ICCJ. Decizia nr. 2329/2014. Contencios. Anulare acte administrative emise de C.N.V.M. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2329/2014
Dosar nr. 6715/2/2012
Şedinţa publică de la 20 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul M.F. a formulat, în contradictoriu cu C.N.V.M., contestaţie împotriva deciziei din 29 mai 2012 emisa de pârâtă, prin care solicită admiterea contestaţiei, anularea în parte a dispoziţiilor deciziei din 29 mai 2012, cu consecinţa anularii în parte a dispoziţiilor ordonanţei din 10 aprilie 2012, pct. 3, pct. 5 şi pct. 10, ca fiind neîntemeiată, precum şi suspendarea dispoziţiilor deciziei din 29 mai 2012.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că pârâta C.N.V.M. l-a sancţionat prin ordonanţa din 10 aprilie 2012 cu o amendă în cuantum de 1.000 RON şi a impus societăţii al cărui angajat este, respectiv S.S.I.F. R.C. SA, remedierea deficienţelor constatate la pct. 3, pct. 5 şi pct. 10 din aceasta, în termen de 30 zile de la data emiterii ordonanţei, cu obligaţia informării asupra măsurilor dispuse către pârâta C.N.V.M.
A menţionat că la pct. 10 din ordonanţă s-a reţinut faptul că S.S.I.F. R.C. SA a prestat servicii care exced obiectul de activitate autorizat prin decizia C.N.V.M. din 2 octombrie 2007, servicii prevăzute de art. 7 alin. (1) pct. 6 din O.U.G. nr. 99/2006, prin intermedierea unor operaţiuni cu instrumente neincluse în definiţia prevăzută de art. 7 alin. (1) pct. 141 din O.U.G. nr. 99/2006, încălcând astfel prevederile art. 6 şi ale art. 8 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 297/2004 şi ale art. 1 din avizul C.N.V.M. din 22 iulie 2010, pentru aceste fapte fiind responsabil M.F. care, în calitate de reprezentant al compartimentului de control al sediului central şi al sucursalei Bucureşti nu şi-a exercitat corespunzător atribuţiile prevăzute la art. 76 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006, respectiv să prevină şi să propună soluţii de remediere a oricărei situaţii de încălcare a legilor şi reglementărilor aplicabile pieţei de capital către S.S.I.F. R.C. SA sau de către angajaţii acesteia şi, deşi putea şi trebuia să prevină realizarea faptelor descrise, nu a făcut-o.
Împotriva ordonanţei din 10 aprilie 2012 a formulat contestaţie, iar prin decizia din 29 mai 2012 s-a dispus respingerea acesteia de către pârâta C.N.V.M.
Reclamantul a arătat că serviciile pe care Corpul de Control al pârâtei susţine că au fost efectuate de S.S.I.F. R.C. SA şi nu ar fi fost prevenite a fi realizate de către reclamant, nu au fost identificate prin ordonanţa prin care i s-a aplicat sancţiunea.
A arătat, de asemenea, că S.S.I.F. R.C. SA a efectuat serviciile, respectiv tranzacţii, contracte derivate în legătură cu valori mobiliare, valute, rate ale dobânzii sau rentabilităţi, mărfuri, prin intermediul platformei de tranzacţionare pusă la dispoziţie de un intermediar autorizat într-un stat membru, cu respectarea prevederilor din Legea nr. 297/2004, Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006 şi Regulamentul (CE) nr. 1827/2007, inclusiv cele referitoare la schema de compensare la clasificarea, la evaluarea clienţilor şi oportunitatea serviciului de investiţii prestate fără încălcarea prevederilor avizului C.N.V.M. din 22 iulie 2010.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare, a considerat că aceasta este întemeiată, susţinând că pârâta C.N.V.M. nu poate sancţiona reclamantul pentru fapte săvârşite în calitate de reprezentant al compartimentului de control intern al S.S.I.F. R.C. SA, deoarece prin actul administrativ atacat nu s-au precizat faptele săvârşite de reclamant care ar fi dus la efectuarea de către societatea al cărui angajat este, S.S.I.F. R.C. SA, de prestări de servicii care ar excede obiectului de activitate autorizat conform avizului C.N.V.M. din 22 iulie 2010.
