ICCJ. Decizia nr. 3473/2014. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3473 /2014
Dosar nr. 1594/85/2010*
Şedinţa publică de la 26 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC C.I. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu, anularea deciziei nr. 181 din 19 octombrie 2009 emisă de către pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu, anularea deciziei de impunere nr. 593 din 20 august 2009 emisă de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi anularea raportului de inspecţie fiscală din 19 august 2009 emis de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu - Activitatea de Inspecţie Fiscală.
Prin sentinţa civilă nr. 105/2013 din 20 martie 2013 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, judecând cauza în fond după casare, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că potrivit raportului de inspecţie fiscală din 19 august 2009 întocmit de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu - Activitatea de Inspecţie Fiscală, reclamanta a fost suspusă unei inspecţii fiscale având ca obiectiv verificarea modului de determinare, evidenţiere şi virare în cuantumul legal al impozitelor taxelor, contribuţiilor sociale şi fondurilor speciale datorate bugetului general consolidat al statului.
Inspecţia fiscală s-a desfăşurat la punctul de lucru al societăţii situat în localitatea Dumbrăveni, str. M.E., nr. 2A, în perioada 21-22 mai 2009, 25-27 mai 2009, 01-04 iunie 2009, 03-05 iunie 2009, 09-12 iunie 2009, 15-19 iunie 2009, 22-26 iunie 2009, 01-03 iulie 2009, 06-10 iulie 2009, 13-17 iulie 2009, 20-23 iulie 2009 şi 17-19 august 2009.
Întrucât s-a constat că obligaţiile fiscale au fost determinate greşit, cu majorarea nejustificată a sumelor deductibile, fără să existe documente justificative, şi cu consecinţa diminuării masei impozabile, s-a procedat la stabilirea sumelor datorate suplimentar în valoare totală de 630.030 RON.
Urmare a celor reţinute prin raportul de inspecţie fiscală, pârâta a emis decizia de impunere nr. 593 din 20 august 2009 prin care a stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare în sumă totală 630.030 RON, reprezentând 118.045 RON impozit pe profit suplimentar, 66.200 RON majorări de întârziere aferente, 251.141 RON TVA suplimentar, 193.778 RON majorări aferente, 327 RON impozit pe venitul microîntreprinderii şi 539 RON majorări de întârziere aferente.
Contestaţia formulată de către reclamantă împotriva acestei decizii a fost respinsă ca neîntemeiată de către pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu, prin decizia nr. 181 din 19 octombrie 2009.
Atât prin contestaţie, cât şi prin cererea de chemare în judecată reclamanta invocă nerespectarea de către organele de inspecţie fiscală a dispoziţiilor art. 105 alin. (1) C. proc. fisc., potrivit cărora inspecţia fiscală va avea în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt şi raporturilor juridice care sunt relevante pentru impunere.
Însă, reclamanta nu a precizat care sunt acele stări de fapt şi raporturi juridice care ar fi fost relevante pentru impunere şi care nu au fost avute în vedere de către organele fiscale cu prilejul inspecţiei fiscale finalizate prin întocmirea actelor contestate.
Faptul că în raportul de inspecţie fiscală s-a reţinut că dosarele cuprinzând evidenţa contabilă existentă la sediul firmei erau incomplete, lipsind registrele jurnal, balanţele de verificare şi notele contabile listate în fiecare lună nu înseamnă că inspecţia fiscală nu a fost realizată în conformitate cu prevederile art. 105 alin. (1) C. proc. fisc., câtă vreme reclamanta nu a indicat ce anume nu s-a luat în considerare de către organele fiscale la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare.
Instanţa de fond a reţinut că prin declaraţia dată de administratorul societăţii reclamante -anexa 24, se menţionează că la dispoziţia organului de inspecţie fiscală au fost puse toate documentele şi informaţiile solicitate pentru desfăşurarea inspecţiei fiscale.
