ICCJ. Decizia nr. 3125/2014. Contencios. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3125/2014
Dosar nr. 127/45/2013
Şedinţa publică de la 3 iulie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC L.C. SRL a solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi Direcţia pentru Agricultură a Judeţului Iaşi la plata sumei de 3.144.598,07 de lei, reprezentând: 2.433.210,22 de lei, reprezentând contravaloarea sumei nerambursate conform dispoziţiilor Legii nr. 150/2003, din care: a) 2.193.210,22 de lei, reprezentând sume recunoscute la plata şi pentru care Ministerul Agriculturii a virat banii în contul Direcţiei Agricole Iaşi însă, aceasta din urma, nu a virat sumele de bani către SC L.C. SRL; b) 240.000 de lei, reprezentând sume recunoscute la plată şi pentru care Ministerul Agriculturii nu a alocat sumele de bani, motivat de faptul ca cererile de decontare/rambursare nu au fost comunicate Ministerului Agriculturii de către Direcţia Agricolă Iaşi.
De asemenea, a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata dobânzii legale totale de 711.387,85 de lei, calculate până la data de 31 octombrie 2012, după cum urmează: a) suma de 512.758,13 lei, reprezentând dobânda legală calculată pentru sumele de bani restituite sau virate cu întârziere către SC L.C. SRL, pentru perioada 15 iunie 2008 - 23 februarie 2012; b) suma de 140.049,99 lei, reprezentând dobânda legală calculată pentru debitul de 2.193.210,22 de lei, pentru perioada 23 februarie 2012 - 31 octombrie 2012; c) suma de 58.579,73 lei, reprezentând dobânda legală calculată pentru debitul de 240.000 de lei, pentru perioada 5 octombrie 2009 - 31 octombrie 2012; obligarea în continuare a pârâţilor, în solidar, la plata dobânzii legale datorate începând cu data de 1 noiembrie 2012 şi până la data achitării efective a debitului principal şi actualizarea debitului principal conform indicelui de inflaţie.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin dispoziţiile H.G. nr. 2254/2004, H.G. nr. 276/2008 şi H.G. nr. 615/2009, alocaţiile publice acordate producătorilor de porcine au fost stabilite la nivelul de 30% din volumul creditului atât pentru anul 2008 cât şi pentru nivelul anului 2009.
În temeiul dispoziţiilor art. 3 din H.G. nr. 2254/2004, s-au formulat cereri de alocare a fondurilor, anterior enunţate, la nivelul sumelor indicate în hotărârile de Guvern menţionate, cereri care au fost depuse la Direcţia pentru Agricultură a Judeţului Iaşi.
Toate cererile au fost formulate conform actelor normative în vigoare, au fost respectate termenele indicate în actele normative, cererile de rambursare au fost însoţite de toată documentaţia necesară justificării cheltuielilor efectuate, solicitând eliberarea alocaţiilor bugetare cuvenite.
Fiecare documentaţie în parte făcut obiectul unei verificări prealabile amănunţite de către un reprezentant al Direcţiei pentru Agricultura a Judeţului Iaşi, analiza concretizându-se în confirmarea sumei acceptată la plata de către Direcţie prin asumarea sub semnătură şi ştampilă.
Reclamanta a arătat că din totalul datorat s-au primit doar o parte din aceste sume, rămânând de rambursat diferenţa de 2.433.210,22 de lei.
Prin adresa din 30 mai 2012, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, respectiv Direcţia Generală Buget Finanţe şi Fonduri Europene a comunicat un centralizator al tuturor deconturilor înregistrate la Direcţia pentru Agricultură a Judeţului Iaşi ce conţine sumele aprobate şi virate către Direcţia pentru Agricultură a Judeţului Iaşi pentru SC L.C. SRL, precum şi numărul şi data dispoziţiilor bugetare prin care Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a făcut plata către Direcţia pentru Agricultură a Judeţului Iaşi.
Reclamanta a susţinut că din acest document rezultă că toate sumele aprobate de Direcţia pentru Agricultură a Judeţului Iaşi pentru SC L.C. SRL au fost solicitate Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, iar acesta a virat în contul Direcţiei pentru Agricultură a Judeţului Iaşi sumele în conformitate cu deconturile depuse, cu excepţia deconturilor x din 11 august 2009 şi nr. y din 11 august 2009, care nu au fost înregistrate niciodată la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale de către Direcţia pentru Agricultură Iaşi.
