ICCJ. Decizia nr. 3298/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3298/2014
Dosar nr. 2214/2/2013
Şedinţa publică de la 17 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2.379 din 3 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta SC N.G.I. SRL Bucureşti şi s-a dispus anularea hotărârii nr. 54 din 6 februarie 2013 emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Instanţa de fond a constatat nelegalitatea hotărârii nr. 54 din 6 februarie 2013, prin care pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a respins pentru lipsa calităţii procesuale active sesizarea formulată de reclamanta SC N.G.I. SRL cu privire la o posibilă viitoare faptă de discriminare care s-ar produce dacă ar fi aprobat un ordin al ministrului transporturilor pentru modificarea criteriilor de evaluare a operatorului de transport.
Judecătorul fondului a considerat că, deşi dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, se referă în mod expres la cetăţeni, la om, la personalitatea umană, iar drepturile enumerate sunt drepturi ale persoanei fizice, nu se poate face abstracţie de faptul că, instituind principiul excluderii privilegiilor şi discriminării, legiuitorul nu mai recurge la nici un determinant, astfel că acesta ar putea avea o arie de cuprindere mai largă decât principiul egalităţii, limitat la cetăţeni.
Reţinând că, enumerarea drepturilor persoanei fizice în exercitarea cărora este garantată nediscriminarea nu este una limitativă, ci se referă la cele mai importante drepturi care trebuie ocrotite din această perspectivă, instanţa de fond a considerat că dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 nu pot fundamenta concluzia că legislaţia naţională antidiscriminare este menită a ocroti exclusiv persoana fizică, iar celelalte prevederi ale ordonanţei nu confirmă o asemenea interpretare restrictivă, în cuprinsul lor fiind utilizat termenul generic de persoană, care se poate referi atât la persoanele fizice, cât şi la cele juridice.
În acelaşi sens, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 5, art. 20 alin. (1) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, art. 4 alin. (1) din Ordinul Preşedintelului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării privind aprobarea Procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor, potrivit cărora, petentul este persoana care se consideră discriminată şi sesizează Consiliul cu privire la săvârşirea faptei de discriminare împotriva sa, precum şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă care, definind noţiunea de discriminare, nu exclud extinderea protecţiei şi asupra persoanei juridice.
Instanţa de fond a constatat de asemenea că, enumerarea criteriilor de discriminare nu este exhaustivă, nefiind limitată la atributele proprii persoanei fizice expres menţionate de text, iar în ceea ce priveşte efectele discriminării, acestea se manifestă nu doar în sfera drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentate, ci cu referire la orice drept recunoscut de lege, fiind deci susceptibile de protecţie şi drepturile persoanelor juridice.
Ca argument în sprijinul acestei interpretări a fost invocată şi evoluţia jurisprudenţei Curţii europene a drepturilor omului în sensul aplicării prevederilor Convenţiei şi în materia persoanelor juridice, recunoscându-li-se acestora protecţie cu privire la acele drepturi consacrate ca drepturi ale omului, dar compatibile cu activitatea lor (cum ar fi dreptul de acces la instanţă, inviolabilitatea domiciliului) şi analizându-se, când a fost cazul, inclusiv chestiunea discriminării persoanelor juridice în exercitarea acestor drepturi.
Transpunerea Directivelor Consiliului nr. 2000/43/CE cu privire la implementarea principiului tratamentului egal între persoane, indiferent de originea rasială sau etnică şi nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de muncă prin O.G. nr. 137/2000, care consacră principiul tratamentului egal şi al nediscriminării, cu referire strictă la persoanele fizice, nu a fost considerată de prima instanţă ca un argument pentru interpretarea restrictivă însuşită de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, cu motivarea că, sfera de reglementare a ordonanţei este mai largă decât cea a directivelor susmenţionate, acoperind şi alte domenii ale vieţii publice.
