ICCJ. Decizia nr. 3237/2014. Contencios. Refuz acordare drepturi protecţie sociala( persoane cu handicap, protecţia copilului). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3237/2014
Dosar nr. 434/59/2011
Şedinţa publică de la 12 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta D.A. a chemat în judecată pe pârâtele Uniunea Naţională a Barourilor din România - Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi Casa de Asigurări a Avocaţilor din România, solicitând următoarele:
- anularea parţială a Hotărârii nr. 911 din 11 decembrie 2010 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România privind unele măsuri de modificare şi de punere în aplicare a reglementărilor privind organizarea şi funcţionarea Casei de Asigurări a Avocaţilor şi a Hotărârii nr. 912 din 11 decembrie 2010 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România, de modificare şi completare a Statului Casei de Asigurări a Avocaţilor, în ceea ce priveşte modificările referitoare la indemnizaţia pentru creşterea şi îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani;
- obligarea pârâtei de ordinul 2 la plata drepturilor reprezentând indemnizaţia pentru creşterea şi îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de doi ani, de care a fost privată, de la data adoptării hotărârilor atacate până la anularea acestora, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, până la achitarea lor efectivă.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este membru al Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi al Casei de Asigurări a Avocaţilor, iar prin Hotărârea nr. 911 din 11 decembrie 2010 şi Hotărârea nr. 912 din 11 decembrie 2010 a fost suprimat dreptul avocaţilor, în calitate de persoane asigurate în sistemul propriu, la acordarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului până la vârsta de doi ani, începând cu data de 1 ianuarie 2011, acest drept fiind înlocuit cu un ajutor fix în cuantum de 600 RON lunar.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Casa de Asigurări a Avocaţilor din România a solicitat respingerea capătului de cerere privind obligarea acesteia de a plăti reclamantei drepturile reprezentând indemnizaţia pentru creşterea şi îngrijirea copilului născut după 1 ianuarie 2011, până la împlinirea vârstei de 2 ani, pentru lipsa calităţii sale procesuale pasive.
Casa de Asigurări a Avocaţilor - Filiala Arad, introdusă în cauză la cererea reclamantei, nu a formulat întâmpinare, dar prin notele de şedinţă depuse la dosar a învederat faptul că nu are calitate procesuală raportat la anularea parţială a hotărârii Consiliului U.N.B.R. În ce priveşte indemnizaţia ca atare, a susţinut că nu are competenţa să-i stabilească cuantumul, ci doar să efectueze plata.
La data de 22 iunie 2011, numita O.M.N. a depus cerere de intervenţie în interes propriu, prin care a solicitat anularea parţială parţială a Hotărârii nr. 911 din 11 decembrie 2010 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România privind unele măsuri de modificare şi de punere în aplicare a reglementarilor privind organizarea şi funcţionarea Casei de Asigurări a Avocaţilor şi a Hotărârii nr. 912 din 11 decembrie 2010 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România, de modificare şi completare a Statului Casei de Asigurări a Avocaţilor, în ceea ce priveşte modificările referitoare la indemnizaţia pentru creşterea şi îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani; obligarea pârâtei de ordinul 2 la plata drepturilor reprezentând indemnizaţia pentru creşterea şi îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de doi ani, de care a fost privată, de la data adoptării hotărârilor atacate până la anularea acestora, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, până la achitarea lor efectivă.
Cererea de intervenţie a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 18 octombrie 2011, cu motivarea că urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic exclusiv faţă de pârâţi, nu şi faţă de reclamantă, astfel încât nu există o justificare suficientă pentru a interveni în procesul declanşat de aceasta, cu atât mai mult cu cât judecata împreună ar fi tergiversat soluţionarea, cererea nefiind însoţită de dovada îndeplinirii procedurii prealabile (altfel spus, intervenienta şi reclamanta nu sunt în acelaşi stadiu procesual).
Prin Sentinţa civilă nr. 470 din 25 octombrie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta D.A., în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Barourilor din România, Casa de Asigurări a Avocaţilor din România şi Filiala Arad a Casei de Asigurări a Avocaţilor din România, având ca obiect anulare acte administrative şi obligaţie de plată a indemnizaţiei pentru creşterea şi îngrijirea copilului.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Hotărârea nr. 911 din 11 decembrie 2010 emisă de pârâtul Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România (în continuare, Consiliul UNBR) au fost abrogate art. 87 - 93 şi art. 95 - 96 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor adoptat prin Hotărârea Consiliului U.N.B.R. din 5 mai 2001, precum şi art. 23, 25, 30, 32 şi 33 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Casei de Asigurări a Avocaţilor.
