ICCJ. Decizia nr. 3470/2014. Contencios. Amendă pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti (art.24 din Legea nr.554/2004 ). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3470/2014
Dosar nr. 2817/2/2013
Şedinţa de la 25 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanţii L.C.M., G.A. şi M.G. au chemat în judecată pârâţii Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi G.B. - preşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor solicitând amendarea pârâtului G.B., în calitate de conducător al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul A.N.R.P. cu amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu data de 8 decembrie 2012 şi până la executarea efectivă şi integrală a obligaţiei stabilită prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 4450 din 27 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 2832 din 07 iunie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligarea pârâtului Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata despăgubirilor pentru întârziere în cuantum de 1.062.893 RON, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu în temeiul art. 453 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 2369 din 3 septembrie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, au declarat recurs reclamanţii L.C.M., G.A. şi M.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte incidenţa în cauză a O.U.G. nr. 4/2012 recurenta precizează faptul că această ordonanţă a fost publicată în M. Of. nr. 169/15.03.2012, anterior pronunţării deciziei nr. 2832 din 07 iunie 2012 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin urmare, la stabilirea termenului de 6 luni pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în considerare legislaţia aplicabilă la momentul pronunţării hotărârii. Faţă de particularităţile speţei, în mod just a apreciat Înalta Curte faptul că intervalul de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru imobilul preluat abuziv conduce la concluzia că durata procedurii administrative încalcă principiul soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care notificarea a fost înregistrată în 2001, calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea de despăgubiri fiind stabilită prin dispoziţia Primarului general al Municipiului Bucureşti din 04 iunie 2007, dosarul fiind înregistrat în anul 2007 la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin urmare, nu poate fi reţinută incidenţa O.U.G. nr. 4/2012 ca fiind exoneratoare de răspundere pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, în condiţiile în care această ordonanţă nu suspendă executarea titlurilor executorii emise de către instanţele judecătoreşti.
Recurenţii apreciază că, în mod greşit, s-a reţinut că pârâţii nu sunt în culpă pentru nefinalizarea procedurii de acordarea a despăgubirilor, deoarece această procedură ar fi fost suspendată până la data de 15 mai 2013, potrivit O.U.G. nr. 4/2012 şi Legii nr. 117/2012, în condiţiile în care hotărârea judecătorească ce constituie titlul executoriu a fost pronunţată la data de 07 iunie 2012, deci la momentul la care O.U.G. nr. 4/2012 era în vigoare.
Nu se poate da ineficacitate unui titlu executoriu provenind de la o instanţă judecătorească prin raportare la o normă legală care era în vigoare la momentul pronunţării respectivei hotărâri, şi care, prin urmare, a fost avută în vedere de către instanţa ce a pronunţat hotărârea.
De asemenea, recurenţii consideră că instanţa de fond nu a luat în considerare faptul că procedura administrativă de acordarea a despăgubirilor era suspendată şi la momentul pronunţării deciziei nr. 2832 din 07 iunie 2012 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci reţine doar că la momentul împlinirii termenului de 6 luni era incidentă această suspendare. Or, procedura fiind suspendată şi la momentul pronunţării hotărârii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este evident că această hotărâre trebuie să îşi producă efectele întocmai cum este prevăzut în dispozitiv, fiind de neconceput pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti lipsită de eficienţă ab initio.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive şi irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii”.
Conform alin. (2): „În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere”.
Analiza legislaţiei aplicabile în materie relevă că se poate aplica conducătorului autorităţii publice o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere, în cazul în care hotărârea nu s-a executat în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia sau în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Textul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabileşte cu rigoare şi sfera de aplicare a acestuia, respectiv hotărârile a căror neexecutare atrage acordarea despăgubirilor şi aplicarea sancţiunii amenzii.
Sancţiunile prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se aplică numai în cazul hotărârilor care au ca obiect obligarea unei autorităţi să încheie, să înlocuiască, să modifice un act administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative.
Pentru aplicarea sancţiunii reglementată de art. 24 din Legea nr. 554/2004, este necesar a se dovedi că hotărârea nu s-a executat din culpa autorităţii administrative.
Din redactarea textului art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dar şi prin prisma principiilor generale de drept, rezultă că aplicarea unei sancţiuni pecuniare are rolul de a constrânge şi sancţiona pe debitorul obligaţiei, în vederea executării acesteia în termenul prevăzut de lege.
Din conţinutul normativ al art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se constată că obligaţiile a căror neexecutare conduce la aplicarea sancţiunii amenzii, sunt obligaţii de “a face”, adică a unor obligaţii de a emite un act administrativ, de a modifica un astfel de act, de a se elibera o adeverinţă sau un înscris sau să se efectueze o operaţiune administrativă, obligaţii ce nu se pot executa pe cale silită, datorită specificului acestora, ţinând seama şi de emitentul actului care întotdeauna are calitate de autoritate publică.
Trebuie precizat că legiuitorul a impus, în art. 24 din Legea nr. 554/2004, că executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care s-a instituit în sarcina autorităţii publice anumite obligaţii de “a face”, trebuie să se facă într-un anumit termen, în caz contrar, se poate aplica sancţiunea prevăzută de acest text normativ.
Înalta Curte precizează că aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este consecinţa neexecutării culpabile a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, situaţie reţinută şi în considerentele Deciziei nr. 1566/2009 a Curţii Constituţionale.
În cazul titlurilor de despăgubire, prin O.U.G. nr. 4/2012, s-au suspendat până la 15 mai 3013 emiterea titlurilor de despăgubire şi procedurile de evaluare a imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În raport cu prevederile acestui act normativ nu se mai poate pune în discuţie neexecutarea culpabilă a hotărârilor judecătoreşti, motiv pentru care în mod legal prima instanţă a respins acţiunea reclamanţilor.
În ceea ce priveşte susţinerea privind nesocotirea Protocolului adiţional nr. 1 şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie precizat că instanţa europeană a arătat în cauza Broniowski c/Pologne, că situaţiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal prin măsuri legislative ce pot avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar şi pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri.
În raport de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari, de natură a avea consecinţe economice evidente asupra ansamblului statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 şi O.U.G. nr. 4/2012, se circumscriu limitelor ample ale puterii discreţionare a statului atât în ceea ce priveşte alegerea modalităţii de garantare a drepturilor patrimoniale cât şi asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor.
O asemenea măsură nu contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, pentru că statul a aplicat acelaşi principiu tuturor celor aflaţi în situaţii identice şi s-a încadrat în limitele de apreciere ale impactului economic al măsurilor asupra ansamblului statului, astfel încât măsura legislativă este temeinic justificată.
La aprecierea asupra compatibilităţii legislaţiei naţionale cu normele Convenţiei, Înalta Curte are în vedere şi un alt criteriu, propriu jurisprudenţei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, anume acela al proporţionalităţii măsurii, al echilibrului care trebuie să existe în materie de protecţia dreptului individual de proprietate şi exigenţele apărării unor interese generale (cauza Saggio c/Italie).
Lipsa de resurse financiare a Statului român, în raport de amploarea numărului de solicitări este de natură a justifica măsura şi a nu înfrânge echilibrul între dreptul individual şi interesele generale.
De asemenea, trebuie avut în vedere că O.U.G. nr. 4/20112 a fost adoptată tocmai pentru a se identifica de către stat soluţii financiare pentru acordarea despăgubirilor, ţinând seama şi de posibilitatea iminentă a epuizării Fondului Proprietatea.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, iar susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii L.C.M., G.A. şi M.G. împotriva sentinţei civile nr. 2369 din 3 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3469/2014. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3472/2014. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
