ICCJ. Decizia nr. 2434/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2434/2014
Dosar nr. 413/33/2013
Şedinţa publică de la 27 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, reclamanta R.C.M.U. din Bistriţa a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună modificarea deciziei din 7 martie 2012 emisă de autoritatea pârâtă, în sensul admiterii cererii de retrocedare pe care a formulat-o, iar, în subsidiar, admiterea cererii şi acordarea unor măsuri compensatori, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 195 din 15 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Cluj.
La această instanţă, cauza a fost înregistrată sub nr. 413/33/2013.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 244 din 1 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea în contencios administrativ promovată de reclamanta R.C.M.U. din Bistriţa, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în considerentele decisive ale hotărârii următoarele:
Prin decizia din 7 martie 2012 emisă de pârâtă a fost respinsă cererea de retrocedare înregistrată din 29 septembrie 2004, pe motiv că nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 83/1999, întrucât solicitantul nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, respectiv recunoaşterea continuităţii persoanei juridice de drept privat, care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate.
Actul atacat se întemeiază pe dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999 şi art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2011.
Recunoaşterea continuităţii entităţii juridice de drept privat care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate se face de către instanţa judecătorească ce a autorizat funcţionarea acesteia, în condiţiile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Reclamanta înţelege să se prevaleze de dispoziţiile încheierii din 17 octombrie 1992, prin care a fost admisă acţiunea şi s-a dispus înregistrarea R.C.M.U. din Bistriţa în registrul persoanelor juridice.
Pârâta a evidenţiat în mod corect că, prin încheierea prezentată în probaţiune atât în faţa autorităţii, cât şi în faţa instanţei nu există o constatare în sensul recunoaşterii continuităţii calităţii titularului dreptului pretins.
Verificarea îndeplinirii exigenţelor legale în persoana titularului cererii nu poate fi realizată de către autoritatea publică decât prin raportare la dispoziţiile legale speciale. Or, prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999 statuează în mod neechivoc faptul că recunoaşterea continuităţii entităţii juridice de drept privat trebuie să fi fost realizată de instanţa judecătorească ce a autorizat funcţionarea şi la această condiţie nu poate fi adăugată o cerinţă ce excede acestor dispoziţii legale.
În consecinţă, prima instanţă a apreciat că la emiterea deciziei nr. 281 din 7 martie 2012 s-a realizat o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale speciale şi a dispus respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 244 din 1 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta R.C.M.U. din Bistriţa, susţinând că este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive:
La termenul de judecată din data de 1 aprilie 2013, în faţa Curţii de Apel Cluj, reclamanta a invocat, prin notele de şedinţă, necompetenţa teritorială a acestei instanţe, având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 83/1999, s-a solicitat trimiterea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea stabilirii competenţei prin pronunţarea unui regulator de competenţă.
Anterior primului termen de judecată, prin cerere sperată, a fost depusă la Curtea de Apel Cluj şi o modificare a contestaţiei, în temeiul art. 132 C. proc. civ., prin care s-a solicitat să se constate calitatea contestatoarei de continuatoare în drepturi a fostei R.A.A.I.M. din Bistriţa (tradusă în limba maghiară: Besztercei Magyar Iparosok Kozmuvelodesi egyesulete), iar în unele traduceri R.C.M.U. (ambele denumiri reprezentând aceeaşi reuniune).
Soluţionarea acestei cereri, alături de contestaţia iniţială, este admisibilă, având în vedere că, dacă această solicitare ar fi disjunsă, contestatoarea nu ar avea niciun pârât în acţiune, iar instanţa de fond poate face statuări cu privire la această situaţie, mai ales că un precedent s-a creat deja în practica instanţelor, cât şi prin încheierea nr. 28/1992 a Judecătoriei Bistriţa.
Prima instanţă a respins excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale invocate, a omis să trimită cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea stabilirii competenţei în cadrul regulatorului de competenţă, nesocotind astfel dispoziţiile legale în materie. Mai mult, a dispus soluţionarea cauzei pe fond, fără a mai comunica pârâtei modificarea contestaţiei şi fără a pune concluzii pertinente asupra acesteia.