În aceste condiţii, existenţa unui caz bine justificat poate fi reţinută, având în vedere existenţa împrejurării din care rezultă îndoiala puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ atacat.
A susţinut ca fiind îndeplinită şi cea de-a doua condiţie imperativ cerută de lege pentru suspendarea executării unui act administrativ, şi anume existenţa unei pagube iminente în sarcina persoanei sancţionate.
A arătat că, în mod evident, prin executarea actului administrativ atacat se creează o pagubă materială reclamantului, care este un simplu angajat şi care astfel ar fi prejudiciat cu suma de 1.000 RON, suma care depăşeşte cu mult salariul minim pe economie, fiind aproape dublu acestei sume.
Pârâta C.N.V.M. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca fiind vădit nefondată.
A invocat, de asemenea, autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte cererea de suspendare, arătând că reclamantul a solicitat Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 25469/3/2012, suspendarea aceluiaşi act administrativ şi în temeiul aceloraşi dispoziţii.
Prin sentinţa nr. 6588 din 19 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins ca neîntemeiată atât cererea privind anularea actului administrativ formulată de reclamantul M.F., în contradictoriu cu pârâta C.N.V.M., cât şi cererea privind suspendarea.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de către pârâtă cu privire la cererea vizând suspendarea executării actelor atacate, prin raportare la soluţia din Dosarul nr. 25469/3/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, că aceasta nu este întemeiată, urmând a fi respinsă ca atare, având în vedere că pârâta nu a făcut dovada identităţii de cauză, respectiv prin raportare la obiectul prezentei cauze constituit de suspendarea în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 a actelor atacate până la soluţionarea irevocabilă a prezentei acţiuni.
Întrucât din analiza fotocopiei sentinţei pronunţată în dosarul sus-menţionat nu rezultă că reclamantul ar fi solicitat suspendarea în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, ci exclusiv în temeiul art. 14 din acelaşi act normativ, precum şi faţă de împrejurarea că nu rezultă dacă soluţia are un caracter irevocabil, Curtea de apel a respins această excepţie ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, cu privire la aspectele învederate în ordonanţa din 10 aprilie 2012 şi în decizia din 29 mai 2012, pentru care reclamantul a fost sancţionat, prima instanţă a constatat că reclamantul a criticat actele administrative individuale emise de C.N.V.M., doar în ceea ce priveşte temeinicia reţinerilor de la pct. 3, pct. 5 şi pct. 10.
Astfel, cu privire la pct. 3 din ordonanţa contestată, referitor la registrul de reclamaţii existent la sediul central şi un sediu secundar, respectiv la faptul că acesta nu conţinea rubrica impusă de dispoziţiile pieţei de capital, instanţa de fond a reţinut că reprezentanţii Compartimentului de Control Intern au pus la dispoziţia echipei de control registrele de evidenţă ale reclamaţiilor aferente sediului din Timişoara şi a sucursalelor Sibiu, Satu-Mare şi Bucureşti, acestea neconţinând nicio reclamaţie.
Din analiza acestora s-a constatat faptul că registrele de reclamaţii ale sediului central şi ale sucursalelor Satu-Mare şi Bucureşti nu conţin rubrica impusă de art. 77 alin. (2) lit. a) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006, respectiv „serviciul prestat la care se referă reclamaţia”.
