ICCJ. Decizia nr. 3367/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3367/2014
Dosar nr. 8190/2/2012
Şedinţa publică de la 23 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC D.C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Inspecţia Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii şi P.V.E., desfiinţarea rezoluţiei din 08 octombrie 2012 emisă de Inspecţia Judiciară în Dosarul nr. 3304/IJ/2468/DIJ/2012 şi trimiterea dosarului la Inspecţia Judiciară în vederea emiterii rezoluţiei de începere a cercetării disciplinare împotriva doamnei judecător P.V.E. din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare de exercitare a funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă, prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, şi de motivare a soluţiei în mod vădit contrar raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiţiei, prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, cu ocazia soluţionării dosarului civil nr. 56541/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că a formulat la Inspecţia Judiciară o sesizare, arătând că doamna judecător P.V.E. şi-a exercitat funcţia cu rea credinţă şi gravă neglijentă cu ocazia soluţionării Dosarului nr. 56541/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în condiţiile în care nu a cercetat faptele ilicite ale celor trei pârâte şi nu a constatat consecinţele juridice ale acestor fapte ilicite, a rupt legătura de interdependenţă şi reciprocitate între obligaţiile tuturor parţilor contractului sinalagmatic, a ignorat probele şi apărările reclamantului, a cercetat numai obligaţiile unei părţi, scoase din contextul contractului sinalagmatic, şi a reţinut în mod netemeinic şi nelegal activarea pactului comisoriu la 30 iunie 2009 în favoarea pârâtelor ce erau deja în culpă încă din 06 octombrie 2008, precum şi rezoluţiunea antecontractului, cu toate că aceasta nu a fost cerută şi nici nu a fost timbrat un asemenea capăt de cerere. Efectul acestei soluţii este acela că persoanele care încălca legea rămân nesancţionate, adică rămân şi cu bunul dobândit ilicit şi cu avansul de 150000 euro, iar persoana care a plătit 150000 euro în speranţa ca va obţine imobilul promis, legal edificat şi fără vicii, rămâne fără 150000 euro şi fără bunul promis.
Reclamanta a mai arătat că, în urma cercetării prealabile efectuate de Inspecţia Judiciară i s-a comunicat rezoluţia de clasare a sesizării, cu motivarea că argumentele prezentate în sesizare constituie aspecte ce pot fi analizate în calea de atac, iar nu pe cale administrativă, şi că acestea nu conturează indiciile săvârşirii vreunei abateri disciplinare, de natura sa atragă răspunderea disciplinară a magistratului, ori de încălcare a normelor codului deontologic, astfel încât nu se impune luarea vreunei masuri de competenţa inspecţiei judiciare.
Reclamanta a arătat că soluţia pârâtei este nelegală, întrucât toate criticile prezentate în sesizare reprezintă atât motive de apel, din perspectiva C. proc. civ., cât şi abateri disciplinare, din perspectiva Legii nr. 303/2004.
Prin întâmpinare, pârâta Inspecţia Judiciară a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, arătând că actul contestat, respectiv rezoluţia de clasare din data de 8 octombrie 2012 emisă în Dosarul nr. 3304/IJ/2468/DIJ/2012 al Inspecţiei Judiciare - Direcţia de inspecţie judiciară pentru judecători, nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c), care defineşte actul administrativ ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice."
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii ca neîntemeiată, iar, în situaţia în care aceasta va fi admisă, a arătat că înţelege să invoce excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II pct. 4 din Legea nr. 24/2012 faţă de dispoziţiile art. 126 alin. (6) şi art. 21 din Constituţia României.
În motivare, reclamanta a arătat că rezoluţia de clasare emisă în temeiul Legii nr. 317/2004 este un act administrativ cu caracter individual, care să naştere unui raport de drept prin care se porneşte cercetarea disciplinară. A mai arătat că excluderea acestui act, prin dispoziţiile Legii nr. 37/2004, de la controlul judecătoresc în contencios administrativ contravine flagrant dispoziţiilor art. 126 alin. (6) şi art. 21 din Constituţia României.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 438 din 31 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâta Inspecţia Judiciară, şi a respinge ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta SC D.C. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Inspecţia Judiciară din Cadrul Consiliului Superior al Magistraturii şi P.V.E.
Totodată, a sesizat Curtea Constituţională a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. II pct. 4 din Legea nr. 24/2012 faţă de dispoziţiile art. 126 alin. (6) şi art. 21 din Constituţia României.
Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta Inspecţia Judiciară prin întâmpinare, instanţa de fond a constatat că aceasta este întemeiată, întrucât rezoluţia de clasare din data de 8 octombrie 2012, emisă în Dosarul nr. 3304/IJ/2468/DIJ/2012 al Inspecţiei Judiciare - Direcţia de inspecţie judiciară pentru judecători, nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 pentru a fi calificată drept un act administrativ, care să fie supus controlului judecătoresc în contenciosul administrativ.
Pornind de la definiţia legală a actului administrativ, Curtea a reţinut că una dintre condiţiile pentru ca un act să aibă natură administrativă şi să poată fi supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ este ca acesta să producă efecte juridice proprii, respectiv să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturi juridice.
Or, rezoluţia de clasare a sesizării nu este de natură a produce efecte juridice, întrucât nu dă naştere, nu modifică, nu stinge raporturi juridice, ci este doar un act prin care se constată neîndeplinirea unor condiţii formale ale sesizării (ex. nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat sesizarea) ori inexistenţa indiciilor privind săvârşirea unei abateri disciplinare (cum este cazul în speţă).
Astfel, rezoluţia de clasare a sesizării contestată de reclamantă prin prezenta acţiune a fost emisă în temeiul art. 45 alin. (4) lit. b) raportat la art. 46 lit. b) din Legea nr. 317/2004.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, precum şi prevederile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, judecătorul fondului a constatat că nu poate face obiectul unei acţiuni în faţa instanţei de contencios administrativ cererea prin care se solicită desfiinţarea unei rezoluţii de clasare a sesizării şi obligarea Inspecţiei Judiciare la emiterea actului de începere a cercetării disciplinare împotriva unui judecător, întrucât, pe de o parte, rezoluţia de clasare nu este un act administrativ, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, iar, pe de altă parte, condiţiile în care se poate realiza cercetarea disciplinară a magistraţilor şi procedura de urmat sunt reglementate expres prin dispoziţiile art. 46-47 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.
În speţă, inspectorul judiciar din cadrul Inspecţiei Judiciare - Direcţia de inspecţie judiciară pentru judecători, desemnat a soluţiona lucrarea înregistrată din anul 2012, a procedat la efectuarea verificărilor prealabile a aspectelor semnalate de reclamanta SC D.C. SRL pentru a stabili dacă există indicii de săvârşire a unei abateri disciplinare de către judecătorul din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 56541/3/2010. În urma verificărilor efectuate, inspectorul judiciar a constatat că nu sunt indicii de săvârşire a uneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004, astfel încât a dispus clasarea sesizării, rezoluţia fiind definitivă, conform dispoziţiilor art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, împotriva acesteia nefiind prevăzută nicio cale de atac.
În ceea ce priveşte cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. II pct. 4 din Legea nr. 24/2012 faţă de dispoziţiile art. 126 alin. (6) şi art. 21 din Constituţia României, cu referire şi la art. 6 CEDO, Curtea a constatat îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, opinia Curţii fiind că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. II pct. 4 din Legea nr. 24/2012 faţă de dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Constituţie este neîntemeiată, întrucât, în condiţiile în care rezoluţia de clasare a sesizării nu este un act administrativ, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, conform considerentelor prezentate mai sus, nu se pune problema existenţei unui control judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, astfel încât sunt neîntemeiate susţinerile reclamantei, în sensul că prin art. II pct. 4 din Legea nr. 24/2012 s-ar contraveni art. 126 alin. (6) din Constituţie, care prevede doar două excepţii de la controlul judecătoresc al actelor administrative pe calea contenciosului administrativ (actele care privesc raporturile cu Parlamentul şi actele de comandament cu caracter militar), astfel încât orice altă exceptare ar fi neconstituţională.
De asemenea, judecătorul fondului a apreciat că şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. II pct. 4 din Legea nr. 24/2012 faţă de dispoziţiile art. 21 din Constituţie, cu referire şi la art. 6 CEDO, este neîntemeiată, întrucât răspunderea disciplinară a magistraţilor îşi are temeiul în obligaţiile ce izvorăsc din prevederile legilor şi regulamentelor profesiei, ale Codului deontologic şi ale regulilor de bună practică profesională, obligaţii a căror nerespectare poate fi de natură a prejudicia onoarea şi prestigiul profesiei. Prin urmare, această formă specială de răspundere vizează strict raporturile dintre magistrat, pe de o parte, şi categoria profesională din care face parte, de cealaltă parte.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta SC D.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta a dezvoltat următoarele critici faţă de soluţia adoptată de prima instanţă, indicând incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9, pct. 7 şi pct. 3 C. proc. civ.
