ICCJ. Decizia nr. 2582/2014. Contencios. Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2582/2014
Dosar nr. 4870/2/2012
Şedinţa publică de la 3 iunie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 15 iunie 2012 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, sub dosarul nr. 4870/2/2012, partea reclamantă SC A.G. SA a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 307 din 25 mai 2012 a C.N.A., solicitând, în principal, anularea acestei decizii şi exonerarea sa de la plata amenzii in cuantum de 200.000 lei, iar, în subsidiar, să se constate că sancţiunea aplicată de pârâtul C.N.A. este disproporţionată faţă de gravitatea faptei reţinute şi să dispună înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a somaţiei publice.
În motivarea cererii formulate, a arătat partea reclamantă că stabilirea faptelor in sarcina ei prin decizia prin care s-a aplicat sancţiunea cu amenda in cuantum de 200.000 lei, având ca temei pretinsa încălcare art. 3 din Legea nr. 504/2002; art. 30, 34 şi 40 C. audiovizualului, s-a realizat printr-o greşită interpretare a textelor legale.
A susţinut reclamanta că în sarcina sa s-au reţinut doua tipuri de abateri petrecute în cadrul ediţiilor emisiunii „S.P.” difuzate în datele de 26, 27, 28 şi 29 martie, a celor difuzate, în perioada 02-12 aprilie, precum si ale celor din 26 aprilie, 15 si 16 mai 2012, respectiv folosirea unui limbaj si prezentarea unui comportament constând in „vulgarităţi, invective, gesturi si cuvinte obscene”, consecinţa reprezentând-o „prezentarea unui program de o calitate incalificabila”; şi prezentarea de acuzaţii la adresa unor persoane privind comportamente nelegale sau reprobabile din punct de vedere moral, insultarea acestora, consecinţa reprezentând-o încălcarea dreptului la imagine şi reputaţie.
S-a arătat că „prezentarea unui program de o calitate incalificabila” nu reprezintă un subiect al protecţiei reglementate, raportat la conţinutul programelor de televiziune, iar paratul aplicat o sancţiune pentru o fapta care nu este reglementata de lege.
A susţinut reclamanta că din actele normative relevante, rezultă că în intervalul orar 23:00 - 05:00 intervine prezumţia ca numai publicul adult are acces la programele de televiziune, iar acestui public nu ii sunt aplicabile restricţii de natura calităţii programului.
S-a arătat că autorităţii emitente nu ii este permis să emită judecaţi de valoare calomniatoare, întemeiate pe consideraţiuni eminamente subiective, cu privire la aspecte care nu formează obiectul normei legale, C.E.D.O. stabilind că exprimarea opiniei de către autorităţile publice trebuie realizată cu maximă moderaţie şi reţinere.
S-a invocat in acest sens art. 10. alin. (2) din Convenţie potrivit căruia ingerinţa autorităţii publice in exercitarea dreptului la libera exprimare pe criteriul (inexistent din punct de vedere legal) al calităţii programului, reprezintă o forma nedisimulata de cenzura care se transforma in cauza de nulitate a actului administrativ, dreptul la libera exprimare fiind protejat indiferent de forma pe care exercitarea acestuia o îmbracă.
Astfel, s-a apreciat că si emisiunile de divertisment in care se dezbat „mondenităţi” de către persoane care folosesc un limbaj nepotrivit, reprezintă subiect al protecţiei din punct de vedere al jurisprudenţei C.E.D.O., indiferent de calitatea pe care autoritatea publica opinează ca programul ar avea-o.
S-a mai arătat, in acţiune, că modul în care C.N.A. a analizat, constatat si sancţionat contravenţiile izvorând din încălcarea dreptului la proprie imagine si reputaţie excede cadrului legal atât din punct de vedere al rolului actului administrativ, al elementelor constitutive ale contravenţiei, cat si al obligaţiei de probaţiune a faptelor.
S-a arătat că, in speţa de fata, in ciuda caracterului generos al citatelor prin care se învederează abundenta limbajului injurios si „colorat” in cadrul emisiunilor, autoritatea nu a dovedit si nu a argumentat necesitatea aplicării amenzii maxime si nici caracterul corespunzător al acesteia, neexistând circumstanţe care sa justifice aplicarea unei sancţiuni atât de drastice, cum este amenda de 200.000 lei.
S-a mai arătat că aspectele invocate, respectiv emisiunile din: 27 martie 2012 când a fost parodiat aşa-zisul muzeu „C.H.” si a fost discutat un proces de malpraxis desfăşurat in S.U.A.; 28 martie 2012 in care s-a discutat cu privire la faptul ca dl. T.A. a afirmat ca ar fi tatăl dnei. A.H. si in care de asemenea a fost desenata o schiţa a unui sifon pe o coala A4 parodiindu-se tablourile dnei. H.; 29 martie 2012 in care a fost prezentata declaraţia dnei. A.H. cu privire la intenţia de a promova acţiuni in justiţie împotriva mai multor persoane; 25 aprilie 2012 in cadrul căreia ziarista M.B. a susţinut ca dna. L.P. consuma droguri si întreține o relaţie extraconjugala, acuzaţii pe care C.N.A. le-a considerat ca fiind foarte grave si cu privire la care prezentatorul D.C. nu si-a exercitat obligaţia de a solicita ferm probe; 15 mai 2012 in cadrul căreia invitatul F. a susţinut ca tatăl dnei. O.Z. a fost „turnat la Securitate de către mama acesteia”, acuzaţie cu privire la care prezentatorul D.C. nu si-a exercitat obligaţia de a solicita ferm probe, reprezintă discuţii privind aspecte şi idei a căror importanta si incidenţa sunt in cel mai bun caz ignorabile, însă cu privire la care paratul C.N.A. a adoptat o poziţie al cărei caracter drastic arunca in derizoriu însuşi rolul său ca autoritate.