Reclamanta a precizat că prin nota referitoare la aplicarea Legii creditului agricol pentru producţie nr. 150/2003, întocmită de Direcţia Generală Control şi Antifraudă de Control din subordinea Ministerului Agriculturii şi înregistrată sub nr. x, s-a recunoscut, pe de o parte, faptul că cererile/deconturile formulate de SC L.C. SRL au fost formulate în conformitate cu dispoziţiile legii, sumele fiind alocate de către Ministerul Agriculturii, însă nu au fost virate mai departe de către Direcţia pentru Agricultură a Judeţului Iaşi, motivat de faptul că această direcţie a deturnat fondurile şi le-a alocat preferenţial şi nelegal altor societăţi comerciale care, în mod paradoxal, nici măcar nu formulaseră astfel de cereri.
În ceea ce priveşte deconturile nr. x din 11 august 2009 şi nr. y din 11 august 2009, ce însumau 240.000 de lei, s-a constatat de către organul de control ca acestea nu au fost niciodată înregistrate la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Reclamanta a susţinut că avea dreptul să beneficieze de aceste subvenţii, reglementate special de dispoziţiile Legii nr. 150/2003, având în vedere faptul că desfăşoară activitatea de producţie purceluşi de îngrăşare.
De asemenea, a arătat că a finanţat în mod corect activităţile din credite bancare, fiind respectate dispoziţiile O.U.G. nr. 99/2006, iar conform art. 5 din Legea nr. 150/2003 a rambursat toate creditele în cadrul termenului legal de 360 de zile calculat de la data acordării.
Au fost respectate dispoziţiile H.G. nr. 816/2003 privind Normele Metodologie de aplicare a Legii nr. 150/2003, toate cererile de rambursare împreuna cu documentaţia aferenta au fost depuse la Direcţia pentru Agricultură Iaşi.
Reclamanta a precizat că Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a recunoscut plata contravalorii deconturilor în sumă de 2.193.210,22 de lei, precum şi diferenţa de 240.000 de lei.
De asemenea, prin adresa din 30 octombrie 2012, Direcţia pentru Agricultură Iaşi a recunoscut la plată suma de 2.673.910,73 de lei, astfel că, în mod implicit, a recunoscut la plată şi suma de 2.433.210,11 de lei.
Cu privire la capătul accesoriu al cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 711.387,85 de lei, reprezentând dobânda legală calculată până la data de 31 octombrie 2012, reclamanta a arătat că atât timp cât cererea principală este întemeiată, în lumina principiului accessorium sequitur principale rezultă că şi cererea accesorie este una întemeiată.
Pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale.
Prin notele scrise depuse la dosar la data de 5 februarie 2013, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a ministerului şi excepţia tardivităţii introducerii acţiunii.
Pârâta Direcţia pentru Agricultură a judeţului Iaşi a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Prin Sentinţa nr. 450 din 5 februarie 2013, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi.
2. Soluţia primei instanţe
Prin Sentinţa civilă nr. 85 din 18 aprilie 2013, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile tardivităţii introducerii acţiunii, a prescripţiei dreptului la acţiune şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.
Totodată, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC L.C. SRL în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi Direcţia pentru Agricultură a Judeţului Iaşi.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, potrivit disp. art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, termenul de 6 luni pentru formularea cererii curge de la momentul comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, iar, în cauză, acest termen nu s-a împlinit având în vedere faptul că la data de 30 mai 2012 reclamanta a înaintat cererea nr. x/2012 prin care a solicitat informaţiile privind emiterea dispoziţiilor bugetare.