În ceea ce priveşte susţinerile reclamantei în sensul că s-ar fi impus ca organul de inspecţie fiscală să ceară refacerea evidenţei contabile, instanţa reţine că organele fiscale au dreptul şi obligaţia de a solicita contribuabilului să procedeze la refacerea evidenţei contabile în acele situaţii în care nu dispune de elemente suficiente pentru determinarea mărimii bazei de impunere, astfel cum rezultă din interpretarea art. 67 C. proc. fisc. şi a pct. 65.1 din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003. Or, în situaţia în care există date suficiente pentru determinarea bazei de impunere, nefiind vorba de vreuna din situaţiile prevăzute de pct. 65.1 din Normele metodologice, nu se impune refacerea evidenţei contabile.
Relevant şi lămuritor sub acest aspect este raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză în conformitate cu care, organul de inspecţie fiscală a avut, potrivit art. 67 C. proc. fisc., elementele pentru a putea determina situaţia fiscală corectă pe baza actelor puse la dispoziţie pe perioada efectuării controlului.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamanta SC C.I. SRL Sibiu - prin lichidator judiciar C.I. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că, prin considerentele sentinţei, instanţa face referire la declaraţia administratorului, care cuprinde afirmaţia că a pus la dispoziţia organelor de control toate documentele şi informaţiile solicitate. De reţinut este faptul că acea declaraţie a fost redactată, formulată şi predată în prezenţa organelor de control. Menţiunea ulterioară, potrivit căreia nu s-au depus acte la sediul organelor de control este fără relevanţă din moment ce întreaga inspecţie fiscală s-a desfăşurat la sediul recurentei. De altfel, se reţine şi acest aspect în cele ce urmează.
Instanţa de fond face referire la art. 67 C. proc. fisc., care nu este respectat. La estimare se poate apela doar în cazurile limitative prevăzute de textul de lege menţionat, recurenta neaflându-ne în această situaţie.
Este cert că actele atacate (decizia de impunere şi RIF-ul) sunt nelegale şi netemeinice din moment ce s-a stabilit o sumă de plată fără a solicita, respectiv fără a avea în vedere toate documentele. În acest context suma poate fi doar estimată, chestiune nepermisă de lege.
Potrivit concluziilor expertizei, organele de inspecţie fiscală aveau posibilitatea de a determina corect baza de impunere. Ori, această constatare este foarte clară şi determinantă în soluţionarea cauzei. Din moment ce expertul, analizând documentaţia a ajuns la concluzia că se poate stabili cu exactitate suma de plată, este evident că suma înscrisă în actul administrative fiscal nu poate fi păstrată.
Sub aspectul legalităţii, este obligatorie stabilirea corectă a sumelor, iar instanţa de fond trebuia să verifice, potrivit art. 105 C. proc. fisc. dacă examinarea s-a făcut cu privire la toate stările de fapt relevante pentru impunere.
Recurenta consideră că suma menţionată în actul de control nu o datorează, iar inspectorii nu au respectat nici Regulamentul de Organizare şi Funcţionare (ROF), fiind împotriva legislaţiei în vigoare [ex. art. 1, art. 3 lit. b), c) şi d), art. 12, 13, 14 etc. C. fisc.], să fii executat pentru sume pe care nu le datorezi. Evident, din interpretarea textelor de lege aplicabile, rezultă faptul că veniturile, profitul, TVA precum şi accesoriile, trebuie să fie cele reale şi nu nişte simple sume rezultate în urma unei erori.
Din acest punct de vedere nici interpretarea şi aplicarea legii nu este cea corectă, întrucât, în cazul în care eroarea ar fi fost în favoarea sa cu siguranţă s-ar fi refăcut calculul şi ar fi fost obligată la plata sumelor reale.
Recurenta mai consideră că afirmaţia din sentinţă potrivit căreia ar fi susţinut că organul de control nu ar putea dispune refacerea contabilităţii este reală susţinând că separat de o eventuală asemenea dispoziţie, în cadrul inspecţiei fiscale, inspectorii ar fi trebuit să facă verificări amănunţite pentru determinarea exactă a unei eventuale sume care ar fi fost de plată.