S-a susţinut că, în cadrul raportului civil delictual, persoana al cărui drept la imagine si reputaţie a fost încălcat, in măsura in care doreşte obţinerea de reparaţii, are obligaţia de a dovedi judecaţii săvârşirea delictului civil, si întinderea daunelor, fiind in aceeaşi măsură aplicabilă şi unei autorităţi care invocă săvârşirea faptei in cadrul unui raport administrativ contravenţional. ( cauza A. contra României )
La termenul din data de 11 octombrie 2012, reclamanta a depus la dosar cerere completatoare prin care a solicitat ca, în subsidiar, Curtea să constate că sancţiunea aplicată de pârâtul C.N.A. este disproporţionată faţă de gravitatea faptelor reţinute, astfel încât să dispună diminuarea spre minimul legal a amenzii aplicate.
La termenul din data de 13 septembrie 2012, pârâtul C.N.A. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată şi menţinerea deciziei atacate, ca fiind temeinică şi legală.
Consiliul a constatat că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 40 alin. (2), potrivit cărora moderatorii programelor au obligaţia să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmaţiile acuzatoare sau să indice, cel puţin, probele care le susţin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzaţiile.
Membrii Consiliului au apreciat că dl. D.C. a adoptat o conduită care a permis şi a încurajat, pe alocuri, atitudinea invitaţilor, o astfel de conduită încălcând dispoziţiile art. 40 alin. (3) C. audiovizualului, care prevăd că realizatorii emisiunilor au obligaţia să nu permită invitaţilor să folosească un limbaj injurios sau să instige la violenţă.
Consiliul a considerat că, sub pretextul abordării unor subiecte de actualitate, invitaţii emisiunii au transformat aceste ediţii în arme de insultă la adresa unor persoane, fapt deosebit de grav în contextul în care televiziunea constituie un spaţiu public cu o importantă influenţă asupra comportamentului social.
În cauză, la data de 30 august 2012, terţul intervenient N.D.C. a formulat cerere de intervenţie voluntară accesorie în sprijinul apărării pârâtului C.N.A., solicitând admiterea cererii de intervenţie voluntară accesorie şi respingerea cererii introductive a SC A.G. SA ca neîntemeiată.
Curtea de apel, prin încheierea de la termenul din data de 11 octombrie 2012, a admis în principiu cererea de intervenţie voluntară accesorie formulată de terţul intervenient N.D.C.
Prin Sentinţa nr. 6067 din 26 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă, ca nefondată, excepţia de tardivitate invocată de intervenientă; s-a admis in parte plângerea formulată de reclamanta SC A.G. SA, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A. şi intervenienta N.D.C. S-a dispus reducerea amenzii aplicate prin Decizia CNA nr. 307/2012 de la suma de 200.000 lei la suma de 60.000 lei şi au fost menţinut în rest dispoziţiile deciziei contestate.
Analizând înscrisurile ataşate la dosar, constatând că este competentă să procedeze la soluţionare în condiţiile art. 3 pct. 4 C. proc. civ., raportat la art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, Curtea de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, art. 90 alin. (1) lit. h) şi alin. (2) din acelaşi act normativ, art. 91 alin. (1) şi (3) din Legea audiovizualului, art. 30, 34, 40 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare.
Referitor la solicitarea titularei cererii de intervenţie voluntară accesorie, N.D.C., in sensul că cererea de completare a contestaţiei este tardivă, în raport de dispoziţiile art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 care impun un termen de 15 zile pentru atacarea deciziei C.N.A., instanţa de fond a apreciat că nu este întemeiată, in raport de obiectul cauzei, contestarea unei decizii C.N.A., dispoziţiile art. 93 din Legea nr. 504/2002, completându-se cu dispoziţiile Codului de procedură civilă în materia judecăţii în primă instanţă [(art. 132 alin. (1) C. proc. civ)], cât şi cele ale art. 34 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001.
S-a constatat că partea reclamantă a respectat termenul de 15 zile de la comunicare de contestare a deciziei interpretarea propusă de N.D.C. având un caracter excesiv şi fiind lipsită de acoperire în textul legal menţionat.
Tot preliminar, Curtea de apel a arătat că prin cererea de intervenţie voluntară accesorie se poate susţine poziţia procesuală a părţii în favoarea căreia s-a intervenit, o astfel de cerere având, potrivit doctrinei de drept procesual civil şi unei jurisprudenţe constante, natura juridică a unei apărări, nefiind obligată instanţa a lămuri în vreun fel raporturile juridice de drept privat dintre partea reclamantă SC A.G. SA şi intervenienta N.D.C.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a apreciat, în raport de Decizia C.N.A. nr. 307 din 25 mai 2012, precum şi de temeiurile de drept invocate de autoritatea pârâtă şi de situaţia de fapt expusă, că părţii reclamante SC A.G. SA îi sunt imputate două contravenţii, respectiv cea sancţionată de art. 90 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 504/2002 şi cea sancţionată de art. 91 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 cu raportare la art. 30, art. 34 alin. (1) şi art. 40 alin. (1), (2) și (3) din Decizia nr. 220/2011.