Prin Hotărârea nr. 912 din 11 decembrie 2010, emisă de acelaşi pârât, au fost modificate, printre altele, art. 80 şi art. 94 din Statutul C.A.A.
Reclamanta, avocat în Baroul Arad, a pretins că cele două hotărâri o prejudiciază (în sensul că îi înlocuiesc dreptul de a beneficia de indemnizaţia pentru creşterea copilului - minorul D.Ţ.I.S. - până la împlinirea vârstei de 2 ani, cu un ajutor fix în cuantum de 600 RON lunar, ceea ce reprezintă o reducerea drastică a sumei de care a beneficiat) şi că sunt nelegale, în esenţă pentru următoarele considerente:
- Consiliul U.N.B.R. nu avea competenţa de a modifica şi completa Statutul C.A.A. şi Regulamentul C.A.A.;
- modificările aduse sunt inoportune, deoarece deficitul bugetar invocat de pârâte este fictiv, în fapt pârâta C.A.A. Arad având bugetul necesar pentru efectuarea plăţii indemnizaţiei în forma nemodificată;
- sunt încălcate principiile egalităţii şi nediscriminării între membrii C.A.A., deoarece, deşi indemnizaţia este suprimată şi înlocuită cu un ajutor în cuantum fix, obligaţia de plată a contribuţiei este păstrată;
- este încălcat şi art. 15 din Statutul C.A.A., deoarece ajutorul lunar de 600 RON nu înlocuieşte pierderea veniturilor din profesie ca urmare a maternităţii şi nici nu este corespunzător contribuţiei efective la fond;
- modificările aduc atingere dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi principiului securităţii juridice şi încrederii legitime.
Curtea a înlăturat prima apărare, arătând că, prin Hotărârea nr. 8 din 17 - 18 iunie 2010, Congresul avocaţilor a mandatat Consiliul U.N.B.R. să stabilească şi să modifice Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, iar apoi a ratificat, prin art. 2 din Hotărârea nr. 14 din 10 - 11 iunie 2011, modificările aduse de Hotărârile U.N.B.R. nr. 911 şi 912 din 2010.
Instanţa a reţinut că situaţia reprezintă un caz de delegare de competenţă între organele de conducere ale U.N.B.R. şi nu poate fi pusă în discuţie în condiţiile în care Hotărârea Congresului avocaţilor nr. 8 din 17 - 18 iunie 2010 nu face obiectul prezentei judecăţi.
Curtea a înlăturat şi cea de-a doua apărare, reţinând că este de principiu că instanţa este competentă să se pronunţe exclusiv asupra legalităţii actelor administrative, nu şi asupra oportunităţii lor.
În ceea ce priveşte presupusele încălcări ale unor principii de drept, Curtea a reţinut că nu acesta este cazul în speţă, că reducerea cuantumului indemnizaţiei este rezultatul scăderii veniturilor C.A.A., dublată de aprecierea membrilor Consiliului şi Congresului U.N.B.R. că, în condiţiile date, soluţia oportună constă în reducerea indemnizaţiei.
Instanţa a apreciat că reclamanta nu are dreptul la un anumit nivel al indemnizaţiei, care să rămână constant indiferent de veniturile C.A.A., ceea ce înseamnă că variaţia cuantumului indemnizaţiei nu aduce atingere principiilor nediscriminării, securităţii juridice sau încrederii legitime şi nu reprezintă o atingere a dreptului de proprietate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta D.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că în mod nelegal prima instanţă de judecată a apreciat, raportat la primul motiv de nelegalitate invocat în acţiunea principală, respectiv necompetenţa Consiliului U.N.B.R. de a modifica Statutul C.A.A. şi Regulamentul C.A.A., că situaţia în speţă reprezintă un caz de delegare de competenţă între organele de conducere ale U.N.B.R., neputând fi pusă în discuţie câtă vreme Hotărârea nr. 8/2010 a Congresului avocaţilor nu face obiectul judecăţii.
Recurenta arată că nu există nici un temei legal care să dea posibilitatea Congresului Avocaţilor să-şi delege atribuţii stabilite de lege în competenţa sa exclusivă.