Pe de altă parte, curtea de apel a reţinut că precizările formulate de către reprezentanţii societăţii în cadrul observaţiilor la raportul de control în sensul că „Referitor la registrul de reclamaţii pentru sediul central şi al sucursalelor Satu-Mare şi Bucureşti, precizăm că acestea cuprind rubricile numite „faptele reclamate” şi „prejudiciul reclamat”, nu pot fi apreciate ca respectând dispoziţiile sus-enunţate, nefiind clară menţiunea din aceste registre cu privire la serviciul prestat la care se referă o eventuală reclamaţie, fiind necesară respectarea întocmai a acestor dispoziţii pentru a fi verificată legalitatea operaţiunilor efectuate de către societate, conform obiectului de activitate pentru care a fost autorizată să funcţioneze de către pârât.
Cu privire la pct. 5 din ordonanţa contestată, judecătorul fondului a apreciat că menţiunile făcute de reprezentanţii societăţii în cadrul observaţiilor la raportul de control, în sensul că „Contractul de intermediere pentru operaţiunile pe piaţa futures nu cuprinde durata contractului, pentru că, în conformitate cu art. 2 pct. 9, acest contract presupune obligatoriu existenţa unui contract pentru piaţa spot unde este precizată durata de valabilitate a contractului de intermediere pentru un anumit client”, nu pot fi apreciate relevante pentru înlăturarea acestei neregularităţi, întrucât cele două tipuri de contracte, pentru operaţiuni pe piaţa spot şi piaţa futures, constituie contracte de sine stătătoare, încheiate pentru operaţiuni specifice, iar contractul de intermediere pentru operaţiunile pe piaţa futures nu cuprinde durata contractului, împrejurare care, deşi constatată de către pârâtă, totuşi reclamanta nu a înţeles să o combată prin administrarea unor probe concludente în sensul susţinerilor acesteia.
De asemenea, instanţa de fond a observat, cu privire la pct. 10 din ordonanţa contestată, că din informaţiile publicate pe pagina de internet a S.S.I.F. R.C. SA, rezultă că societatea oferea clienţilor, pe lângă instrumentele menţionate în contractul de intermediere, şi posibilitatea tranzacţionării, prin intermediul platformei S.W., a perechilor valutare pe platforme de tip F., cu decontarea în 2 zile lucrătoare de la data tranzacţiei.
Din analiza extraselor de cont aferente operaţiunilor derulate pe pieţe externe pentru contul propriu şi pentru dosarele clienţilor verificaţi de echipa de control rezultă că au fost intermediate astfel de tranzacţii cu perechi valutare pe pieţe externe de tip F.
Astfel, prin raportul de control, menţionat în preambulul actelor atacate, pârâta a constatat că în perioada 1 octombrie 2008-25 noiembrie 2011, societatea a realizat astfel de operaţiuni pentru care reclamanta nu era autorizată.
Pe de altă parte, prima instanţă a reţinut faptul că nu existau între clienţii S.S.I.F. R.C. SA raporturi contractuale directe cu Banca S. şi, prin urmare, intermediarul străin nu a deschis conturi de tranzacţionare individuale pentru aceştia, ci doar un cont global în numele S.S.I.F. R.C. SA.
De asemenea, curtea de apel a constatat că potrivit art. 2 din avizul C.N.V.M. din 9 iulie 2010, tranzacţiile de vânzare-cumpărare cu perechi valutare efectuate pe platforme de tip F., cu decontare în maximum două zile de la data încheierii tranzacţiei, nu se încadrează în serviciile şi activităţile de investiţii autorizate de C.N.V.M., act administrativ în vigoare, astfel încât susţinerile contrare ale reclamantului nu pot fi reţinute.
De altfel, a constatat că procesul-verbal de audienţă din 20 iulie 2010 nu are efectele juridice invocate prin acţiune de către reclamant, iar din avizul C.N.V.M. din 22 iulie 2010 rezultă că nu au fost autorizate aceste operaţiuni cu perechi valutare pe pieţe externe de tip F., cu decontare în maximum două zile de la data încheierii tranzacţiei, ci s-a statuat exclusiv împrejurarea că societăţile de servicii de investiţii financiare pot efectua tranzacţii cu contracte derivate în legătură cu valori mobiliare, valute, rate ale dobânzii sau rentabilităţii, mărfuri, prin intermediul platformelor de tranzacţionare puse la dispoziţie doar de intermediari din state membre autorizaţi de autorităţile competente, cu respectarea prevederilor incidente din Legea nr. 297/2004, din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006 şi din Regulamentul (CE) nr. 1287/2006, inclusiv cele referitoare la schema de compensare, la clasificarea clienţilor, la evaluarea clienţilor şi a oportunităţii serviciului de investiţii prestat.