S-a arătat că dacă prima dintre contravenţii rezultă în mod expres şi explicit din conţinutul deciziei contestate, cea de-a doua transpare din textul actului litigios prin raportarea pe care o face C.N.A., în considerente, la dispozițiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, dar şi la dispozițiile art. 30, 34 alin. (1) şi art. 40 alin. (1), (2) şi (3) din Decizia nr. 220/2011 în dispozitiv, împrejurare reținută şi de către intervenientă.
S-a reţinut in sentinţa atacată că reclamanta se raportează în mod greşit la fapta concretă ce i se impută ca şi contravenţie, fiind eronată şi argumentarea făcută prin prisma intervalului orar în care se difuzează emisiunea, căci art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 impune ca prin difuzarea şi retransmisia serviciilor de programe să se realizeze şi să asigure informarea, educarea şi divertismentul publicului, cu respectarea libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului, fără nicio diferenţiere de interval orar.
De asemenea, Curtea de apel a apreciat că raportarea părţii reclamante este eronată exclusiv din culpa SC A.G. SA, câtă vreme rezultă în mod cert din conţinutul deciziei C.N.A. nr. 307/2012 motivele care atrag sancţionarea şi, mai mult, contravenienta a beneficiat de asistenţa juridică de specialitate a unei echipe de avocaţi aleşi.
S-a apreciat că nu pate poate fi primită apărarea părţii reclamante, şi in raport de dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile art. 8 paragraful 1 din C.E.A.D.O.L.F., dreptul la viaţa privată, identitatea personală, integritatea fizică şi morală recunoscute de jurisprudenţa C.E.D.O.
Totodată, s-a reţinut că potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie, neputându-se afirma că onoarea, reputaţia sau dreptul la propria imagine nu ar intra în sfera drepturilor fundamentale ale omului, ele fiind o dimensiune a dreptului la viaţă privată, în decizia contestată în cauza, raportările C.N.A. la dreptul la propria imagine fiind lato sensu, acoperind inclusiv aspectele privitoare la onoare şi reputaţie.
S-a reţinut in raport de textele de lege invocate şi dreptul C.N.A. de a sancţiona încălcări ale drepturilor fundamentale prin difuzarea de programe, in mod greşit raportându-se partea reclamantă, în concluziile pe fondul cauzei, la condiţiile răspunderii civile delictuale.
S-a arătat in sentinţa atacată că reclamanta a recunoscut implicit că au fost emisiuni în care ipoteza legală ce constituie premisa contravenţiei a existat, că, deşi din lectura deciziei C.N.A. se impută părţii reclamante zeci de afirmaţii şi gesturi din cursul emisiunilor monitorizate, totuşi SC A.G. SA s-a referit doar la 5 chestiuni dintre cele subliniate de Consiliu.
În concluzie, Curtea de apel a apreciat că încălcarea de către SC A.G. SA a obligaţiei instituite de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, privind informarea, educarea şi divertismentul publicului, cu respectarea libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului, este dincolo de orice dubiu, limbajul vulgar şi injurios, gesturile obscene, insinuările şi acuzaţiile aduse diverselor persoane vizate de dialoguri, pe fondul atitudinii în general pasive a moderatorului, ducând la afectarea demnităţii acestora, prin prisma onoarei şi reputaţiei.
Cât priveşte libertatea de exprimare, s-a reţinut in raport de dispoziţiile art. 30 din Constituţia României, că prin aceasta nu se poate aduce atingere demnităţii, onoarei, vieţii private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora din urmă conducând la răspunderea persoanei care şi-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituţional.
Totodată, s-a avut in vedere că dispoziţiile art. 10 din Convenţie, apără libertatea de exprimare a opiniilor şi ideilor, precum şi cea de informare, fără nicio constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiţionale la cele mai moderne, privind opinii şi informaţii politice, sociale sau economice, expresia artistică şi informaţii cu caracter comercial, acest drept nefiind insă unul absolut, putând fi restrâns in ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.
A reţinut Curtea de apel că ingerinţa adusă libertăţii de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispoziţie normativă existentă în dreptul intern, in condiţiile existenţei unuia dintre scopurile legitime instituite limitativ de par. 2 al art. 10 din Convenţie, iar ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică.
În cauza de faţă, Curtea de apel a constatat că aspectele „tratate” în cadrul emisiunilor în litigiu nu contribuiau prin ceva la dezbaterea de interes general, fiind în general chestiuni ce ţineau de viaţa intimă, familială sau privată a persoanelor vizate, genul programului fiind, divertisment.
De asemenea, nu s-a constat existenţa unui scop de informare a publicului, prin lămurirea unor chestiuni de interes general, dat fiind şi persoanele invitate spre a participa la dezbateri.