Referitor la cel de-al doilea motiv din acţiunea principală, recurenta arată că în mod nelegal prima instanţă de judecată l-a înlăturat, apreciind că nu este un motiv de nelegalitate, ci doar unul de oportunitate, nefiind competentă să se pronunţe asupra sa. Recurenta arată că şi acest motiv este unul de nelegalitate, întrucât motivul invocat pentru adoptarea hotărârilor este unul fictiv, fără o justificare economică reală şi nepermis de lege.
Referitor la ultimele trei motive de nelegalitate a celor două hotărâri atacate, privitoare la încălcarea unor principii de drept, recurenta arată că în mod nelegal prima instanţă de judecată a apreciat că nu sunt încălcate asemenea principii, deoarece reducerea cuantumului indemnizaţiei este rezultatul scăderii veniturilor C.A.A., dublată de aprecierea membrilor Consiliului că, în condiţiile date, soluţia oportună este reducerea indemnizaţiei.
Consideră recurenta că prima instanţă de judecată nu a făcut deosebire între reducerea cuantumului indemnizaţiei şi înlăturarea unui drept, cum este cazul de faţă. Arată recurenta că în speţă nu a fost redus cuantumul indemnizaţiei, ci a fost suprimat în totalitate acest drept al avocaţilor, de a beneficia de indemnizaţia pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, fiind înlocuită cu un ajutor în cuantum fix.
Subliniază recurenta că, deşi din probele administrate în cauză, cu privire la rezultatele financiare înregistrate de Casa de Asigurări a Avocaţilor din anul 2007 şi până în anul 2010, rezultă anual excedent bugetar, instanţa a reţinut totuşi apărarea pârâtelor, apreciind că această scădere a indemnizaţiei se datorează scăderii veniturilor Casei de Asigurări.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ unele dispoziţii cuprinse în Hotărârile nr. 911 şi 912 din 11 decembrie 2010, adoptate de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, prin care au fost abrogate sau modificate norme din Statutul şi Regulamentul Casei de Asigurări a Avocaţilor, fiind statuate reguli noi în privinţa indemnizaţiei pentru creşterea copilului, înlocuită cu un ajutor în cuantum fix de 600 RON lunar.
Critica referitoare la încălcarea normelor de competenţă administrativă în adoptarea celor două hotărâri nu este întemeiată, pentru că, după cum a reţinut şi prima instanţă, Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România a fost mandatat prin Hotărârea nr. 8/2010 a Congresului Avocaţilor din 17 - 18 iunie 2010 să exercite atribuţiile prevăzute în art. 61 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1995 (în forma în vigoare la acea dată) în perioada dintre congrese, având în vedere propunerile prezentate la congres, urmând ca măsurile adoptate să fie ratificate de congresul imediat următor.
Conform art. 63 lit. b) şi c) din Legea nr. 51/1995 (în forma în vigoare la acea dată), Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România aduce la îndeplinire hotărârile congresului avocaţilor şi rezolvă orice probleme interesând profesia de avocat între sesiunile Congresului avocaţilor, cu excepţia celor date în competenţa exclusivă a acestuia, iar art. 61 alin. (1) lit. d) din lege stabileşte atribuţia Congresului de a adopta şi modifica statutul profesiei şi statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, fără a interzice expres delegarea acestei atribuţii pentru perioadele dintre sesiuni, prin voinţa membrilor congresului, sub condiţia ratificării de către Congres a măsurilor adoptate.
Or, prin Hotărârea nr. 14, adoptată de Congresul Avocaţilor din 10 - 11 iunie 2011, s-au validat în întregime cele două hotărâri supuse controlului judiciar, aşa încât din punctul de vedere al competenţei administrative a emitentului nu se pune problema încălcării vreunei prevederi legale.
De altfel, exact în aceeaşi modalitate au fost adoptate atât Statutul, cât şi Regulamentul Casei de Asigurări a Avocaţilor, respectiv prin hotărârile Consiliului U.N.B.R. din 5 mai 2001 şi 20 iulie 2001, validate de congresele imediat următoare, încât, şi din această perspectivă, abrogarea ori modificarea unor prevederi din cele două acte normative menţionate, dispuse prin Hotărârile nr. 911 şi nr. 912/2010 ale Consiliului U.N.B.R., apar ca fiind legale.
