ICCJ. Decizia nr. 2454/2014. Contencios. Litigiu privind regimul străinilor. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2454/2014
Dosar nr. 7792/2/2011
Şedinţa publică de la 27 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A.I., cetăţean turc, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, Oficiul Român pentru Imigrări, Direcţia Migraţie, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună:
(i) anularea respingerii cererii de stabilire a domiciliului în România, dispusă prin adresa din 4 august 2011;
(ii) obligarea Oficiul Român pentru Imigrări la aprobarea stabilirii domiciliului în România şi la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 1040 din 15 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea promovată de reclamantul A.I., s-a dispus obligarea pârâtului Oficiul Român pentru Imigrări să aprobe cererea reclamantului de acordare a dreptului de şedere permanentă pe teritoriul României, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin adresa din 4 august 2011 a Oficiul Român pentru Imigrări, Direcţia Migraţie s-a comunicat reclamantului că motivele care au stat la baza respingerii cererii sale de acordare a dreptului de şedere permanentă depusă la 4 februarie 2011, respingere care a avut loc în data de 17 iunie 2011, se fundamentează pe dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.
Potrivit acestui text, una dintre condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru acordarea dreptului de şedere pe termen lung este aceea de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională.
Aceeaşi cerinţă se impune a fi întrunită şi pentru obţinerea/prelungirea dreptului de şedere temporară, de care reclamantul a beneficiat succesiv până la momentul pronunţării acestei sentinţe.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002, dreptul de şedere temporară în România se poate prelungi succesiv pentru perioade de până la un an, numai dacă sunt îndeplinite în continuare condiţiile cu privire la intrarea în România, prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. c), lit. e), lit. g) şi lit. h).
Or, condiţia prevăzută la art. 6 alin. (1) lit. h) subsumează condiţia prevăzută la art. 70 alin. (1) lit. f), anume „nu prezintă un pericol pentru apărarea şi siguranţa naţională, ordinea, sănătatea ori morala publică”.
Or, reclamantul, nu doar că obţinuse la data de 23 martie 2011 prelungirea dreptului său de şedere, în condiţiile în care aspectele menţionate în adresa din 20 aprilie 2011, studiată de instanţă la Biroul de documente secrete al Curţii de Apel Bucureşti, existau şi la acel moment, dar şi ulterior, chiar pe parcursul soluţionării prezentei cauze, a fost admisă noua cerere a reclamantului de prelungire a dreptului de şedere temporară, pentru o perioadă de încă un an, respectiv de la 18 decembrie 2011 la 17 decembrie 2012.
Prin urmare, însăşi instituţia pârâtă a apreciat, analizând întrunirea cerinţei prevăzute de art. 50 alin. (2) lit. a), cu trimitere la art. 6 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 194/2002, că aceasta nu este îndeplinită de reclamant şi că, per a contrario, acesta nu prezintă un pericol nici pentru apărarea şi siguranţa naţională, nici pentru ordinea publică, nici pentru sănătatea publică, nici pentru morala publică.
Pârâta nu a fost în măsură a justifica dubla măsură cu care a apreciat întrunirea/neîntrunirea acestei cerinţe.
Textul art. 74 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 nu trebuie interpretat decât în sensul că nu produce efecte juridice asupra dreptului de şedere în curs al titularului cererii, adică al celui obţinut pentru perioada 23 martie 2011-17 decembrie 2011.
A aprecia că motivele refuzului de acordare a dreptului de şedere pe termen lung nu produc efecte juridice nici ulterior expirării dreptului de şedere temporară în curs, în analiza întrunirii cerinţelor legale pentru prelungirea acestui drept, ar echivala cu a lipsi de efecte juridice un text imperativ al legii, anume art. 50 alin. (2) lit. a), cu trimitere la art. 6 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 194/2002.