S-a avut in vedere că discuţiile au vizat, între altele, chestiuni referitoare la aspectul fizic al unor persoane, punerea în discuţie a filiaţiei unei persoane, imputarea unor conduite imorale, a consumului de droguri, a unor relaţii extraconjugale; o relevanţă aparte fiind acordată şi limbajului folosit, unul ce se poate caracteriza ca fiind injurios şi agresiv, la o televiziune cu acoperire naţională.
Curtea de apel a apreciat că nu poate fi menţinută amenda contravenţională aplicată părţii reclamante într-un cuantum de 200.000 lei, impunându-se reducerea acesteia.
În acest sens, s-a reţinut că deşi se impută părţii reclamante săvârşirea a două contravenţii, în realitate fapta săvârşită este una singură, susceptibilă a avea o dublă încadrare juridică, respectiv aceea de a fi difuzat un program fără respectarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului, rezultat pe de o parte al unei conduite comisive în raport de afirmaţiile efectiv transmise, iar pe de altă parte al unei conduite omisive prin prisma lipsei de reacţie a moderatorului.
A constatat judecătorul fondului că fapta în discuţie se poate încadra atât în dispoziţiile art. 90 alin. (1) lit. h) din lege, ca urmare a încălcării art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, cât şi în cele ale art. 91 alin. (1) din acelaşi act normativ, ceea ce insă nu trebuie să conducă la posibilitatea de a fi aplicate două sancţiuni cu amendă.
A avut in vedere instanţa de fond că amenda efectiv aplicată trebuie astfel individualizată încât să răspundă ambelor limite instituite de textele reţinute, un cuantum de 60.000 lei corespunzând atât textului legal, cât şi nivelului de pericol social al faptei săvârşite.
S-a mai reţinut că partea reclamantă nu este la prima abatere de acest sens, iar discuţie nu a fost o singură emisiune, ci mai multe în care s-a reluat aceeaşi conduită ilicită.
S-a constatat lipsite de relevanţă referirile făcute de partea reclamantă la amenzile stabilite de Legea nr. 61/1991 care nu este incidentă in cauză.
De asemenea, s-a constatat că unele dintre persoanele supuse dezbaterii, inclusiv terţul intervenient N.D.C., beneficiau de o anumită notorietate în rândul publicului, căutată, astfel încât nu se mai conservă aceeaşi «speranţă legitimă» de a-şi vedea viaţa privată efectiv protejată, iar in intervenţiile proprii au adoptat acelaşi limbaj injurios şi agresiv la adresa interlocutorilor.
Totodată, prin prisma criteriilor rezultate din jurisprudenţa C.E.D.O., respectiv cel al severităţii sancţiunii aplicate, Curtea de apel a apreciat că o amendă într-un cuantum de doar 60.000 lei corespunde mai bine scopului vizat şi îşi justifică efectiv proporţionalitatea şi necesitatea într-o societate democratică, în contextul în care din probele administrate în cauză rezultă că în precedent faptele de încălcare a vieţii private fuseseră sancţionate fie cu somare, fie cu amenzi de cel mult 10.000 lei, astfel încât aplicarea direct a unei amenzi de 200.000 lei nu apare a se justifica în mod rezonabil.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamanta SC A.G. SA şi pârâtul C.N.A. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs ambele părţi pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recursul declarat de recurenta-reclamantă se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocându-se greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte aprecierea asupra legalităţii Deciziei de soluţionare a societăţii emisă de C.N.A. nr. 307 din 25 mai 2012 în principal şi asupra cuantumului amenzii aplicate în subsidiar.
Se solicită în principal Decizia nr. 307/2012 şi exonerarea de plata amenzii aplicate şi în subsidiar înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a somaţiei publice sau reducerea amenzii aplicate spre minimul prevăzut de lege.
Recurenta arată că în baza Deciziei nr. 304 din 25 mai 2012 recurenta-reclamantă a fost sancţionată cu amendă de 200.000 lei pentru încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 504/2002 şi a dispoziţiilor art. 30, 34 şi 40 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului în audiovizual.
Recurenta arată în mod greşit prima instanţă a menţinut în parte decizia contestată apreciind că în cauză sunt îndeplinite condiţiile existenţei celor două tipuri de abateri în cadrul programelor difuzate respectiv folosirea unui program de o calitate incalificabilă şi prezentarea de acuzaţii la adresa unor persoane privind comportamente nelegale sau reprobabile din punct de vedere moral consecinţa reprezentând-o încălcarea dreptului la imagine şi reputaţie.
Se arată că în legătură cu prima abatere reţinută recurenta arată că aceasta nu poate constitui contravenţie deoarece fapta reţinută nu există deoarece în intervalul orar 23-5.00 nu există restricţii cu privire la limbajul ori comportamentul prezentat în cadrul programelor de televiziune şi pe de altă parte nu poate fi edificată o relaţie socială sau o valoare protejată de lege.
Se arată că decizia emisă are un profund caracter subiectiv şi arbitrar, iar prin sancţionarea recurentei au fost încălcate dispoziţiile art. 10 alin. (2) din C.E.D.O. prin care sunt stabilite principiile prin care este reglementat dreptul la exprimare în cazul autorităţii statale şi persoanele care exercită această autoritate.