În concluzie, s-a reţinut că, deşi legislaţia naţională antidiscriminare este menită a proteja în principal persoana fizică, victimă predilectă a discriminării şi singura care se bucură, în această materie, de ocrotire consacrată la nivel constituţional, dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 nu exclud extinderea protecţiei şi asupra persoanelor juridice, în sensul că şi acestea se pot pretinde victime ale discriminării în exercitarea drepturilor recunoscute de lege şi, pe cale de consecinţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din acest act normativ, sunt îndreptăţite a sesiza Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării cu privire la săvârşirea unei fapte de discriminare la adresa lor.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 2.379 din 3 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
2.1. Motive de casare
În susţinerea recursului, recurentul a invocat un singur motiv de nelegalitate, cel reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, respectiv când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau cu aplicarea greşită a normelor de drept material.
2.2. Principalele argumente invocate
Recurentul a susţinut că sunt vădit nefondate considerentele instanţei de fond pentru interpretarea prevederilor O.G. nr. 137/2000, în sensul extinderii domeniului de aplicare al principiului nediscriminării dincolo de textele constituţionale şi convenţionale, cu posibilitatea recunoaşterii protecţiei şi pentru persoana juridică.
Recurentul a învederat că prin O.G. nr. 137/2000 au fost transpuse în planul normei juridice interne speciale instrucţiunile comunitare şi convenţionale, în acord cu prevederile constituţionale, în domeniul garantării drepturilor omului/cetăţeanului, ca persoană fizică - posesoare a drepturilor civile şi politice - în condiţii de egalitate şi discriminare.
În acest sens, au fost invocate dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 şi ale Ordinului nr. 144/2008 al Preşedintelui Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii privind aprobarea „Procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor”, care consacră calitatea litigantă/procesuală activă expressis verbis pentru subiectul pasiv al discriminării (victima discriminării, persoană fizică), îndreptăţit să sesizeze consiliul cu privire la săvârşirea faptei de discriminare împotriva sa, respectiv pentru organizaţiile neguvernamentale care au ca scop protecţia drepturilor omului sau care au un interes legitim în combaterea discriminării.
De asemenea, au fost invocate dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, care consacră principiul egalităţii cetăţenilor în drepturi din perspectiva excluderii privilegiilor şi a discriminărilor, dispoziţiile Directivelor Consiliului nr. 2000/43/CE şi nr. 2000/78/CE transpuse în legislaţia naţională prin O.G. nr. 137/2000, art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, arătându-se că legiuitorul special reglementează expres că discriminarea implică per se nerespectarea principiului egalităţii în drepturi.
Din acest motiv, recurentul a considerat că nu poate fi extins domeniul de aplicare a principiului nediscriminării, iar utilizarea de către legiuitor a termenului de persoană nu dovedeşte că reglementarea a vizat şi persoana juridică şi dimpotrivă, pentru înlăturarea oricărei confuzii, se impunea utilizarea în mod explicit a sintagmei „persoană juridică”.
Calitatea persoanei juridice de subiect pasiv al discriminării nu este susţinută în opinia recurentului nici de reglementarea răspunderii contravenţionale prin art. 10 din O.G. nr. 137/2000, care se referă strict la persoana fizică, grupul de persoane fizice şi persoanele fizice care administrează persoana juridică şi în raport cu anumite criterii caracteristice exclusiv persoanei fizice, indicate limitativ: rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale.
Prin urmare, calitatea persoanei juridice de subiect pasiv al discriminării nu este susţinută, în sensul calificării faptei ca o contravenţie, sub consecinţa răspunderii juridice contravenţionale, în baza art. 10 şi a celorlalte dispoziţii din partea specială a O.G. nr. 137/2000, nici din perspectiva titularului de jure şi nici din cea a criteriilor de discriminare, limitativ reglementate în partea specială.
În concluzie, recurentul a susţinut că se impune aserţiunea potrivit căreia doar persoana fizică poate deţine calitatea de subiect pasiv al discriminării (numai aceasta răspunzând exigenţei juridico - procesuale a legitimatio ad causam activa, circumscris dreptului subiectiv de a reclama o discriminare suportată personal), iar nu şi persoana juridică per se (în categoria căreia se plasează şi intimata), corelativ opţiunii legiuitorului naţional în materie, în conjuncţie cu voinţa legiuitorului constituant şi a celui convenţional/comunitar. Raţiunea cadrului normativ în domeniul nediscriminării constă, în opinia recurentului, în garantarea şi protejarea, în condiţii de egalitate şi nediscriminare, a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale omului - persoană fizică.
3. Procedura de soluţionare a recursului
3.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 12 februarie 2014, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.