Astfel, primul motiv de recurs este neîntemeiat, instanţa de fond reţinând corect că, deşi art. 61 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1995, în forma de la data emiterii hotărârilor atacate, dă în competenţa Congresului U.N.B.R. atribuţia de a modifica Statutul U.N.B.R., prin Hotărârea nr. 8 din 17 - 18 iunie 2010 Congresul U.N.B.R. a mandatat în acest sens Consiliul U.N.B.R., iar prin Hotărârea nr. 14 din 10 - 11 iunie 2011 a ratificat modificările aduse prin Hotărârile nr. 911 şi nr. 912 din 11 decembrie 2010 ale Consiliului U.N.B.R.
Înalta Curte constată că şi cel de-al doilea motiv de recurs invocat, potrivit căruia instanţa de fond a apreciat în mod nelegal că motivul invocat pentru adoptarea hotărârilor contestate este unul de oportunitate, nu de nelegalitate şi că, din acest considerent, nu este competentă să se pronunţe, este, de asemenea, neîntemeiat.
Astfel, chiar prin cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă a arătat că atacă hotărârile pe motiv de oportunitate, deoarece deficitul bugetar invocat este unul fictiv şi că, dacă ar fi real, el poate fi acoperit, potrivit art. 21 alin. (1) din Statutul C.A.A., din excedentul anilor trecuţi şi din fondul de rezervă.
Al treilea motiv de recurs invocat se referă la reţinerea greşită de către instanţă a împrejurării că cele două hotărâri contestate au fost adoptate fără să fie încălcate unele principii de drept, când în realitate se încalcă prevederile art. 3 alin. (1), art. 6 lit. e), art. 9 alin. (3) şi art. 15) din Statutul C.A.A., art. 32 din Legea nr. 51/1995 şi ale art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la familie, dreptul de proprietate, speranţa legitimă, principiul solidarităţii între avocaţi, principiul legalităţii, principiul repartiţiei şi principiul contributivităţii.
Instanţa de control judiciar apreciază că nu poate fi reţinută susţinerea recurentei, potrivit căreia hotărârile atacate încalcă prevederile art. 3 alin. (1), art. 6 lit. e) şi art. 9 alin. (3) din Statutul C.A.A., precum şi art. 32 din Legea nr. 51/1995.
În ceea ce priveşte principiile egalităţii şi nediscriminării, pretins încălcate în urma adoptării celor două hotărâri, Înalta Curte constată că acestea sunt în realitate respectate, pe de o parte prin faptul că pentru aceleaşi venituri solicitanţii primesc indemnizaţia de creştere a copilului în acelaşi cuantum în baza prevederilor O.U.G. nr. 111/2010, iar, pe de altă parte, pentru că ajutorul pentru creşterea copilului acordat de C.A.A. este egal pentru toate persoanele beneficiare din sistemul de asigurări al avocaţilor şi anume de 600 RON lunar.
Ajutorul pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani, respectiv 3 ani pentru copilul cu handicap, în cuantum de 600 RON lunar, a fost stabilit în completarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului reglementată prin O.U.G. nr. 111/2010 (publicată la 10 decembrie 2010) şi pentru a se corela sistemul de asigurări sociale al avocaţilor cu sistemul public de asigurări sociale. Acest ajutor în cuantum de 600 RON lunar are o natură juridică diferită de cea a indemnizaţiei pentru creşterea copilului acordată de la bugetul de stat, rolul său fiind de a sprijini suplimentar avocaţii beneficiari ai acestei indemnizaţii.
Drept urmare, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei referitoare la pretinsa încălcare a dreptului la familie, prin lipsirea acesteia de mijloacele de trai necesare în perioada concediului legal pentru creşterea copilului.
Astfel, conform art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor: „Începând cu data de 1 ianuarie 2011, persoanele care, în ultimul an anterior datei naşterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri din salarii, venituri din activităţi independente, venituri din activităţi agricole supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, denumite în continuare venituri supuse impozitului, pot beneficia opţional de următoarele drepturi: a) concediu pentru creşterea copilului în vârstă pe până la un an, precum şi de o indemnizaţie lunară; b) concediu pentru creşterea copilului în vârstă pe până la doi ani, precum şi de o indemnizaţie lunară.”
