ICCJ. Decizia nr. 3478/2014. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3478 /2014
Dosar nr. 2394/54/2012
Şedinţa publică de la 26 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii G.C. şi P. (M.) N.K. în contradictoriu cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului au solicitat obligarea pârâtul la recunoaşterea diplomei de licenţa din 01 iulie 2009 pe numele G.C. şi a diplomei de licenţă din 01 iulie 2009 pe numele P. (M.) N.K. şi obligarea pârâtului Ministerul Educatiei Cercetarii, Tineretului şi Sportului, potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată (onorariu avocat, taxă de timbru, timbru judiciar).
Având în vedere discriminarea produsă prin excluderea din examenul de titularizare, după ce au susţinut proba practică sau inspecţia la clasă, datorată modificărilor aduse prin Ordinul MECTS nr. 4472 din 14 iunie 2011, deci practic cu modificarea regulilor concursului stabilite prin Ordinul MECTS nr. 5560/2011 referitor la mişcarea personalului didactic 2012 şi în vederea acordării de şanse egale, reclamanţii au solicitat recunoaşterea notei de la proba practică sau inspecţia la clasă, acordată în cadrul examenului de titularizare 2012, precum şi echivalarea oricărei note obţinute pentru un loc de muncă în învăţământ ca notă în examenul de titularizare 2012 cu toate drepturile ce derivă.
De asemenea, datorită blocării activităţii didactice, au solicitat recunoaşterea vechimii neîntrerupte în învăţământ şi încadrarea conform calificării începând cu 1 septembrie 2012 pe perioada cel puţin determinată, pe anul şcolar 2012-2013. Toate acestea fiind duse la îndeplinire de M.E.C.T.S., prin comunicare scrisă imediată, către Inspectoratul Şcolar Judeţean Botoşani şi unităţile de învăţământ.
Prin sentinţa civilă nr. 151 din 28 martie 2013 Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanţii G.C. şi P. (M.) N.K. în contradictoriu cu Ministerul Educatiei Cercetarii, Tineretului şi Sportului.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că ceea ce pretind reclamanţii a se constata pe cale judecătorească de către instanţa de contencios administrativ nu poate forma obiectul unei acţiuni în raport de dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 şi nu poate forma obiectul unei soluţii pe care o poate da instanţa în raport de dispoziţiile art. 18 alin. (1) - (6) din Legea nr. 554/2004.
Or, instanţa de fond a apreciat că solicitarea reclamanţilor nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele în care instanţa de contencios ar putea interveni întrucât nu se solicită nici anularea unui act administrativ, nici obligarea la emiterea unui act administrativ sau a unui alt înscris şi nici obligarea la realizarea unei anumite operaţiuni administrative
Pe de altă parte, reclamanţii sunt titularii unor diplome de licenţă emise chiar de pârât şi a căror valabilitate nu a fost pusă în discuţie, nefiind anulate sau revocate de vreo instanţă de judecată şi respectiv de o autoritate administrativă.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamanţii G.C. şi P. (M.) N.K. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că dispozitivul sentinţei se contrazice cu cele reţinute de către instanţă în considerente. Astfel, deşi în considerente instanţa reţine că reclamanţii nu justifică interes în înaintarea acţiunii, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată, şi nu ca fiind lipsită de interes.
Mai reţine instanţa de fond că ministerul nu are atribuţia de a recunoaşte/declara legalitatea/nelegalitatea unei diplome de absolvire, lucru neadevărat, pârâtul susţinând din contră, faptul că organizarea şi desfăşurarea de programe de studii universitare care nu funcţionează legal se sancţionează cu „nerecunoaşterea studiilor pentru beneficiari”.
Recurenţii apreciază că datorită faptului că aceştia nu au invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive, înseamnă că, indirect, consideră că au competenţa să recunoască legalitatea unei diplome de licenţă.
În mod eronat, instanţa investită să judece acţiunea a respins-o ca neîntemeiată şi nu a dat curs aplicării principiului disponibilităţii, principiu a cărui aplicare este obligatorie, pentru egalitatea şi corectitudinea procesului civil.
