea cheltuielilor iniţiale efectuate cu recolta de struguri din anul 2010 şi beneficiul nerealizat din recolta de struguri aferentă aceluiaşi an, este nefondată.
Conform concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, cheltuielile în sumă de 235.743,28 lei pentru pregătirea recoltei anului 2010, revendicate de reclamantă, nu au fost efectuate, neexistând documente contabile care să ateste că societatea a efectuat astfel de cheltuieli.
Reclamanta pretinde, de asemenea, beneficiul nerealizat pe anul 2010, arătând că a efectuat cheltuieli cu pregătirea recoltei.
Însă această susţinere a fost contrazisă de expertul cauzei care a concluzionat, după identificarea pe categorii a cheltuielilor cu materii prime, combustibil, piese de schimb, materiale consumabile, cheltuieli personal, energie, că acestea nu reprezintă cheltuieli suportate de reclamantă cu pregătirea recoltei de struguri a anului 2010.
În aceste condiţii, nu mai subzistă ipoteza compromiterii recoltei din anul 2010 din cauza insuficienţei cheltuielilor iniţiale, expertul demonstrând că reclamanta nu a efectuat astfel de cheltuieli de pregătire a recoltei, astfel că în mod corect judecătorul fondului a reţinut că beneficiul nerealizat aferent producţiei anului 2010 nu poate fi imputat, prin legătură directă de cauzalitate, autorităţii pârâte.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, precum şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC B. SRL, prin lichidator judiciar C.I.I. H.N. împotriva Sentinţei nr. 1403 din 22 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2945/2014. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 4185/2014. Contencios → |
|---|
