ICCJ. Decizia nr. 3480/2014. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3480 /2014
Dosar nr. 2750/1/2013
Şedinţa publică de la 26 septembrie 2014
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 5138 din 24 aprilie 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursurile declarate de pârâţii Casa Judeţeană de Pensii Sălaj, Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice şi Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Sălaj, împotriva sentinţei nr. 633 din 28 septembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, şi, pe cale de consecinţă, a modificat sentinţa atacată în sensul că a respins, ca neîntemeiată, excepţia de nelegalitate invocată de I.M.I. cu privire la dispoziţiile pct. III lit. B) din Ordinul comun nr. 42/77/2011 emis de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi Ministerul Finanţelor Publice privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că argumentul invocat, atât de către intimata-reclamantă, cât şi de către prima instanţă, în favoarea tezei nelegalităţii dispoziţiilor normative contestate îl constituie împrejurarea că acestea fac referire la treapta 3 de salarizare, fără ca Legea nr. 285/2010 să conţină o astfel de prevedere, argumentul fiind, evident, greşit.
Astfel, din conţinutul prevederilor art. 2 din Legea nr. 285/2010, rezultă că legiuitorul a urmărit ca, pentru anul 2011, salarizarea personalului nou-încadrat, precum şi a celui promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea să se facă la un singur nivel de salarizare, acela fiind cel în plată pentru funcţii similare.
Prevederile art. 2 din lege trebuie, însă, interpretate prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (3) din aceeaşi lege, mai sus citate, cu care se coroborează şi care fac trimitere în mod expres la o salarizare având drept referinţă funcţia, vechimea, gradul şi treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010, acestea reprezentând, deci, „nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare”, la care se referă art. 2.
Aşadar, dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 285/2010 nu doar că nu exclud raportarea la trepte de salarizare dar chiar o prevăd, stabilind că salarizarea, pentru personalul aflat în situaţiile menţionate în ipoteza normei, se face la „nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare”, acest nivel fiind, conform art. 4 alin. (3) din aceeaşi lege, cel „în raport cu funcţia, vechimea, gradul şi treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010”, nivel stabilit începând cu 1 ianuarie 2011, prin reîncadrarea personalului plătit din fonduri publice.
Că astfel trebuie interpretate prevederile legale în discuţie rezultă şi din dispoziţiile cuprinse la pct. II art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată prin Legea nr. 283/2011, unde se prevede în mod expres că „În cazul funcţionarilor publici nou-încadraţi sau promovaţi, nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare este cel corespunzător treptei 3 de salarizare utilizate în anul 2010”.
Aceste dispoziţii legale, deşi edictate ulterior emiterii prevederilor normative contestate în cauză, confirmă în mod clar şi neechivoc modul de interpretare coroborat al dispoziţiilor art. 2 şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 285/2010 şi, implicit, legalitatea soluţiei reglementate de dispoziţiile pct. III lit. B) din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor acestei legii, ce fac obiectul excepţiei de nelegalitate.
Legiuitorul a menţinut, aşadar, acelaşi criteriu de calcul al nivelului de salarizare pentru funcţionarii publici nou-încadraţi sau promovaţi, inclusiv pentru anul 2012, acesta fiind cel corespunzător treptei 3 de salarizare utilizată în anul 2010.
Or, prevederile pct. III lit. B) din Metodologia aprobată prin Ordinul comun nr. 42/77/2011, emis de ministrul muncii, familiei şi protecţiei sociale şi ministrul finanţelor publice, realizează tocmai punerea în aplicare a acestei reguli, instituită de legiuitor prin dispoziţiile art. 2 şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 285/2010, pe care le respectă întocmai.
Împotriva acestei hotărâri I.M.I. a formulat contestaţie în anulare.
Înalta Curte, examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, va respinge prezenta contestaţie în anulare.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ. „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: „contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.
Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.
În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.
Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestaţiei, există numai atunci când realmente instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu şi atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.
Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu şi la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.
Prin urmare, Înalta Curte constată că, în pricina de faţă, contestaţia în anulare nu îndeplineşte condiţiile prevăzute în textele legale sus citate, contestatoarea neindicând de fapt nici un motiv expres prevăzute de lege.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de I.M.I. împotriva deciziei nr. 5138 din 24 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3478/2014. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 3487/2014. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