Instanţa trebuia să reţină faptul că între aparenţa în drept şi buna credinţă a reclamantului există o strânsă legătură, întrucât aplicarea teoriei aparenţei implică întotdeauna buna-credinţă a celui care dobândeşte un drept de la titularul aparent (în speţă reclamanţii titulari ai adeverinţelor de licenţă eliberate de către Universitatea S.H.).
Astfel spus, teoria aparenţei presupune buna credinţă a dobânditorului unui drept sau eronata convingere a celui care invocă dobândirea unui anumit drept. Pentru aplicarea acestei teorii este necesar ca persoana să se afle într-o eroare legitimă, în care ar fi putut să se afle orice persoană rezonabilă, în aceeaşi situaţie, sau o eroare comună, invincibilă pentru orice persoană diligenţă.
Cu alte cuvinte, faptul ca „eroarea generalizată într-o comunitate statorniceşte dreptul" reprezintă principiul conform căruia acela care a acţionat cu bună credinţă, pe o eroare general admisă ca adevăr, trebuie juridiceşte ocrotit.
Nu i se poate imputa beneficiarului serviciului, în acest caz reclamantului, să verifice legalitatea acestora, asigurarea legalităţii fiind în sarcina prestatorului - Universitatea S.H.
Recunoaşterea, prin chiar art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de către ministrul educaţiei, a posibilităţii organizării de către universităţile acreditate a formei de învăţământ la distanţă, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să organizeze cursuri la zi, conferă reclamanţilor dreptul de a cere să li se elibereze Diploma de Licenţă, însoţită de Suplimentul la diplomă.
Acest drept nu poate fi afectat şi cu atât mai puţin suprimat, în fapt sau în drept, de divergenţele ce au apărut, în decursul timpului, între universitate şi Ministerul Educaţiei, pe seama valabilităţii iniţierii şi desfăşurării formei de învăţământ la distantă, atâta timp cât Ministerul Educaţiei sau Agenţia Română de Asigurarea Calităţii în învăţământul Superior, nu au demarat şi nu au finalizat vreo procedură administrativă care să conducă la concluzia că menţionata instituţie de învăţământ superior a acţionat în afara cadrului legal, în condiţiile în care, în principiu, Ministerului Educaţiei i se recunoştea, prin art. 6 din Legea nr. 443/2002, dreptul de a „propune încetarea activităţii de învăţământ şi desfiinţarea prin lege a universităţii".
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Deşi s-au adresat instanţei de contencios administrativ, reclamanţii nu au invocat ca temei de drept vreo dispoziţie din Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public”.
Din interpretarea acestui text rezultă că pentru a se putea adresa instanţei de contencios administrativ, persoana trebuie să dovedească:
- vătămarea sa într-un drept al său sau într-un interes legitim;
- această vătămare să fie produsă de o autoritate publică fie printr-un act administrativ;
- fie prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.
Actul administrativ, în sensul legii contenciosului administrativ poate fi un act administrativ, pur şi simplu sau un act administrativ asimilat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, „actul administrativ reprezintă actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ”.
Potrivit art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ: „Se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal”
Reclamanţii, în acţiunea adresată instanţei de fond, nu au indicat nici ce vătămări le-au fost aduse de autorităţile publice pârâtă şi nici care este actul administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 sau actul administrativ asimilat prin care li s-ar fi produs vătămarea.
De asemenea, în cauză nu a fost indicat actul prin care această autoritate publică ar fi afirmat nevalabilitatea diplomei, diplomă care, conform Ordinul M.E.C.T. nr. 2284/2007, este eliberată de instituţiile de învăţământ, ministerul având obligaţia de a pune la dispoziţie formularele tipizate printr-o unitate de specialitate.
Chiar dacă ar exista o culpă a ministerului în ceea ce priveşte modul de emitere a diplomelor formular, Înalta Curte constată că reclamanţii nu au făcut dovada că ar exista un act administrativ sau un act administrativ asimilat prin care această autoritate nu ar recunoaşte valabilitatea diplomei emise pe numele acestora.
Având în vedere prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, conform cărora: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”, Înalta Curte constată că cererea reclamanţilor, în mod corect a fost respinsă de instanţa de fond.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul G.C. şi P. (M.) N.K. împotriva sentinţei civile nr. 151/2013 din 28 martie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3473/2014. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 3480/2014. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