Art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că: „Indemnizaţia lunară prevăzută la alin. (1) lit. a) se stabileşte în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate pe ultimele 12 luni şi nu poate fi mai mică de 600 RON şi nici mai mare de 3.400 RON.”
Art. 2 alin. (3) din acelaşi act normativ menţionează că: „Indemnizaţia lunară prevăzută la alin. (1) lit. b) se stabileşte în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate pe ultimele 12 luni şi nu poate fi mai mică de 600 RON şi nici mai mare de 1.200 RON.”
În raport de dispoziţiile legale anterior citate, Înalta Curte nu poate reţine încălcarea principiilor contributivităţii şi egalităţii în drepturi, în condiţiile în care recurenta-reclamantă beneficiază de indemnizaţia pentru creşterea copilului în vârstă de 2 ani în procentul individualizat mai sus.
Ajutorul pentru creşterea copilului în sumă de 600 RON lunar se acordă de către Casa de Asigurări a Avocaţilor în completarea acestei indemnizaţii.
Cu alte cuvinte, principiul contributivităţii poate fi invocat doar în ceea ce priveşte acordarea indemnizaţiei prevăzute de O.U.G. nr. 111/2010.
Pentru a susţine asiguraţii din sistemul propriu, prin cele două hotărâri deduse judecăţii a fost introdus un ajutor pentru creşterea copilului, de natură a suplimenta indemnizaţia pentru creşterea copilului, reglementată de O.U.G. nr. 111/2010, începând cu aceeaşi dată de 1 ianuarie 2011. Ajutorul reprezintă un beneficiu acordat în cadrul sistemului de asigurări sociale al avocaţilor, de o natură juridică diferită de cea a indemnizaţiei.
De asemenea, după cum s-a precizat anterior, în cauza de faţă este respectat şi principiul egalităţii în drepturi, întrucât toate persoanele care îndeplinesc condiţiile legale şi statutare, şi care doresc să-şi întrerupă activitatea de avocat pentru creşterea copiilor, primesc acelaşi ajutor de 600 RON lunar.
Nici principiile solidarităţii şi contributivităţii nu sunt încălcate, ele găsindu-şi aplicare întocmai prin stabilirea indemnizaţiei pentru creşterea copilului în baza O.U.G. nr. 111/2010, unde se au în vedere, ca regulă, vechimea minimă de cotizare şi veniturile realizate pe ultimele 12 luni, aceleaşi pentru toate persoanele beneficiare.
Susţinerea recurentei că este discriminată prin aceea că se păstrează în continuare obligaţia privind contribuţia la sistemul propriu de asigurări sociale, nu este întemeiată, ea neţinând cont că această contribuţie este diminuată şi anume în raport de suma primită în perioada în discuţie.
Trebuie avut în vedere că şi în sistemul public de acordare a indemnizaţiei pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani pentru copiii cu handicap, au intervenit pe parcursul timpului mai multe schimbări cu privire la cuantumul acesteia, în funcţie şi de posibilităţile reale de finanţare de la bugetul de stat.
Recurenta consideră că înlocuirea indemnizaţiei cu ajutorul pentru creşterea copilului nu are suport real, deoarece bugetul C.A.A. permite acordarea în continuare a indemnizaţiei, însă trebuie ţinut cont că, după o analiză profundă, Consiliul U.N.B.R. şi C.A.A. au ajuns la concluzia că în funcţie de veniturile realizate bugetul C.A.A. nu mai poate asigura plata şi a indemnizaţiei pentru creşterea copilului în condiţiile avute în vedere anterior.
Pierderea veniturilor ce le-ar putea realiza recurenta dacă ar fi profesat în continuare este compensată tocmai de primirea indemnizaţiei în baza prevederilor O.U.G. nr. 111/2010 şi a ajutorului de 600 RON lunar, aceasta având în acelaşi timp posibilitatea de a se ocupa personal de îngrijirea copilului său.
Nici principiile securităţii juridice, speranţei legitime şi repartiţiei nu sunt încălcate, ele avându-şi aplicarea întocmai la stabilirea indemnizaţiei acordate în temeiul O.U.G. nr. 111/2010.
Nu se poate reţine nici încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privitoare la dreptul la respectarea bunurilor şi lipsirea de proprietate, aceste dispoziţii fiind aplicabile prin acordarea indemnizaţiei stabilite de O.U.G. nr. 111/2010, care se calculează în funcţie de veniturile realizate anterior, ajutorul acordat de Casa de Asigurări a Avocaţilor fiind prevăzut în plus şi având un cu totul alt regim juridic.