A apreciat instanţa de fond că, în mod corect, echipa de control a constatat pentru perioada indicată în cuprinsul actului de control, preluată şi în ordonanţa atacată în prezenta cauză, faptul că S.S.I.F. R.C. SA a prestat servicii care exced obiectului de activitate autorizat prin decizia C.N.V.M. din 2 octombrie 2007, servicii prevăzute de art. 7 alin. (1) pct. 6 din O.U.G. nr. 99/2006, prin intermedierea unor operaţiuni cu instrumente neincluse în definiţia prevăzută de art. 7 alin. (1) pct. 141 din O.U.G. nr. 99/2006, încălcând astfel prevederile art. 6 şi ale art. 8 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 297/2004.
De asemenea, a reţinut că, deşi prin decizia din 2 octombrie 2007 emisă de către pârâtă sunt enumerate toate obiectele de activitate prevăzute de O.U.G. nr. 99/2006 şi Legea nr. 297/2004, totuşi această împrejurare nu autoriza efectuarea unor astfel de tranzacţii, care potrivit specificului acestora nu au fost autorizate de către pârâtă, fiind efectuate inclusiv ulterior emiterii avizului, prin care s-a statuat în mod expres caracterul neautorizat al acestora.
A apreciat judecătorul fondului că îi sunt imputabile reclamantului toate aspectele reţinute în ordonanţa din 10 aprilie 2012, dat fiind faptul că în calitatea sa de reprezentant al C.C.I. (Compartiment de Control Intern) al S.S.I.F. R.C. SA, în perioada supusă controlului de către pârâtă, deşi avea posibilitatea şi totodată şi obligaţia de a preveni realizarea faptelor descrise în actul administrativ individual, nu a făcut dovada realizării unor demersuri în sensul prevenirii unor asemenea neregularităţi constatate de către pârâtă, neavând relevanţă că prin actele atacate pârâta nu a enunţat expres aceste demersuri, existând obligaţia reclamantului de a fi evitate astfel de neregularităţi.
Cu privire la cererea de suspendare, prima instanţă a constatat că reclamantul nu a dovedit întrunirea cumulativă a cerinţelor art. 14-art. 15 din Legea nr. 554/2004, respectiv a cazului bine justificat, precum şi a pagubei iminente, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. ş) şi lit. t) din acelaşi act normativ, prin raportare inclusiv la considerentele vizând pretinsa nelegalitate a actelor atacate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul M.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate în temeiul art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut în esenţă următoarele:
- Prima instanţă a pronunţat o hotărâre schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic întrucât a reţinut că registrul de evidenţă al reclamanţilor nu are rubrica -serviciul prestat, deşi recurentul apreciază că rubricile „fapte reclamate” şi „prejudiciul reclamat” respectă dispoziţiile art. 77 alin. (2) lit. a) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006.
- În temeiul aceluiaşi motiv de recurs art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susţinut că, întrucât contractul de intermediere pentru operaţiuni pe piaţa futures reprezintă un derivat al contractului general încheiat cu clientul, acesta are valoare de act adiţional şi în consecinţă prevederile privind durata din contractul general îi sunt aplicabile.
- În ceea ce priveşte motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susţinut că în mod greşit au fost înlăturate susţinerile sale cu privire la neindicarea în actul sancţionator a serviciilor care exced obiectului de activitate al societăţii deşi obiectele de activitate prevăzute de lege se regăsesc în obiectul de activitate al societăţii şi sunt autorizate de intimată.
