ICCJ. Decizia nr. 3153/2014. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3153/2014
Dosar nr. 389/59/2012
Şedinţa publică de la 9 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 389/59/2012 la data de 29 martie 2012 reclamanta a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului la aplicarea efectivă a tuturor prevederilor Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 710/1999; obligarea pârâtului la daune interese în valoare de 100.000 euro pe zi începând cu data de 01 octombrie 1999 şi până la punerea în aplicare efectivă a Ordinului M.S. nr. 710/1999.
În motivarea cererii reclamanta arată că, prin Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 710/1999 a fost transferat, în interes de serviciu, personalul mediu sanitar din cadrul spitalelor către cabinete medicale private, nou înfiinţate la data de 01 octombrie 1999.
Reclamanta a arătat că în cazul său ordinul mai sus menţionat nu a fost niciodată aplicat, fiind grav prejudiciată. De asemenea a arătat că s-a adresat Ministerului, cu cerere de a remedia situaţia creată însă acesta a refuzat să pună în aplicare propriul ordin.
Prin întâmpinare pârâtul Ministerul Sănătăţii a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, admiterea excepţiei lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, iar in subsidiar respingerea cererii de chemare în judecată formulata de reclamanta G.S., ca neîntemeiată.
În motivare s-a arătat că sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, procedură pe care reclamanta nu a urmat-o.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 674 din 13 decembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta G.S. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii.
În motivarea soluţiei s-a reţinut că, în raport de obiectul acţiunii, sunt neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii (pe motiv de lipsă plângere prealabilă) şi lipsei de obiect a acţiunii deoarece în caz de refuz (presupus) nejustificat de soluţionare a unei cereri nu e necesară procedura plângerii prealabile [conform art. 7 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004], iar acţiunea are ca obiect obligarea la executarea unui act administrativ.
În ce priveşte fondul pricinii, Curtea de apel a constatat că reclamanta nu a dovedit că este sau a fost personal medical susceptibil să i se aplice Ordinul.
De asemenea, prima instanţă a constatat că Ordinul nu dă naştere niciunei obligaţii în sarcina pârâtului, în condiţiile in care, potrivit art. 2 din acest act administrativ, redistribuirea personalului medical se face, în anumite condiţii, de către Direcţia de Sănătate Publică, cu consultarea reprezentanţilor legali la nivel judeţean ai Federaţiei S.
Aşadar, s-a constatat constată că reclamata nu a dovedit că este titulara vreunui drept pe care pârâtul să-l fi vătămat prin refuz de aplicare a Ordinului şi pe care Curtea să-l protejeze în condiţiile art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta G.S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta a precizat că judecarea cauzei la Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a făcut de o instanţă necompetentă material, solicitând declinarea competenţei in favoarea unei secţii specializate în litigii de muncă.
Pe fondul cauzei a arătat că potrivit ordinului atacat, Ministerul Sănătăţii are obligaţia de a o transfera efectiv sub sancţiunea unor daune interese.
Totodată s-a solicitat comunicarea în scris a împrejurării că Ordinul nr. 710/182/1999 nu se aplică în situaţia sa, urmând a se dispune reintegrarea în muncă în postul avut anterior de soră medicală principală cu plata drepturilor salariale începând cu data de 1 octombrie 1999 sub sancţiunea unor daune interese.
Procedura în fața instanței de recurs
Recurenta a formulat concluzii scrise prin care a solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, declinarea competenţei în favoarea secţiei de litigii de muncă a şi asigurări sociale, a aceleiaşi Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Considerentele și soluția instanței de recurs
Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenta - reclamantă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, soluţia pronunţată de instanţa de fond fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a legii în raport cu situaţia de fapt supusă analizei.