Cu ocazia soluţionării cauzei pe fond, instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii contestatoarei privind constatarea calităţii de continuatoare în drepturi şi nici asupra cererii de disjungere a acesteia şi trimiterii ei, eventual, Tribunului Bistriţa Năsăud pentru a fi soluţionată în procedura necontencioasă prevăzută de art. 331 şi urm. C. proc. civ.
A fost aplicată greşit legea şi sub aspectul identificării greşite a celor două elemente de admisibilitate a constatării continuităţii în drepturi, neanalizându-se probele depuse în susţinerea acesteia.
Examinarea contestaţiei depuse în termen a fost una lapidară, fără aprofundarea tuturor motivelor invocate, încălcându-se şi dispoziţiile clare de procedură.
Prima instanţă şi-a motivat hotărârea pe unele prezumţii legale, fără trimitere directă la texte legale şi fără a fi analizată chestiunea de drept dedusă judecăţii conform interpretării legale.
În concluzie, pentru motivele expuse recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, iar, în subsidiar, casarea sentinţei recurate, rejudecarea cauzei şi admiterea contestaţiei, astfel cum aceasta a fost precizată pentru termenul din 1 aprilie 2013.
4. Apărările formulate de intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii primei instanţe, ca fiind legală şi temeinică.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză
Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale aplicabile, inclusiv art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.
Argumente de fapt şi de drept relevante
Reclamanta R.C.M.U. din Bistriţa a supus controlului de legalitate, în condiţiile art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, decizia din 7 martie 2012 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.
În privinţa competenţei materiale şi teritoriale de soluţionare a cauzei, criticile formulate de recurenta-reclamantă sunt neîntemeiate, întrucât secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel Oradea este competentă în soluţionarea pricinii, având în vedere, pe de o parte, dispoziţiile art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 3 pct. 1 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, obiectul litigiului, reprezentat de anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică centrală, cu precizarea că imobilul a cărui retrocedare s-a solicitat este situat în raza teritorială a Curţii de Apel Oradea.
În aceste condiţii, nu poate fi vorba de existenţa unui conflict negativ de competenţă între Tribunalul Bistriţa-Năsăud şi Curtea de Apel Oradea, care să impună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea stabilirii competenţei pe calea regulatorului de competenţă, susţinerile recurentei sub acest aspect fiind eronate.
Referitor la omisiunea primei instanţe de a statua asupra capătului de cerere formulat de reclamantă prin cererea intitulată „precizare la contestaţie”, transmisă prin fax la data de 31 martie 2013 şi înregistrată la instanţă la data de 1 aprilie 2013, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că prima instanţă nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere prin care s-a solicitat să se constatate că reclamanta este continuatoarea în drepturi a fostei R.A.A.I.M. din Bistriţa.
Această omisiune, invocată prin calea recursului de către reclamantă, nu este de natură să afecteze legalitatea sentinţei recurate întrucât, pentru o asemenea ipoteză, legiuitorul a instituit, prin art. 2812 C. proc. civ., procedura completării hotărârii judecătoreşti.
Art. 2812a C. proc. civ. stipulează expres faptul că numai în condiţiile art. 2812 se poate cere completarea hotărârii, şi nu pe calea apelului s-au recursului.
În privinţa cererii având ca obiect anularea deciziei Comisiei speciale de retrocedare nr. 281 din 7 martie 2012, criticile recurentei sunt neîntemeiate, întrucât soluţia de respingere a cererii pronunţată de prima instanţă se bazează pe interpretarea corectă atât a probei cu înscrisuri administrată în cauză, cât şi a dispoziţiilor legale aplicabile.
Din analiza considerentelor hotărârii recurate se constată că prima instanţă a examinat şi a înlăturat argumentat toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă, prezentând cu claritate raţionamentul logico juridic pe care şi-a fundamenta decizia de respingere a cererii.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursului declarat de reclamanta R.C.M.U. din Bistriţa, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta R.C.M.U. din Bistriţa împotriva sentinţei civile nr. 244 din 1 aprilie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2329/2014. Contencios. Anulare acte... | ICCJ. Decizia nr. 2442/2014. Contencios. Contract administrativ.... → |
|---|