- În mod eronat instanţa de fond a reţinut doar susţinerile recurentului-reclamant referitoare la faptul că a oferit clienţilor posibilitatea tranzacţionării cu instrumente F., considerând că se încadrează în categoria instrumentelor financiare conform directivei MIFID, fără a motive respingerea acestor susţineri.
- Prima instanţă a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, considerând că sunt încă în vigoare prevederile avizului C.N.V.M. din 19 iulie 2010, deşi prin avizul din 22 iulie 2010 au fost înlăturate de la aplicare prevederile art. 2 din acest aviz.
Intimata Autoritatea de Supraveghere Financiară autoritate administrativă autonomă, succesoare în drepturi şi obligaţii a C.N.V.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca legală şi temeinică, susţinând în esenţă că în mod corect s-a reţinut legalitatea măsurilor de sancţionare aplicate prin actele contestate.
Examinând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente în cauză cât şi în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, având în vedere considerentele expuse în continuare.
În fapt prin acţiunea formulată recurentul-reclamant a solicitat anularea în parte a deciziei C.N.V.M. din 29 mai 2012, cu consecinţa anulării în parte a dispoziţiilor ordonanţei C.N.V.M. din 10 aprilie 2012, respectiv a pct. 3, pct. 5 şi pct. 10 ca fiind neîntemeiate şi suspendarea dispoziţiilor deciziei C.N.V.M. din 29 mai 2012.
Criticile recurentului-reclamant vizează în principal nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei pronunţate de instanţa de fond în ceea ce priveşte neregulile reţinute prin ordonanţa C.N.V.M. din 10 aprilie 2012 respectiv a pct. 3, pct. 5 şi pct. 10 din această ordonanţă.
Astfel, în ceea ce priveşte criticile formulate de recurent referitoare la pct. 3 din ordonanţă potrivit cărora instanţa de fond ar fi reţinut în mod eronat că registrul de evidenţă a reclamanţilor nu îndeplineşte condiţiile legale stabilite prin dispoziţiile art. 77 alin. (2) lit. a) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006, instanţa de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate.
Potrivit acestor dispoziţii, reprezentantul compartimentului de control intern va ţine un registru la sediul central, precum şi la fiecare sucursală, în care eventualele reclamaţii ale clienţilor vor fi înregistrate cu promptitudine.
Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză şi cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond prin sentinţa atacată, registrele de reclamaţii ale sediului central cât şi cele ale sucursalelor Satu-Mare şi Bucureşti nu conţin rubrica impusă de prevederile art. 77 alin. (2) lit. a) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006, respectiv „serviciul prestat la care se referă reclamaţia”.
Susţinerile recurentului potrivit cărora rubricile intitulate „faptele reclamate” şi prejudiciul reclamat ar fi sinonime cu rubrica „serviciul prestat” nu pot fi primite, având în vedere că nemenţinerea expresă a rubricii respective în conformitate cu dispoziţiile regulamentului mai sus menţionat, nu permite verificarea legalităţii operaţiunilor efectuate de către societate, conform obiectului de activitate pentru care a fost autorizată să funcţioneze.
Nu pot fi primite nici criticile recurentului-reclamant formulate cu privire la pct. 5 din ordonanţa C.N.V.M. din 10 aprilie 2012, potrivit cărora contractul de intermediere pentru operaţiuni pe piaţa futures, reprezentând un derivat al contractului general încheiat cu clientul, nu ar trebui să prevadă durata, fiind în fapt un act adiţional al acestuia astfel că prevederile contractului general privind durata, îi sunt aplicabile întocmai.
Potrivit dispoziţiilor art. 112 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 32/2006 „S.S.I.F. va presta servicii de investiţii financiare în numele şi pe contul clienţilor numai în baza unui contract în formă scrisă, pe suport de hârtie sau pe alt suport durabil, care va conţine drepturile şi obligaţiile S.S.I.F. şi ale clientului şi se va referi cel puţin, printre altele, la următoarele: b) durata contractului, modul în care contractul poate fi reînnoit, modificat sau reziliat”.