Potrivit normelor C.E.D.O., inspectorii fiscali, fiind persoane de specialitate trebuie să respecte întrutotul legislaţia în vigoare şi ROF-ului şi să dea dovadă de o prudenţă ridicată în corectitudinea şi realitatea actelor pe care le instrumentează, astfel încât contribuabilul să aibă certitudinea unei impuneri corecte.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Recurenta-reclamanta a fost supusă inspecţiei fiscale pentru verificarea modului de determinare, evidenţiere, declarare şi virare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale şi fondurilor sociale datorate în perioada 01 ianuarie 2004-30 aprilie 2009, când s-a constatat că, obligaţiile fiscale au fost determinate greşit, cu majorarea nejustificată a sumelor deductibile, fără să existe documente justificative şi cu consecinţa diminuării masei impozabile, astfel că s-a procedat la stabilirea sumelor datorate suplimentar în valoare totală de 630.030 RON.
Împotriva deciziei de impunere nr. 593 din 20 august 2009 recurenta-reclamantă a formulat contestaţie în temeiul dispoziţiilor art. 205 şi urm. din O.G. nr. 92/2003, dar aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 181 din 19 octombrie 2009 a D.G.F.P. Sibiu.
Înalta Curte constată că în raportul de inspecţie fiscală s-a consemnat că verificarea fiscală s-a desfăşurat la punctul de lucru al recurentei-reclamante situat în Dumbrăveni str. M.E. nr. 2A., în prezenţa şi cu participarea administratorului societăţii, acesta dând şi explicaţii scrise inspectorilor fiscali, conform Declaraţiei din 16 iulie 2009.
Prin urmare, instanţa de control judiciar apreciază că sunt neîntemeiate susţinerile potrivit cărora sumele suplimentare au fost greşit determinate ca urmare a informaţiilor şi documentelor insuficiente.
Pentru că organele de control au constatat că există neconcordanţe între datele înscrise în evidenţa contabilă a SC C.I. SRL şi datele înscrise în evidenţa finală depusă la Administraţia Finanţelor Publice Dumbrăveni şi pentru că dosarele cuprinzând evidenţa contabilă existentă la sediul societăţii erau incomplete, organele fiscale au solicitat depunerea documentelor deţinute de SC F.G. SRL, societate responsabilă cu conducerea evidenţei fiscale a recurentei.
Recurenta încearcă să justifice aceste neconcordanţe pe existenţa unei erori de programe a firmei de contabilitate, dar aceste aspecte nu au fost dovedite, iar la stabilirea creanţelor fiscale au fost avute în vedere toate documentele puse la dispoziţie de recurentă.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că organul de inspecţie fiscală a respectat procedura de control prevăzută de legislaţia în vigoare şi că nu s-au mai adus în completare alte acte sau dovezi. Art. 1 din Legea nr. 82/1991, a contabilităţii, republicată cu modificările şi completările ulterioare prevede ca: "(1) societăţile comerciale, (...) au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi şi contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activităţii".
Având în vedere declaraţia data de administratorul recurentei prin care arată că s-au pus la dispoziţia organului de inspecţie fiscală toate documentele şi informaţiile solicitate pentru desfăşurarea inspecţiei fiscale cu răspunderea de exactitatea, realitatea şi legalitatea acestora precum şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 republicată cu modificările şi completările ulterioare conform cărora: "1) Contabilitatea, ca activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, precum şi a rezultatelor obţinute din activitatea persoanelor juridice şi fizice prevăzute la art. 1), trebuie să asigure înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi fluxurile de trezorerie, atât pentru cerinţele interne ale acestora, cât şi în relaţiile cu investitorii prezenţi şi potenţiali, creditorii financiari şi comerciali, clienţii, instituţiile publice şi alţi utilizatori", Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că organele de inspecţie nu au avut motive să solicite refacerea evidenţei contabile.
Înalta Curte constată că şi concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză sunt în acelaşi sens, respectiv sumele stabilite sunt corecte iar organul fiscal a avut la dispoziţie toate actele pentru a determina situaţia fiscală corectă.
De altfel, recurenta-reclamantă nu critică nici acte administrativ fiscale nici sentinţa recurată sub aspectul stabilirii obligaţiilor fiscale în sarcina sa.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, iar susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.I. SRL Sibiu prin lichidator judiciar C.I. împotriva sentinţei nr. 105/2013 din 20 martie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3472/2014. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3478/2014. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