În ceea ce priveşte a doua abatere reţinută în sarcina recurentei-reclamante se arată că modul în care autoritatea a analizat, constatat şi sancţionat contravenţiile izvorând din încălcarea dreptului la propria imagine şi reputaţie excede cadrului legal atât din punct de vedere al rolului actului administrativ, al elementelor constitutive ale contravenţiei cât şi al obligaţiei de probaţiune a faptelor, solicitându-se în principal exonerarea de plata amenzii aplicate şi în subsidiar înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a somaţiei publice sau reducerea cuantumului acestuia spre minimul prevăzut de lege, întemeiat pe caracterul disproporţionat al cuantumului acestuia faţă de gravitatea faptei.
Recursul declarat de recurentul-pârât.
În cadrul recursului declarat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurentul invocă faptul că prin decizia atacată a fost diminuat cuantumul amenzii de 200.000 lei aplicate la 60.000 lei prin interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, respectiv prin aprecierea greşită asupra legalităţii şi temeiniciei Deciziei de sancţionare nr. 307 din 25 mai 2012.
Ca aspecte de nelegalitate invocate, reclamantul – pârât arată, în principal că instanţa de contencios administrativ nu avea posibilitatea legală în raport de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 de a micşora cuantumul amenzii, care reprezintă o modificare a deciziei contestate, ca act administrativ şi nu o modificare a acestuia.
În subsidiar se arată că soluţia de diminuare a cuantumului amenzii de 200.000 lei aplicate la suma de 60.000 lei a fost pronunţată cu aplicarea dispoziţiilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 referitoare la criteriile de individualizare a sancţiunii.
Se arată că prima instanţă a stabilit greşit situaţia de fapt, respectiv asupra istoricului sancţionator al recurentei-reclamante, fără a ţine cont că în ultimul an sancţiunea cea mai gravă aplicată nu a fost numai amenda de 10.000 lei ci obligarea de a difuza timp de 10 minute pe ecranul televizorului numai textul deciziei de sancţionare emisă de C.N.A.
În al doilea rând, în argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de fond a apreciat că nu poate fi menţinută amenda contravenţională de 200.000 lei aplicată de C.N.A., impunându-se reducerea acesteia, întrucât C.N.A. ar fi reţinut în sarcina intimatei- reclamante săvârşirea a două contravenţii [(prevăzute la art. 90 alin. (1) lit. h) şi, respectiv, la art. 91 alin. (1) din Legea audiovizualului)], când, în realitate, fapta săvârşită este una singură, susceptibilă a avea o dublă încadrare juridică. Instanţa de fond a considerat că posibilitatea de a se încadra juridic o faptă unică în două dispoziţii de sancţionare nu ar trebui să conducă şi la posibilitatea de a fi aplicate două sancţiuni cu amendă, ci aceasta ar trebui să fie unică pentru a nu se contraveni principiului non bis in idem, fapta fiind unică, chiar dacă ea este rezultatul atât a unei conduite omisive, cât şi a uneia comisive.
Referitor la soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la faptul că prin decizia contestată C.N.A. ar fi fost reţinut că intimata-reclamantă a săvârşit două contravenţii [(prevăzute la art. 90 alin. (1) lit h) şi, respectiv, la art. 91 alin. (1) din Legea audiovizualului)], aspect ce ar fi condus la posibilitatea de a fi aplicate două sancţiuni cu amendă, ceea ce ar constitui o încălcare a principiului non bis in idem, se arată că, premisa de la care a pornit instanţa de fond a fost una greşită şi că, în realitate, Consiliul a reţinut ca faptă unică încălcarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei protejate de art. 3 alin. (1) din Legea audiovizualului, lege în temeiul căreia a fost emisă legislaţia secundară, respectiv Codul audiovizualului.
Se solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul de a se respinge acţiunea reclamantei şi de a se menţine decizia contestată, în integralitate, respectiv de a se menţine cuantumul amenzii aplicate de autoritatea recurentă, respectiv de 200.000 lei.
Analizând recursurile declarate, Curtea apreciază pentru următoarele considerente că este nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă şi că este fondat recursul declarat de recurentul-pârât, sentinţa atacată fiind nelegală şi netemeinică în ceea ce priveşte soluţia de admitere în parte a acţiunii şi de reducere a cuantumului amenzii aplicate prin Decizia C.N.A. nr. 307/2012 de la suma de 200.000 la suma de 60.000 lei, în cauză fiind îndeplinite în opinia instanţei de recurs sub acest aspect dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în mod corect prima instanţă apreciind asupra legalităţii deciziei contestate, respectiv asupra încălcării prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 şi a dispoziţiilor caracter normativ din Ghidul audiovizualului.
În mod corect şi motivat prima instanţă a apreciat că recurenta-reclamantă a încălcat obligaţia prevăzută de art. 3 din Legea nr. 504/2001 privind informarea educarea şi divertismentul publicului, cu respectarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului prin limbajul vulgar şi injurios, gesturile obscene, însemnările şi acuzaţiile aduse diverselor persoane vizate de dialoguri, pe fondul atitudinii relativ pasive a moderatorului, ducând la afectarea demnităţii acelor persoane, aspect confirmat prin rapoartele de monitorizare coroborat cu sesizările formulate atât de persoanele fizice vizate cât şi de la terţi telespectatori.