În consecinţă, prima instanţă a apreciat că acţiunea promovată de reclamant este întemeiată şi a dispus admiterea acesteia, în sensul obligării pârâtului să aprobe cererea reclamantului de acordare a dreptului de şedere permanentă pe teritoriul României.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 1040 din 15 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări, susţinând că este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive:
Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că străinul nu prezintă pericol pentru ordinea publică şi pentru siguranţa naţională având în vedere faptul că aceeaşi condiţie este prevăzută de lege şi pentru prelungirea dreptului de şedere temporară, iar instituţia pârâtă i-a prelungit succesiv reclamantului dreptului de şedere pe perioade de 1 an.
Instanţa a considerat, în mod greşit, că însăşi autoritatea pârâtă a apreciat analizând întrunirea cerinţei prevăzute de art. 50 alin. (2) lit. a), cu trimitere la art. 6 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 194/2002, că aceasta este îndeplinită de către reclamant şi că, per a contrario, acesta nu prezintă un pericol nici pentru apărarea şi siguranţa naţională, nici pentru ordinea publică, nici pentru sănătatea publică, nici pentru morala publică.
Deşi existenţa unui pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională constituie un motiv de respingere atât a cererilor de acordare a dreptului de şedere temporară, cât şi a cererilor de acordare a dreptului de şedere permanentă, între cele două instituţii există diferenţe semnificative.
Prin urmare, apare ca firesc faptul că obţinerea dreptului de şedere permanentă să fie condiţionată de îndeplinirea unor cerinţe mult mai stricte decât cele cerute pentru obţinerea dreptului de şedere temporară. Este evident că existenţa unui pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de şedere permanentă, chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de şedere temporară.
Gradul de pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională se apreciază de organele competente în domeniu, care au la îndemână mai multe măsuri ce pot fi dispuse faţă de un cetăţean străin. Astfel, pentru motive ce ţine de ordinea publică şi siguranţa naţională, prevederile legale oferă posibilitatea de a dispune împotriva unui cetăţean străin, de la refuzul acordării vizei de intrare, nepermiterea intrării, acordarea deciziei de returnare, instituirea interdicţiei de intrare în ţară, refuzul acordării dreptului de şedere permanentă, până la declararea ca indezirabil a acestuia, toate în funcţie de gradul de pericol social pentru ordinea publică şi siguranţa naţională pe care un străin îl prezintă.
Faptul că cetăţeanul străin este beneficiarul unui drept de şedere temporară este o condiţie necesară, dor nu suficientă pentru obţinerea dreptului de şedere permanentă. Statul este liber să decidă în conformitate cu legea şi pe cale administrativă cu privire la şederea unui străin pe teritoriul său. Acesta este un atribut care decurge din principiul suveranităţii, principiu consfințit de art. 1 alin. (1) din Constituţia României şi care constituie fundamentul actualei ordini juridice internaţionale.
În concluzie, pentru motivele arătate, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
4. Apărările formulate de intimatul-reclamant A.I.
Intimatul a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond, ca temeinică şi legală, invocând, în special, următoarele considerente:
În mod greşit recurentul apreciază că cerinţa prevăzută de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 trebuie interpretată în mod diferit pentru cele două tipuri de prelungire a dreptului de şedere temporară şi pe termen lung, atât timp cât legiuitorul nu a prevăzut că se face o departajare în acest sens, ci a specificat faptul că străinul trebuie să îndeplinească această condiţie de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională în ambele situaţii.
Susţinerile recurentului cu privire la avantajele conferite de dreptul de şedere pe termen lung nu au relevanţă în cauză, deoarece ambele drepturi conferă drept de şedere pe teritoriul României, impunându-se respectarea în totalitate a condiţiei de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională.
Nu se poate susţine faptul că în cazul şederii temporare străinul trebuie să îndeplinească această condiţie mai puţin, iar în cazul solicitării dreptului de şedere pe termen lung, această condiţie trebuie analizată mai în profunzime, întrucât legiuitorul când a prevăzut-o nu a creat grade de diferenţiere.
Din textul de lege se observă că există doar două posibilităţii: de a fi îndeplinită cerinţa sau de a nu fi îndeplinită.