Din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că aceste dispoziţii obligatorii prevăzute de regulament nu au fost respectate în cazul contractului de intermediare pentru operaţiunile pe piaţa futures ale cărui prevederi nu cuprind durata contractului, element obligatoriu prevăzut de art. 112 alin. (1) lit. b).
Susţinerile recurentului-reclamant nu pot fi primite, având în vedere faptul că cele două tipuri de contracte, pentru operaţiuni pe piaţa spot şi piaţa futures, constituie contracte de sine stătătoare, încheiate pentru operaţiuni specifice, care trebuie să conţină prevederile obligatorii ale art. 112 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 32/2006, cu privire la durata contractului, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond prin sentinţa atacată.
În ceea ce priveşte criticile recurentului cu privire la deficienţele constatate la pct. 20 din ordonanţa C.N.V.M. din 10 aprilie 2012, potrivit căruia intimata C.N.V.M. a reţinut că S.S.I.F. R.C. SA a prestat servicii care exced obiectului de activitate, instanţa de control judiciar constată că sunt nefondate.
Astfel, recurentul-reclamant a susţinut că în mod greşit prima instanţă a apreciat ca fiind în vigoare prevederile avizului C.N.V.M. din 9 iulie 2010 deşi acestea au fost înlocuite prin emiterea unui nou aviz de intimată, respectiv avizul din 22 iulie 2010 prin care au fost înlăturate de la aplicare prevederile art. 2 din avizul din 9 iulie 2010.
Contrar celor susţinute de recurentul-reclamant Înalta Curte constată că potrivit art. 2 din avizul C.N.V.M. din 19 iulie 2010, tranzacţiile de vânzare-cumpărare cu perechi valutare efectuate pe platforme de tip F., cu decontare în maximum două zile de la data încheierii tranzacţiei autorizate de C.N.V.M., iar potrivit art. 1 din avizul C.N.V.M. din 22 iulie 2010, societăţile de servicii de investiţii financiare pot efectua tranzacţii cu contracte derivate în legătură cu valori mobiliare, valute, rate ale dobânzii sau rentabilităţii, mărfuri, prin intermediul platformelor de tranzacţionare puse la dispoziţie de intermediari din statele membre, autorizaţi de autorităţile competente, cu respectarea prevederilor incidente din Legea nr. 297/2004, din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006 şi din Regulamentul C.N.V.M. 30/2010 nu creează posibilitatea pentru societăţile de servicii de investiţii financiare de a efectua tranzacţii cu perechi valutare pe platforme de tip F. cu decontare în maximum două zile de la data încheierii tranzacţiei iar dispoziţiile pct. 4 din Secţiunea C a Anexei I din Directiva MIFID face referire la instrumente financiare derivate având ca activ suport acţiuni, valute, rate de dobândă, mărfuri.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că în mod corect şi în conformitate cu dispoziţiile legale instanţa de fond a reţinut că nu au fost autorizate aceste operaţiuni cu perechi valutare pe pieţe externe de tip F. cu decontarea în maximum două zile de la data încheierii tranzacţiei ci s-a statuat exclusiv împrejurarea că societăţile de servicii de investiţii financiare pot efectua tranzacţii cu contracte derivate în legătură cu valori mobiliare, valute, rate ale dobânzii sau rentabilităţii, mărfuri, prin intermediul platformelor de tranzacţionare puse la dispoziţie doar de intermediari din statele membre, autorizaţi de autorităţile competente, cu respectarea prevederilor legale incidente.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constatând că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică, în cauză nefiind incident nici unul din motivele de recurs invocate şi în consecinţă în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat în cauză ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de M.F. împotriva sentinţei nr. 6588 din 19 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2326/2014. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2434/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