În mod greşit şi artificial recurenta arată şi în cadrul recursului declarat că ar fi fost sancţionată pentru „folosirea unui limbaj şi prezentarea unui comportament constând în vulgarităţi, gesturi şi cuvinte obscene” consecinţa reprezentând-o prezentarea unui program de o calitate incalificabilă”.
Curtea constată că nu pentru aspectele învederate de partea reclamantă i s-a aplicat sancţiunea contravenţională, ci pentru fapte care au dus la încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 şi nerespectarea de către furnizorii sau distribuitorii de servicii a deciziilor având caracter normativ emise de Consiliu, astfel cum se va detalia ulterior. Afirmaţiile părţii reclamante în sensul indicat mai sus nu sunt decât unele cu caracter speculativ, menite a crea impresia că aceea ar fi fost fapta ce i se impută şi se sancţionează în plan contravenţional, chestiune lipsită însă de veridicitate în raport de conţinutul deciziei C.N.A. care se raportează la aspecte referitoare la afectarea onoarei, reputaţiei şi dreptului la propria imagine al unor terţe persoane, respectiv la conduita moderatorului emisiunii în vederea protejării acestora; cât despre consemnările invocate de partea reclamantă, acestea constituiau doar aprecieri relative la limbajul verbal şi non-verbal folosit în cadrul emisiunilor în discuţie, menite a contura contextul, împrejurările de săvârşire a faptelor contravenţionale şi a sublinia modul şi mijloacele de săvârşire a acestora.
În plus, cum partea reclamantă se raportează în mod greşit la fapta concretă ce i se impută ca şi contravenţie, apare ca fiind eronată şi argumentarea făcută prin prisma intervalului orar în care se difuzează emisiunea, căci art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 impune ca prin difuzarea şi retransmisia serviciilor de programe să se realizeze şi să asigure informarea, educarea şi divertismentul publicului, cu respectarea libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului, fără nicio diferenţiere de interval orar; altfel spus, pentru a putea înţelege şi partea reclamantă, drepturile fundamentale, inclusiv cele ţinând de demnitatea umană, trebuie respectate în mod continuu, legiuitorul neacceptând şi, de altfel, fiind de neimaginat, ca doar între anumite ore furnizorii de servicii media să fie ţinuţi să respecte onoarea, reputaţia sau dreptul la propria imagine, iar în afara acestui interval orar aceste atribute elementare şi esenţiale ale oricărei fiinţe umane, drepturi personale nepatrimoniale proprii personalităţii umane, să poată fi ignorate şi încălcate. Nu poate fi primită nici comparaţia pe care o încearcă partea reclamantă prin concluziile susţinute pe fondul cauzei, deoarece în cazul de faţă afectate au fost persoane fizice reale, subiecte de drept şi titulare de drepturi, pe când în cazul unor filme de ficţiune nu se poate vorbi despre încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, personajele întruchipate de actori fiind în principiu unele imaginare, iar nu subiecte de drept beneficiare ale unor drepturi personale nepatrimoniale, cu menţiunea însă că alta ar fi situaţia unei producţii în care personajele întruchipate ar fi unele reale, redevenind incident art. 3 alin. (1) din legea audiovizualului.
Pe cale de consecinţă, apărarea expusă mai sus, emanând de la SC A.G. SA, nu poate fi primită, fiind în mod concret înlăturate de prima instanţă.
Nici sub cel de-al doilea aspect expus prin cererea de recurs nu poate fi primită apărarea părţii reclamante, întrucât emisiunile intitulate „S.P.” au fost de natură a aduce atingere unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, respectiv cele ţinând de demnitatea umană.
Astfel, dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Constituţia României, reglementat sub titlul „Drepturile şi libertăţile fundamentale”, prevăd că „ Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată”, cu menţiunea că art. 1 alin. (3) din acelaşi act constituţional prevede că „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”.
În acelaşi sens, dispoziţiile art. 8 paragraful 1 din C.E.A.D.O.L.F. prevăd că „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.”
Pe cale de consecinţă, nu se poate afirma, decât ignorând principii elementare în materia drepturilor omului, că onoarea, reputaţia sau dreptul la propria imagine nu ar intra în sfera drepturilor fundamentale ale omului, ele fiind o dimensiune a dreptului la viaţă privată. Mai arată Curtea de apel că, deşi potrivit normelor de drept privat, respectiv art. 73 Noul C. civ., dreptul la propria imagine este limitat la atributele înfăţişării fizice şi vocii fiinţei umane, iar onoarea şi reputaţia sunt apărate prin prisma dreptului la demnitate consacrat la art. 72 din acelaşi act normativ, totuşi, în planul dreptului public, astfel cum este reflectat acesta prin Decizia C.N.A. nr. 220/2011, dreptul la propria imagine este înţeles de autoritatea de audiovizual într-un sens mai larg, incluzând atât imagine fizică şi voce, dar şi aspectele ţinând de onoare şi reputaţie, după cum rezultă cu evidenţă din art. 40 al acestui din urmă act normativ. Pe cale de consecinţă, instanţa învederează că, în decizia contestată în cauza de faţă, raportările C.N.A. la dreptul la propria imagine se fac lato sensu, acoperind inclusiv aspectele privitoare la onoare şi reputaţie.