Autoritatea pârâtă se contrazice singură în afirmaţii, în sensul că respinge cererea de stabilire a domiciliului în România, pentru existenţa unui pericol pentru siguranţa naţională (prin adresa contestată) şi, în acelaşi timp, aprobă prelungirea dreptului de şedere temporară în România în scop de angajare în muncă, în prezent intimatul-reclamant fiind posesorul permisului de şedere cu valabilitate până la data de 13 august 2014.
În final, intimatul-reclamant a precizat că autoritatea pârâtă îi prelungeşte dreptul de şedere temporară încă din anul 1993 şi nu a putut face dovada că prezintă pericol pentru ordinea şi siguranţa naţională.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză
Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, inclusiv art. 3041 C. proc. civ., constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Argumente de fapt şi de drept relevante
Reclamantul a suspus controlului de legalitate refuzul pârâtului Oficiul Român pentru Imigrări de acordare a dreptului de şedere permanentă în România, refuz exprimat prin adresa din 4 august 2011 şi considerat de reclamant ca fiind unul nejustificat.
În motivarea refuzului de soluţionare favorabilă a cererii, au fost invocate dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 în conformitate cu care: „dreptul de şedere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuţi la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: (...) nu prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţă naţională”.
Faţă de informaţiile comunicate de autoritatea pârâtă Curţii de Apel Bucureşti, prin adresa din data de 27 octombrie 2011, înaintate ulterior instanţei de recurs, înscrisuri cu caracter „secret de serviciu”, Înalta Curte apreciază că acţiunea promovată de reclamant se impunea a fi respinsă de prima instanţă, ca neîntemeiată, întrucât acesta nu îndeplineşte condiţia de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională.
Într-adevăr, condiţia prevăzută la art. 71 alin. (1) lit. f) se cere a fi îndeplinită şi în situaţia solicitării acordării dreptului de şedere temporară potrivit art. 50 alin. (2) lit. a) raportat la art. 6 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 194/2002 însă, în combaterea argumentelor reţinute de prima instanţă, recurentul a justificat modul diferit de apreciere a îndeplinirii acestei condiţii în cele două situaţii.
Cu toate acestea, decisiv în pricina supusă judecăţii este de a stabili dacă informaţiile cuprinse în documentaţia prezentată în justificarea refuzului de soluţionare favorabilă a cererii evidenţiază îndeplinirea condiţiei instituite de art. 71 alin. (1) lit. f), aceea de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională, şi nu de a examina dacă a existat sau nu o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru modul diferit în care autoritatea pârâtă a apreciat îndeplinirea acestei condiţii în cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor.
Aceasta deoarece constatarea neîndeplinirii condiţiei de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională este suficientă pentru a reţine legalitatea refuzului de acordare a dreptului de şedere pe termen lung, faţă de neîndeplinirea uneia dintre condiţiile legale ce trebuie realizate cumulativ şi nu poate determina nicidecum acordarea acestui drept, pe considerentul că autoritatea pârâtă a apreciat diferit îndeplinirea condiţiei respective atunci când a examinat cererea reclamantului de acordare a dreptului de şedere temporară, prelungind succesiv acest drept.
Relativ la modalitatea specială de motivare a deciziei administrative de respingere a cererii, respectiv fără ca informaţiile cu caracter secret să fie menţionate în mod expres, sunt avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 182/2002 privind informaţiile clasificate, în special art. 1 teza I, art. 16 şi art. 36 alin. (1), dispoziţiile H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, precum şi faptul că reclamantul nu este o persoană căreia să-i fi fost încredinţate informaţii clasificate, precum cele din prezenta speţă, acesta fiind totuşi notificat asupra condiţiei legale pe care nu o îndeplineşte
Prin urmare, soluţia pronunţată de autoritatea pârâtă în procedura administrativă se impune a fi menţinută de prima instanţă, criticile formulate de recurentul-pârât fiind întemeiate.
Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1)-alin. (3), art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări, modificarea sentinţei civile nr. 1040 din 15 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul respingerii acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări împotriva sentinţei civile nr. 1040 din 15 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamantul A.I., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2452/2014. Contencios. Pretentii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2472/2014. Contencios → |
|---|