Prin încheierea dată în Camera de Consiliu din 25 martie 2014, completul filtru a constatat faţă de conţinutul raportului întocmit în cauză, că recursul îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi pe cale de consecinţă, a declarat recursul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat şi a fixat termen pentru judecata pe fond a recursului.
3.2. Cu privire la fondul recursului
3.2.1. Analiza motivului de casare invocat
Prin hotărârea nr. 54 din 6 februarie 2013 Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a clasat Dosarul nr. 480/2012, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a petentei SC N.G.I. SRL în sesizarea adresată cu privire la discriminarea care s-ar produce dacă ar fi aprobat un ordin al ministrului transporturilor prin care se modifică criteriile de evaluare a operatorului de transport.
Pretinsa faptă de discriminare pentru care s-a formulat sesizarea ar fi, în opinia societăţii petente, proiectul unui ordin al Ministrului Transporturilor, care modifică actualul cadru normativ prin reglementarea la pct. 6 din Anexa nr. 2 a unui criteriu abuziv, excesiv şi discriminatoriu, potrivit căruia, operatorul de transport rutier va fi depunctat cu un număr de 10 puncte în cazul în care se află sub incidenţa Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
Raportat la obiectul sesizării, astfel expus, recurentul - pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat întemeiat lipsa calităţii procesuale active a societăţii intimate, care nu poate fi subiectiv al protecţiei juridice împotriva discriminării prevăzute în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, prin care au fost transpuse prevederile Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică şi prevederile Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.
Acest cadru legislativ garantează principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi al discriminării în exercitarea drepturilor substanţiale şi a libertăţilor fundamentale enunţate în cuprinsul reglementării şi care, prin natura lor, nu pot avea ca titular o persoană juridică sau, în general, un subiect colectiv de drept, fiind atribute proprii persoanei fizice.
Specificitatea subiectului colectiv de drept, de a fi persoană juridică, a cărei existenţă este subordonată îndeplinirii unui scop, potrivit principiului specializării capacităţii de folosinţă, impune anumite consecinţe sub aspectul condiţiilor de acordare a protecţiei juridice împotriva discriminării, în sensul că, un subiect colectiv de drept poate fi titular al dreptului procedural de sesizare cu privire la o pretinsă faptă de discriminare numai dacă, prin natura şi specificul său, este şi titular al dreptului substanţial a cărui încălcare se invocă.
Deşi în principiu, interzicerea discriminării poate fi invocată, deopotrivă, de persoanele fizice şi de subiectele colective de drept, cu privire la acestea din urmă, discriminarea trebuie să vizeze un drept pe care acestea îl pot exercita în raport cu natura lui, luându-se în considerare şi principiul specializării capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, astfel cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (hotărârea din 3 octombrie 1997, în cauza Naţional and Provincial Building Society şi alţii c. Regatului Unit).
În calitatea sa de persoană juridică de drept privat cu scop lucrativ, intimata - reclamantă nu poate să fie pentru situaţia concretă sesizată o potenţială victimă a discriminării, definită în art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, ca fiind orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Intimata - reclamantă nu a indicat în petiţia sa niciunul din aceste criterii protejate pe baza cărora se interzice tratamentul diferit al unei persoane sau al unui grup de persoane care se află în situaţii similare şi deci nu poate avea calitatea de subiect de sezină pentru acordarea protecţiei prevăzute de lege împotriva faptelor de discriminare.
De altfel, chiar şi numai simpla invocare a unuia din aceste criterii nu ar fi fost suficientă pentru a se constata existenţa discriminării, fiind necesar a se dovedi atât un criteriu de discriminare, cât şi un drept recunoscut de lege şi un efect, în sensul restrângerii dreptului respectiv.
Lipsa calităţii procesuale active a intimatei - reclamante a fost deci corect constatată, întrucât aceasta nu este titulara unui drept ocrotit prin criteriile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată şi nici nu face parte din categoria subiectelor de drept colectiv cărora li s-a recunoscut prin dispoziţiile art. 28 alin. (1) din acelaşi act normativ legitimarea procesuală activă pentru faptele de discriminare.