Astfel, că termenul pentru efectuarea procedurii prealabile nu poate curge de la data la care s-a născut dreptul la alocaţiile bugetare având în vedere faptul că în perioada anterioară autorităţile publice pârâte au efectuat demersuri în sensul emiterii dispoziţiilor bugetare de plată şi chiar a plăţii parţiale a sumelor iniţial stabilite de lege.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea, instanţa de fond a constatat că în cauză termenul pentru formularea acţiunii este cel pentru recunoaşterea dreptului pretins, termen prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, instanţa de fond a avut în vedere că, potrivit art. 7 din Legea nr. 150/2003, aceasta este instituţia care alocă subvenţiile solicitate de reclamantă pentru fiecare cerere în parte, printr-o dispoziţie bugetară.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că facilităţile şi ajutoarele create pentru producţia agricolă internă prin Legea nr. 150/2003 nu mai pot fi acordate deoarece acest fapt ar veni în contradicţie cu aquis-ul comunitar. Aceste facilităţi nu pot fi extinse peste termenul de trei ani prevăzut de Regulamentul 1857/2006, această regulă fiind respectată şi de legiuitorul intern în momentul în care prin Legea nr. 281 din 24 decembrie 2010 s-a abrogat Legea nr. 150/2003.
Instanţa de fond a constatat că, la data de 31 decembrie 2009, a expirat perioada de tranziţie în care, conform Tratatului, România putea continua să acorde subvenţii care nu erau conforme cu regulile concurenţei şi ajutoarelor de stat în Uniunea Europeană.
Prin urmare, începând cu anul 2010 este interzisă acordarea oricărui ajutor de stat, inclusiv de natura celui la care reclamanta face trimitere în acţiune deoarece acordarea fondurilor publice potrivit Legii nr. 150/2003 constituie un ajutor de stat.
Potrivit principiului primordialităţii normei comunitare incumbă autorităţilor statului nostru obligaţia de a înlătura aceste ajutoare deoarece norma naţională instituită de Legea nr. 150/2003 este incompatibilă cu norma specială comunitară care are prioritate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţia României.
În condiţiile în care atât prin Tratat, cât şi printr-un regulament al Curţii Europene se prevede interzicerea acordării ajutorului de stat, judecătorul naţional are obligaţia conform principiului aplicabilităţii directe a normelor comunitare să dea efect acestor din urmă reglementări chiar în lipsa unei abrogări exprese a legislaţiei naţionale.
Instanţa de fond a considerat ca acordarea la acest moment a sumelor solicitate de reclamantă în temeiul Legii nr. 150/2003, în prezent abrogate, ar crea premisele sancţionării Statului Român pentru încălcarea legislaţiei comunitare.
De asemenea, a apreciat că nu prezintă relevanţă faptul că anterior anului 2010 s-au emis dispoziţii bugetare de plată atât timp cât în prezent este interzisă acest fel de plată.
3. Motivele de recurs invocate de reclamantă
Împotriva sentinţei Curţii de apel a formulat recurs reclamanta SC L.C. SRL, susţinând în esenţă, următoarele:
a) Instanţa de fond a încălcat prevederile art. 1 Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurenta apreciind că subvenţiile ce trebuiau să îi fie acordate conform Legii nr. 150/2003 fac parte, într-o accepţie mai largă, din categoria bunurilor, în sensul protocolului sus menţionat.
Astfel, cererile de decontare odată ce au fost aprobate de către Direcţia pentru Agricultură Iaşi au dat naştere unui drept de proprietate asupra disponibilităţilor băneşti în favoarea reclamantei.
b) Instanţa de fond a ignorat principiul previzibilităţii legii, conform căruia legea trebuie să fie previzibilă pentru a asigura drepturile cetăţenilor, efectele unei legi producându-se numai după ce legea a fost adusă la cunoştinţa publică, după intrarea sa vigoare.
Deci, chiar dacă Legea nr. 150/2003 a fost abrogată prin Legea nr. 281/2010, această abrogare a legii poate avea efecte doar pentru viitor nu şi pentru trecut. Or, în motivarea Sentinţei nr. 85/2013, Curtea de apel susţine că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2010 trebuiau încetate în mod efectiv toate subvenţiile care ar fi trebuit să fie acordate anterior intrării în vigoare a legii de abrogare şi neacordate până la acea dată.
c) Instanţa de fond a încălcat principiul neretroactivităţii legii civile. Ţinând cont că cererile de decontare au fost depuse în perioada 9 octombrie 2009 - 13 aprilie 2010, conform adresei din 21 septembrie 2012, rezultă fără putinţă de tăgadă că acestea au fost depuse şi aprobate anterior datei de intrare în vigoare a legii de abrogare.
d) Instanţa de fond deşi a preluat motivele invocate de pârâte prin Notele de şedinţă nu a observat că acestea sunt neîntemeiate, în condiţiile în care pârâtele au susţinut că de la data abrogării Legii nr. 150/2003, subvenţiile sunt nedatorate, dar aceleaşi pârâte au emis dispoziţii bugetare şi au făcut plăţi ulterior acestei date.
e) Instanţa de fond nu a avut în vedere recunoaşterea debitelor de către cele două pârâte şi de asemenea, nu a făcut o analiză temeinică a fondului.