Cât despre dreptul C.N.A. de a sancţiona încălcări ale drepturilor fundamentale prin difuzarea de programe, după cum s-a arătat mai sus, dispoziţiile art. 90 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 504/2002 indică în mod clar caracterul contravenţional al faptei de nerespectare a prevederilor art. 3 din lege, iar art. 93 alin. (1) recunoaşte dreptul Consiliului de a aplica sancţiuni în acest caz. Altfel spus, dreptul persoanei fizice vătămate de a se adresa în planul dreptului privat cu o eventuală acţiune îndreptată împotriva furnizorului nu exclude dreptul C.N.A. de a acţiona, faţă de textele indicate imediat în precedent, dat fiind şi că abordarea se face dintr-o perspectivă diferită, în primul caz fiind vorba despre apărarea unui interes privat, al persoanei fizice concrete, pe când în cel de-al doilea caz prevalent este interesul public şi obligaţia pozitivă convenţională rezultată din art. 8 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F., în sensul de a lua măsuri concrete şi efective vizând respectarea vieţii private până la relaţiile indivizilor între ei. În plus, răspunderea civilă nu exclude răspunderea contravenţională, în raport şi de dispoziţiile art. 30 alin. (8) din Constituţia României.
Dreptul la libera exprimare garantat de art. 10 din C.E.D.O. nu este un drept absolut, în cauză recurenta-reclamantă nefiind exonerată de răspunderea prin invocarea art. 10 din Convenţie, în condiţiile în care emisiunile monitorizate a avut rol de a aduce la cunoştinţa publică diferite aspecte de fapt din voinţa privată, prin atingerea demnităţii şi onoarei acestora, iar împrejurarea că unele dintre persoanele ce au făcut obiectul dezbaterii se bucură de o anumită notorietate nu le înlătură dreptul de protecţie privind onoarea reputaţia sau propria imagine.
Jurisprudenţa C.E.D.O. a conturat faptul că dezvoltarea şi protejarea democraţiei se află în corelaţie directă cu dimensiunile protecţiei dreptului la exprimare şi informare, dar, potrivit paragrafului al doilea al art. 10, exercitarea acestor libertăţi comportă îndatoriri şi responsabilităţi în vederea proteguirii mai multor valori, inclusiv morala, reputaţia ori drepturile altora.
Astfel, C.E.D.O. a subliniat, în cauza C. şi M. vs. România, 2003, faptul că dreptul prevăzut de art. 10 din Convenţie nu este absolut, exerciţiul libertăţii de exprimare comportând, potrivit paragrafului 2 al art. 10 din Convenţie, „îndatoriri şi responsabilităţi” care capătă o importanţă sporită atunci când există riscul de a se aduce atingere reputaţiei persoanelor, garantată şi ea de Convenţie, şi de a pune în pericol „drepturile altora”.
De asemenea, Curtea de la Strasbourg a stabilit, prin jurisprudenţa sa, că nu poate exista justificare legală sau jurisprudenţială pentru tolerarea în cadrul unei emisiuni televizate a unor expresii injurioase ori a unor acuzaţii defăimătoare.
Exercitarea libertăţii de exprimare se află în corelaţie directă cu alte drepturi fundamentale, printre care un rol special îl ocupă dreptul persoanei la onoare, demnitate şi reputaţie profesională.
C.E.D.O. nu a admis ca o persoană să fie supusă dispreţului public pe considerente ce ţin de aspectul fizic al acesteia. Or, din fragmentele pe care le-am prezentat urmează să constataţi că, pe parcursul emisiunilor, s-au făcut nenumărate aprecieri referitoare la aspectul fizic al unora dintre persoanele ce au constituit subiect de discuţie în emisiuni.
- în calitate de garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, C.N.A. are obligaţia de a asigura protejarea demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine în cadrul programelor audiovizuale, în conformitate Iu prevederile art. 10 alin. (3) lit. e) din Legea audiovizualului.
În ceea ce priveşte susţinerea din recurs privind sancţiunea aplicată respectiv caracterul pretins disproporţionat faţă de gravitatea faptei, Curtea constată că nu s-au formulat în concret critici sub acest aspect, în cauză urmând a fi analizată corecta individualizare a sancţiunii aplicate cu ocazia analizării recursului declarat de autoritatea pârâtă.
Faţă de cele expuse, Curtea în baza art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefundat, recursul declarat de recurenta-reclamantă.
Recursul declarat de recurentul-pârât este apreciat de Curte ca fondat, în cauză fiind îndeplinite în parte condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în ceea ce o priveşte soluţia de diminuare a cuantumului amenzii de 200.000 aplicate la 60.000 lei, în cauză impunându-se modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii ca nefondate şi menţinerea ca legal emise a deciziei nr. 307 din 25 mai 2012 a C.N.A. sub toate aspectele inclusiv cuantumul amenzii aplicate de 200.000 lei prin art. 1 din susmenţionata decizie.