Astfel, în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat în esență că rezoluţia de clasare şi rezoluţia de respingere a sesizării în temeiul Legii nr. 317/2004 sunt acte administrative de autoritate cu caracter individual şi, în temeiul dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Constituţie, controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ al acestora este garantat.
Cât priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a arătat că dacă actul nu poate fi suspus controlului judecătoresc în contenciosul administrativ, consecinţa este necompetenţa instanţei şi nu inadmisibilitatea acţiunii.
Prin urmare, faţă de lipsa legăturii de cauzalitate între motive şi dispozitiv, se poate aprecia că fie hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fie cuprinde motive contradictorii.
În final, a susţinut că hotărârea este dată cu încălcarea competenţei de ordine publică (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.).
În cadrul motivelor de recurs, recurenta a invocat excepţia de neconstituţionalitate parţială a art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, faţă de conţinutul dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Constituţie.
Procedura în fața instanței de recurs
Intimata - pârâtă a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
Considerentele și soluția instanței de recurs
Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, şi faţă de criticile recurentei - reclamante, circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată recursul fondat şi îl va admite, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
În cauză, recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu examinarea legalităţii Rezoluţiei pronunţate de Inspecţia Judiciară - Direcţia de Inspecţie Judiciară pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii în data de 08 octombrie 2012, rezoluţie prin care a fost clasată, în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (4) lit. b), sesizarea reclamantei privind săvârşirea de către un judecător din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004.
Instanţa de fond, raportându-se la dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, modificată şi completată de Legea nr. 24/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, care arată că rezoluţia de clasare adoptată în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (4) lit. b) este definitivă, a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Înalta Curte constată că, prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 397 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 529/16.07.2014, dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 au fost declarate neconstituţionale.
În considerentele deciziei sus-citate, instanţa constituţională a arătat că, potrivit art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.
A evocat jurisprudenţa sa anterioară, exemplificată prin Decizia nr. 953 din 19 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53/23.01.2007, care a statuat în sensul că în sfera principiului constituţional instituit de art. 21 din legea fundamentală, privind accesul liber la justiţie, se înscrie şi posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Ca urmare, existenţa oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau raţională şi care ar putea să nege acest drept al persoanei, încalcă, în mod flagrant, prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie.
Curtea a concluzionat, astfel, că în ipoteza în care inspectorul judiciar face o cercetare a fondului sesizării pentru a constata dacă există sau nu indicii cu privire la săvârşirea unei abateri disciplinare, textul de lege criticat, potrivit căruia rezoluţia de clasare este definitivă şi, deci, exclusă controlului judiciar, încalcă accesul liber la justiţie, drept fundamental consacrat atât de Constituţie, cât şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, partea interesată fiind lipsită de accesul la o instanţă judecătorească.
Din această perspectivă, Înalta Curte nu poate decât să dea efect deciziei instanţei constituţionale, în sensul constatării că sentinţa recurată este lipsită de temei legal.
Menţinerea hotărârii instanţei de fond ar lipsi de finalitate controlul de constituţionalitate, care nu se limitează la asanarea sistemului legislativ prin eliminarea prevederilor legale contrare Constituţiei, ci include protecţia efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentate ale destinatarilor normelor declarate neconstituţionale.
În ceea ce privește excepţia de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este nefondată, în raport de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Astfel, relativ la condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, Înalta Curte apreciază că aceasta nu trebuie analizată in abstracto şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.
Din perspectiva interesului procesual, Înalta Curte constată că prin sentinţa recurată în cauză, judecătorul fondului, raportându-se la dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, a respins acţiunea reclamantei ca inadmisibilă.
Cum dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 au fost declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. nr. 397 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 529/16.07.2014, iar instanţa de control judiciar, dând efect acestei decizii, urmează a casa sentinţa recurată şi a trimite cauza spre rejudecare instanţei de fond, este evident că nu subzistă interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate invocate, motiv pentru care va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
Admite recursul declarat de SC D.C. SRL împotriva sentinţei nr. 438 din 31 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3366/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3368/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