4. Apărările intimatei Direcţia pentru Agricultură Iaşi
Prin întâmpinarea depusă la 24 aprilie 2014, intimata Direcţia pentru Agricultură Iaşi a solicitat respingerea recursului.
Intimata a susţinut că recurenta face o confuzie voită cu privire la natura juridică a sumelor, acestea neavând calitatea de bunuri necorporale aflate în patrimoniul său.
Reglementarea specială constituită de Legea nr. 150/2003 ce dădea posibilitatea acordării de fonduri publice, prevedea o limită a acestora stabilită prin hotărâre de guvern.
De asemenea, sumele virate către direcţiile agricole judeţene ulterior avizării pozitive de către M.A.D.R., nu aveau o destinaţie specială către o anumită societate comercială, ci într-un cont general din care se achitau către diferite societăţi, în ordinea în care erau înscrise în listă.
Nici un moment nu s-a făcut dovada potrivit căreia a fost transmisă suma revendicată cu destinaţia expresă SC L.C. SRL, deoarece aceasta ar contraveni legii şi normelor de aplicare a acesteia.
5. Apărările intimatului Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale
La rândul său, intimatul, prin întâmpinarea formulată la data de 1 mai 2014 a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca legală şi temeinică.
Nu există nicio prevedere legală internă, cu atât mai mult Legea nr. 150/2003 potrivit căreia statul român, care acordă subvenţii este obligat să acopere toate cererile formulate, având în vedere că bugetul de stat din care făceau parte asemenea plăţi de subvenţii nu este nelimitat. În acest sens a fost prevăzut în art. 6 din legea sus menţionată că, dispoziţia specială referitoare la nivelul fondurilor publice alocate se va stabili în fiecare an prin hotărâre de guvern.
În ceea ce priveşte critica legată de încălcare a principiului aplicării legii în timp, intimatul arată că principiul primordialităţii normei comunitare, chiar dacă Legea nr. 150/2003 nu era abrogată expres, impunea ca aceasta să fie înlăturată, deoarece era incompatibilă cu norma comunitară reprezentată de Regulamentul nr. 1857/2006 de aplicare a art. 87 şi 88 din Tratat.
6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor recurentului, ale apărărilor din întâmpinările depuse, cât şi sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Controlul judiciar declanşat de reclamantă vizează dreptul acesteia de a beneficia de alocaţia bugetară aferentă cheltuielilor eligibile din contractele de credit pentru producţie, reglementate de dispoziţiile Legii nr. 150/2003 şi H.G. nr. 816/2003, ulterior abrogării acestei legi şi compatibilitatea exercitării acestui drept cu prevederile Tratatului de aderare a României la U.E., raportat la art. 87 şi 88 din Tratatul C.E.
În ceea ce priveşte dreptul reclamantei la plata alocaţiei bugetare ulterior abrogării Legii nr. 150/2003, instanţa constată că dispoziţiile Tratatului de Aderare la U.E. ratificat prin Legea nr. 157/2005 cuprinse în Anexa V, pct. 3, lit. b) prevăd următoarele:
"Fără a aduce atingere procedurilor privind ajutoarele existente prevăzute la art. 88 din Tratatul CE, schemele de ajutoare şi ajutoarele individuale acordate activităţilor legate de producţia, prelucrarea sau comercializarea produselor enumerate în Anexa I la Tratatul CE, cu excepţia produselor pescăreşti şi a produselor derivate din acestea, puse în aplicare într-un nou stat membru înainte de data aderării şi care se aplică şi după data respectivă, sunt calificate ca ajutoare existente în înţelesul art. 88 alin. (1) Tratatul CE sub rezerva următoarei condiţii, respectiv a comunicării acestora către Comisie în termen de patru luni de la data aderării.