Conform acestei reglementări, organizaţiile neguvernamentale care au ca scop protecţia drepturilor omului sau care au interes legitim în combaterea discriminării au calitate procesuală activă în cazul în care discriminarea se manifestă în domeniul lor de activitate şi aduce atingere unei comunităţi sau unui grup de persoane, precum şi în cazul în care discriminarea aduce atingere unei persoane fizice, la cererea acesteia din urmă.
Judecătorul fondului a reţinut în mod întemeiat că Directivele nr. 2000/43/CE şi nr. 2000/78/CE au fost transpuse în ordinea juridică internă cu respectarea principiilor echivalenţei, efectivităţii şi interdicţiei de a diminua nivelul protecţiei, dar extinderea sferei subiectelor de sezină şi în cazul persoanelor juridice pentru care nu s-a invocat un criteriu protejat sau un motiv concret imposibil de disociat de un asemenea criteriu protejat, se dovedeşte a fi lipsită de bază legală.
În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a statuat că, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne din fiecare stat membru atribuţia de a stabili modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor în justiţie destinate să asigure protecţia drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii, cu condiţia ca, pe de o parte, aceste modalităţi să nu fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor acţiuni similare din dreptul intern şi, pe de altă parte, să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii, fără însă ca prin aceasta un stat membru să se oblige să extindă regimul său intern cel mai favorabil la toate acţiunile şi căile de atac (Hotărârea din 13 martie 2007, Unibet, C - 432/05, Hotărârea din 7 iunie 2007, van der Weerd şi alţii, C - 222/05 - C - 225/05, Hotărârea din 1 decembrie 1998, Levez, C - 326/96, Hotărârea din 8 iulie 2010, C - 246/09, Bulicke).
Cum intimata - reclamantă nu a invocat existenţa unui drept ocrotit prin normele naţionale, convenţionale şi comunitare împotriva unor fapte de discriminare, s-a apreciat în mod greşit prin hotărârea instanţei de fond că are calitatea procesuală activă de a sesiza Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării cu privire la încălcarea adusă unui asemenea drept.
Această concluzie se impune şi în raport cu actul normativ pretins a reglementa un criteriu discriminatoriu, avându-se în vedere că acest act nefiind încă adoptat, nu este susceptibil să producă efecte juridice şi nici nu poate fi delimitat domeniul său de aplicare, sub aspectul subiectelor de drept cărora li se adresează.
Din acest motiv, se poate reţine că, nu numai particularităţile subiectului de drept care a formulat sesizarea, sub aspectul capacităţii de folosinţă şi al drepturilor recunoscute de lege, dar şi inexistenţa din punct de vedere juridic a actului normativ pretins a reglementa un criteriu discriminatoriu, au justificat soluţia recurentului - pârât de clasare a dosarului, prin admiterea excepţiei lipsei procesuale active a societăţii intimate.
Soluţia astfel adoptată de recurentul - pârât prin hotărârea nr. 54 din 6 februarie 2013 este conformă prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, dar şi Procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor, aprobată prin Ordinul nr. 144/2008 emis de Preşedintele Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 348/2008.
În art. 5 şi art. 7 din această procedură s-a prevăzut expres că, petentul este persoana care se consideră discriminată şi sesizează Consiliul cu privire la săvârşirea faptei de discriminare împotriva sa, precum şi faptul că, persoana interesată este fie persoana care se consideră discriminată şi sesizează Consiliul cu privire la săvârşirea unei fapte de discriminare împotriva sa, fie una din persoanele prevăzute la art. 8 alin. (1) şi (2) ori alte persoane care au un interes legitim în combaterea discriminării şi reprezintă o persoană, un grup de persoane sau o comunitate împotriva căreia s-a săvârşit o faptă de discriminare.
Toate considerentele expuse converg către concluzia că hotărârea instanţei de fapt este nelegală şi în consecinţă, Înalta Curte va admite prezentul recurs, va casa hotărârea atacată şi pe fond, va respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de intimata - reclamantă SC N.G.I. SRL.
3.2.2. Soluţia instanţei de recurs
În temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., republicat şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, va casa sentinţa pronunţată de prima instanţă şi pe fond, va respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC N.G.I. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei civile nr. 2379 din 3 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi pe fond respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC N.G.I. SRL.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3286/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3335/2014. Contencios → |
|---|