Şi în ceea ce priveşte aspectele de fond, substanţiale, ale celor două acte administrative atacate, rezolvarea primei instanţe este corectă.
Nu poate fi negat dreptul intimatei-pârâte de a emite norme care să asigure adaptarea reglementărilor din domeniul asigurărilor sociale la posibilităţile bugetelor filialelor Casei de Asigurări a Avocaţilor, ce au fost afectate în mod indiscutabil de efectele crizei economice.
În preambulul celor două acte administrative normative contestate în speţa de faţă s-au argumentat măsurile dispuse pe ideea „restabilirii echilibrului bugetar”, în contextul „crizei financiare (…) care afectează şi veniturile avocaţilor şi, implicit, ale sistemului de pensii şi asigurări sociale al avocaţilor”.
Situaţia existentă la nivelul Casei de Asigurări a Avocaţilor este confirmată prin Raportul de evaluare Actuarială din august 2009, care concluzionează în sensul că „Fondul de Pensii al Casei de Asigurări a Avocaţilor este subfinanţat; acest lucru va conduce, în condiţiile menţinerii valorilor parametrilor actuali, la o situaţie de insolvenţă a Fondului, respectiv la imposibilitatea îndeplinirii obligaţiilor de plată faţă de participanţi. Pentru evitarea acestei situaţii şi asigurarea solvabilităţii Fondului, se impune modificarea valorilor parametrilor actuali (…)”.
În această situaţie, soluţia administrativă aleasă, de stabilire a unui ajutor pentru creşterea copilului în cuantum fix de 600 RON, apare ca rezonabilă, putându-se încadra în marja de apreciere de care beneficiază U.N.B.R. în vederea îndeplinirii prerogativelor ce i-au fost conferite prin lege.
În aceeaşi ordine de idei, Înalta Curte reţine faptul că prin neacordarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului de către Casa de Asigurări a Avocaţilor, ci doar a ajutorului de 600 RON lunar, nu se încalcă nici prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte apreciază că prin cele două hotărâri aflate în discuţie nu se încalcă dreptul recurentei-reclamante sau „speranţa legitimă” a acesteia la un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO, care s-ar fi născut în patrimoniul său la momentul concepţiei copilului.
Potrivit art. 11 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 221/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor:
„(1) Asiguraţii sistemului autonom de asigurări sociale pentru avocaţi au dreptul, în afară de pensie, la […]
c) alte indemnizaţii prevăzute de Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor.
(2) Condiţiile şi procedura de acordare a acestor drepturi vor fi reglementate prin Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor”.
Din cuprinsul reglementării citate rezultă, mai întâi, că acordarea drepturilor respective este indisolubil legată de calitatea de asigurat a beneficiarului.
Aşa fiind, momentul concepţiei copilului asiguratului este nerelevant, ceea ce interesează fiind calitatea de asigurat a persoanei care solicită acordarea drepturilor, în acelaşi sens fiind şi reglementările secundare (de ex. art. 80 alin. (2) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor).
Or, la momentul la care recurenta-reclamantă a intrat în concediul de creştere a copilului şi s-a născut dreptul său la indemnizaţia corespunzătoare, cadrul normativ era deja modificat.
În altă ordine de idei, deşi CEDO a statuat că în conţinutul noţiunii de „bun” pot intra şi drepturile unei persoane asupra unei creanţe (de ex. Hotărârea din 9 decembrie 1994, Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis c. Grecia), aceeaşi jurisdicţie europeană a precizat că această creanţă trebuie să fie certă, incontestabilă (de ex. Hotărârea din 29 noiembrie 1991 Pine Valley Developments Ltd c. Irlanda; Hotărârea din 20 septembrie 1995 Pressos Compania Naviera SA ş.a., c. Belgia), ceea ce, din motivele expuse anterior, nu este cazul în speţă.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
Având în vedere soluţia pronunţată, precum şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata Uniunea Naţională a Barourilor din România, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă D.A. la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta D.A. împotriva Sentinţei civile nr. 470 din 25 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta D.A. la plata către intimata Uniunea Naţională a Barourilor din România a sumei de 800 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3229/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3241/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