Aceste măsuri de ajutor sunt calificate drept ajutoare existente în înţelesul art. 88 alin. (1) Tratatul C.E., până la sfârşitul celui de-al treilea an de la data aderării.
De asemenea, dispoziţiile art. 107 şi 208 (foste 87, 88) din Tratatul privind U.E., prevăd următoarele: "(1) Cu excepţia derogărilor prevăzute de tratate, sunt incompatibile cu piaţa internă ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre. (2) Sunt compatibile cu piaţa internă: a) ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali, cu condiţia ca acestea să fie acordate fără discriminare în funcţie de originea produselor; b) ajutoarele destinate reparării pagubelor provocate de calamităţi naturale sau de alte evenimente extraordinare; c) ajutoarele acordate economiei anumitor regiuni ale Republicii Federale Germania afectate de divizarea Germaniei, în măsura în care acestea sunt necesare pentru compensarea dezavantajelor economice cauzate de această divizare. În termen de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei, poate adopta o decizie de abrogare a prezentei litere.
(3) Pot fi considerate compatibile cu piaţa internă: a) ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea economică a regiunilor în care nivelul de trai este anormal de scăzut sau în care există un grad de ocupare a forţei de muncă extrem de scăzut, precum şi a regiunilor prevăzute la art. 349, avându-se în vedere situaţia lor structurală, economică şi socială; b) ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui proiect important de interes european comun sau să remedieze perturbări grave ale economiei unui stat membru; c) ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor activităţi sau a anumitor regiuni economice, în cazul în care acestea nu modifică în mod nefavorabil condiţiile schimburilor comerciale într-o măsură care contravine interesului comun; d) ajutoarele destinate să promoveze cultura şi conservarea patrimoniului, în cazul în care acestea nu modifică în mod nefavorabil condiţiile schimburilor comerciale şi de concurenţă în Uniune într-o măsură care contravine interesului comun; e)alte categorii de ajutoare stabilite prin decizie a Consiliului, care hotărăşte la propunerea Comisiei".
Articolul 108 (fost art. 88 din Tratatul CE): "(1) Comisia, împreună cu statele membre, verifică permanent regimurile ajutoarelor existente în aceste state. Comisia propune acestora măsurile utile cerute de dezvoltarea treptată sau de funcţionarea pieţei interne. (2) În cazul în care, după ce părţilor în cauză li s-a solicitat să-şi prezinte observaţiile, Comisia constată că ajutorul acordat de un stat sau prin intermediul resurselor de stat nu este compatibil cu piaţa internă în conformitate cu art. 107 sau că acest ajutor este utilizat în mod abuziv, aceasta hotărăşte desfiinţarea sau modificarea ajutorului de către statul în cauză în termenul stabilit de Comisie. În cazul în care statul în cauză nu se conformează deciziei în termenul stabilit, Comisia sau orice alt stat interesat poate sesiza direct Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin derogare de la art. 258 şi 259. La cererea unui stat membru, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate decide că un ajutor acordat sau care urmează să fie acordat de acest stat trebuie să fie considerat compatibil cu piaţa internă, prin derogare de la dispoziţiile art. 107 sau de la regulamentele prevăzute la art. 109, în cazul în care o astfel de decizie este justificată de împrejurări excepţionale. În cazul în care, în legătură cu acest ajutor, Comisia a iniţiat procedura revăzută la primul paragraf din prezentul alineat, cererea adresată Consiliului de statul în cauză va avea ca efect suspendarea procedurii menţionate până când Consiliul se pronunţă asupra acesteia. Cu toate acestea, în cazul în care Consiliul nu se pronunţă în termen de trei luni de la formularea cererii, Comisia hotărăşte. (3) Comisia este informată în timp util pentru a-şi prezenta observaţiile cu privire la proiectele care urmăresc să instituie sau să modifice ajutoarele. În cazul în care apreciază că un proiect nu este compatibil cu piaţa internă în conformitate cu dispoziţiile art. 107, Comisia iniţiază fără întârziere procedura prevăzută la alineatul precedent. Înainte de pronunţarea unei decizii finale, statul membru în cauză nu poate pune în aplicare măsurile preconizate. (4) Comisia poate adopta regulamente privind categoriile de ajutoare de stat cu privire la care Consiliul, în temeiul art. 109, a considerat că pot fi exceptate de la procedura prevăzută la alin. (3) din prezentul articol".