Prin Decizia nr. 307 din 25 mai 2012, C.N.A. a sancţionat intimată-reclamantă cu amendă în cuantum de 200.000 lei, întrucât a constatat că într-o serie de ediţii ale emisiunii „S.P.” difuzate în lunile martie, aprilie şi mai 2012, sub pretextul abordării unor subiecte de actualitate, invitaţii, având concursul (direct sau indirect, după caz) al moderatorului emisiunii, au transformat aceste emisiuni în arme de jigniri şi insultă la adresa unor persoane, folosind un limbaj vulgar, suburban, trivial şi au formulat acuzaţii neprobate la adresa unora dintre persoanele ce au constituit subiecte de discuţie în emisiuni (N.D.C., cunoscută publicului sub numele C.H., şi L.P.), fapte deosebit de grave în contextul în care televiziunea constituie un spaţiu public cu o importantă influenţă asupra comportamentului social.
În fapt, postul de televiziune Antena 1 difuzează, de luni până joi, în direct, cu începere în jurul orei 23:00, emisiunea „S.P.”, avându-l ca moderator pe dl. D.C.
Primind un număr de 4 reclamaţii care vizau ediţiile emisiunii „S.P.” desfăşurate pe parcursul lunilor martie - aprilie 2012, în cadrul cărora s-a discutat despre a avut în vedere conţinutul acestor emisiuni; a fost vorba despre 4 ediţii derulate consecutiv în perioada 26 - 29 martie 2012 şi o ediţie în 04 aprilie 2012, în care discuţiile au privit-o cu precădere pe d-na N., precum şi o serie de emisiuni derulate, în perioada 02-12 aprilie 2012, în cadrul cărora s-a discutat tangenţial despre d-na N.D.C.
Pe de altă parte, a fost supus dezbaterilor şi raportul de monitorizare care a vizat ediţiile emisiunii „S.P.” difuzate în zilele de 26 aprilie, 15 şi 16 mai 2012, cu privire la care Consiliul a primit un număr de 8 reclamaţii (de la telespectatori).
Analizând modul în care s-au desfăşurat toate aceste emisiuni, Consiliul a constatat că au fost încălcate grav prevederile art. 3 alin. (1) din Legea audiovizualului care prevăd că prin difuzarea serviciilor de programe se realizează şi se asigură divertismentul publicului, cu respectarea libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului, astfel cum sunt detaliate acestea în Codul audiovizualului, respectiv în art. 34 alin. (1), protejarea dreptului la imagine a persoanei, art. 40 alin. (1) şi (2), probarea acuzaţiilor, art. 40 alin. (3), evitarea folosirii unui limbaj injurios.
Prin sentinţa atacată s-a dispus diminuarea cuantumului amenzii aplicate de C.N.A. la suma de 60.000 lei de la 200.000 apreciindu-se că această sumă diminuată este corespunzătoare în raport de scopul vizat şi justificată sub aspectul proporţionalităţii şi necesităţii într-o societate democratică.
Curtea apreciază că prima instanţă exercitând controlul de legalitate al Deciziei C.N.A. nr. 307/2012 sub toate aspectele, control subiectiv de plină jurisdicţie, a dispus cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004.
Prima instanţă prin modificarea cuantumului amenzii aplicate a anulat în parte decizia contestată soluţia fiind dispusă cu respectarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004. Acesta deoarece controlul executat de instanţa de contencios administrativ nu s-a limitat la aspectele formale ale raportului juridic dedus judecăţii ci a fost verificată vătămarea, aplicarea amenzii în raport de conduita recurentei-reclamante şi de vătămarea produsă în raport cu principiile jurisdicţionale C.E.D.O.
Apreciind că instanţa de fond avea posibilitatea legală să reducă cuantumul amenzii aplicate, instanţa de recurs apreciază că pe fond, diminuarea cuantumului amenzii de 200.000 lei aplicate la suma de 60.000 lei a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 referitoare la criteriile de individualizare a sancţiunii.
În cauză amenda în cuantum de 200.000 lei a fost aplicată reclamantei, în data de 25 mai 2012, după ce anterior prin Decizia nr. 86/16 februarie 2012 îi fusese aplicată o altă sancţiune gravă anume obligarea de a difuza timp de 10 minute pe ecranul televizorului numai textul deciziei de sancţionare. Aceasta a reprezentat sancţiunea anterioară cea mai gravă şi nu amenda de 10.000 lei aplicată pentru săvârşirea unor fapte de încălcare a vieţii private.
În mod greşit prima instanţă a apreciat că s-au aplicat două sancţiuni pe aceeaşi faptă fiind unică prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 raportat la dispoziţii din cadrul de reglementare a conţinutului audiovizual şi pentru care s-a aplicat în mod corect sancţiunea de 200.000 lei, ţinând cont de istoricul sancţionator al reclamantei şi de scopul aplicării acestei amenzi, respectiv descurajarea reclamantei în ceea ce priveşte încălcarea repetată a legislaţiei audiovizualului în materie de viaţă privată.
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea, în baza art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., va admite recursul C.N.A. în sensul că va respinge acţiunea formulată de reclamantă, ca nefondată, menţinând ca legal emisă Decizia C.N.A. nr. 317/2012.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate privind excepţia de tardivitate invocată de intervenientă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC A.G. SA împotriva Sentinţei nr. 6067 din 26 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursul declarat de C.N.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Modifică sentinţa atacată in sensul că respinge acţiunea ca nefondată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2014
| ← ICCJ. Decizia nr. 2579/2014. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 2429/2014. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