Fără a mai relua argumentele de fapt şi de drept care au fundamentat convingerea primei instanţe, expuse in istoricul prezentei decizii şi pe care instanţa de control judiciar le împărtăşeşte, după propria evaluare a elementelor în litigiu şi cu referire punctuală la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
În fapt, reclamanta a sesizat Curtea de apel Timişoara cu o cerere prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligat pârâtul Ministerul Sănătăţii să aplice efectiv toate prevederile Ordinului MS nr. 710/1999 şi să-i clarifice situația incertă profesională în muncă, sub sancţiunea unor daune interese de câte 100.000 euro pe zi începând de la data de 01 octombrie 1999 până la îndeplinirea obligaţiei de punere în aplicare efectivă a ordinului.
În conformitate cu prevederile art. 2 din Ordinul comun MS/CNAS nr. 710/182/1999 privind unele măsuri pentru asigurarea stabilităţii în muncă a personalului mediu din sistemul sanitar în cazul unui excedent de personal mediu sanitar, rezultat al încadrării în bugetul de practică medicală, Direcţia de Sănătate Publică, cu consultarea reprezentanţilor legali la nivel judeţean ai Federaţiei S., vor proceda la redistribuirea personalului, astfel: prioritar, în cabinetele medicale cu deficit de personal mediu sanitar, cabinete organizate conform prevederilor O.G. nr. 124/1998 privind organizarea şi funcţionarea cabinetelor medicale.
În drept, obiectul acţiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual reparaţii pentru daune morale.
De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.
Noţiunea de contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
În ceea ce priveşte necompetența instanţei de fond şi a instanţei de recurs, secţia de contencios administrativ şi fiscal, invocată doar în recurs, Înalta Curte reţine că obiectul acţiunii îl reprezintă presupusul refuz nejustificat al unei autorităţi publice de a pune în aplicare un act administrativ, în speţă un ordin propriu.
Acest aspect a fost precizat şi de către reclamantă la dosarul de fond, unde a invocat competenţa curţii de apel de a judeca acţiunea în primă instanţă, dată de rangul autorităţii emitente.
Înalta Curte aminteşte că dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. permit reclamantei de a modifica cererea de chemare în judecată doar la prima zi de înfățișare, în faţa instanţei de fond, astfel că instanţa de control judiciar nu este investită legal cu petitele invocate prin motivele de recurs, în ceea ce priveşte reintegrarea în muncă în postul avut anterior cu plata salariilor restante.
În raport de considerentele expuse, se reţine că în mod corect prima instanţă şi-a constatat competenţa de a soluţiona cauza, mai ales in condiţiile în care prin comunicarea aflată la dosarul de fond i-a fost pus în vedere părţii de a-şi preciza cererea.
Pe fondul acţiunii, se constată că recurenta - reclamantă nu a dovedit nici existenţa unei vătămări şi nici existenţa refuzului nejustificat din partea autorităţii pârâte de a-i soluţiona o cerere
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Definiţia excesului de putere este dată de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
În cauza de faţă, nu i se poate imputa pârâtului o vătămare a drepturilor reclamantei date fiind limitele competenței funcționale, întrucât din analiza atribuţiei reglementate de art. 2 pct. 17 din H.G. nr. 244/1997 rezultă că Ministerul Sănătăţii emite norme, în conformitate cu reglementările legale, de formare, angajare, promovare, transferare şi detaşare a personalului sanitar, iar in conformitate cu prevederile Ordinului nr. 710/182/1999 Direcţia de Sănătate Publică, cu consultarea reprezentanţilor legali la nivel judeţean ai Federaţiei S., avea obligaţia de redistribuire a personalului în modalităţile reglementate de ordin.
Astfel, se constată că transferul personalului mediu sanitar putea avea loc în temeiul Ordinului nr. 710/182/1999 cu respectarea dispoziţiilor art. 69 din Legea nr. 10/1972 – C. muncii, în vigoare la data emiterii ordinului, cu respectarea tuturor cerinţelor stabilite de ordin.
Cum în mod corect a stabilit şi prima instanţă, reclamanta nu a dovedit că este titulara vreunui drept pe care pârâtul să-l fi vătămat prin refuzul de aplicare a ordinului.
Nici celelalte critici formulate de recurenta - reclamantă nu pot fi reţinute şi, pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de G.S. împotriva sentinţei nr. 674 din 13 decembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3148/2014. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 3176/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