Revenind la prezenta cauză, ajutorul de stat în discuţie vizează contracte din anii 2008 - 2009, deci este un ajutor existent conform prevederilor art. 1 lit. b) pct. 3 Anexa V la Tratatul de aderare a României la U.E. ratificat prin Legea nr. 157/2005, astfel că dreptul societăţii recurente de a beneficia de alocaţia bugetară aferentă cheltuielilor eligibile din contractul de credit este evident.
Având în vedere momentul încheierii contractelor de credit, legalitatea acestora se analizează în raport de actul normativ în vigoare, respectiv Legea nr. 150/2003, fiind lipsit de relevanţă faptul că ulterior Legea nr. 150/2003 a fost abrogată de Legea nr. 281/2010.
Dispoziţiile invocate de intimaţi - din Tratatul de aderare a României la U.E. şi din Tratatul C.E., nu prevăd sistarea automată la împlinirea termenului de 3 ani de la data aderării României la U.E., a acordării alocaţiilor bugetare prevăzute de Legea nr. 150/2003, ci prevăd că ulterior acestei date ajutoarele de stat existente la data aderării sunt considerate ajutor de stat nou care trebuie să corespundă cerinţelor prevăzute în Tratat. Distincţia dintre ajutorul nou şi ajutorul existent constă în faptul că numai ajutorul nou trebuie să fie notificat Comisiei şi trebuie recuperat în cazul în care este declarat ilegal, în timp ce ajutorul existent poate fi păstrat de beneficiar, însă acesta poate fi modificat pentru viitor.
În consecinţă, contrar celor reţinute de judecătorul fondului, recurenta-reclamantă are dreptul la acordarea alocaţiei bugetare reglementată de dispoziţiile Legii nr. 150/2003 pentru cheltuielile eligibile din contractele de credit încheiate cu Banca Italo-Romena şi cu Banca Transilvania, credite ce au fost rambursate în termenul legal.
De altfel, cele două pârâte nu contestă eligibilitatea cheltuielilor solicitate, în acest sens fiind adresa din 30 mai 2012, precum şi Nota privind rezultatul verificărilor la Direcţia pentru Agricultură Iaşi, întocmită de M.A.D.R. prin care se recunoaşte că reclamanta are dreptul atât la suma de 2.193.210,22 lei, cât şi la suma de 240.000 lei corespunzătoare deconturilor nr. x din 11 august 2009 şi nr. y din 11 august 2009 (dosar fond).
Faţă de soluţia de admitere dată capătului principal de cerere, Înalta Curte constată că se impune obligarea pârâţilor şi la plata sumei de 711.3887,85 lei reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 2.433.210,22 lei (sumă nerambursabilă conform Legii nr. 150/2003), calculată până la data de 31 octombrie 2012, precum şi în continuare dobânda legală, începând cu 1 noiembrie 2012 până la achitarea integrală - raport de expertiză contabilă (dosar fond).
7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica în parte sentinţa recurată în sensul că va obliga pârâţii în solidar la plata sumei de 3.144.598,07 lei dobândă calculată până la data de 31 octombrie 2012, precum şi dobânda legală aferentă sumei de 22.433.210,22 lei începând cu 1 noiembrie 2012, până la achitarea integrală.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ. vor fi obligaţi intimaţii-pârâţi în solidar, la data sumei de 50.000 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC L.C. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 85 din 18 aprilie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în parte, sentinţa recurată, în sensul că:
Obligă pârâţii în solidar la plata sumei de 3.144.598,07 lei; reprezentând 2.433.210,22 lei sumă nerambursabilă conform Legii nr. 150/2003 şi 711.387,85 lei dobânda legală calculată până la 31 octombrie 2012, precum şi dobânda legală aferentă sumei de 2.433.210, 22 lei, începând cu 1 noiembrie 2012, până la achitarea integrală.
Obligă intimaţii-pârâţi în solidar la plata sumei de 50.000 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iulie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3228/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3150/2014. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
