ICCJ. Decizia nr. 4183/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4183/2014
Dosar nr. 2664/2/2011
Şedinţa publică de la 6 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 28 martie 2011, reclamanţii N.A.R., O.L.C., V.A., C.R.A., C.N., D.E.C., M.C.G. şi T.A.P., în contradictoriu cu pârâţii Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat instanţei să dispună:
1) Anularea Ordinului nr. 108 din 31 ianuarie 2011 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, pe cale de consecinţă.
2) Obligarea în solidar a pârâţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti - în calitate de ordonatori principal, secundar şi, respectiv, terţiar de credite, să achite reclamanţilor sumele de bani ce le-au fost reţinute şi care ar urma să fie reţinute în mod nelegal din indemnizaţiile şi sporurile acestora - şi anume din cuantumul acestora stabilit la nivelul lunii iunie 2010 şi existent anterior intrării în vigoare a Legii nr. 118/2010, sume cuvenite pe întreaga perioadă în care actul administrativ contestat a produs şi va produce efecte juridice asupra drepturilor salariale, inclusiv pe cele reprezentând dobânda legală calculată pentru aceste sume la data plăţii efective, drepturi pentru care se va dispune, totodată, şi actualizarea în funcţie de indicele ratei inflaţiei.
3) Obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice să deschidă în acest sens creditele bugetare necesare, cu titlul de cheltuieli de personal, şi să aloce şi să remită Ministerului Public fondurile necesare plăţii drepturilor salariale în litigiu în integralitatea lor.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat următoarele:
S-a apreciat că Ordinul menţionat este nelegal deoarece nu a fost motivat, rezumându-se la enumerarea unor texte de lege, făcându-se trimitere la o serie de anexe în care sunt indicate indemnizaţia de încadrare brută lunară şi sporurile de care au beneficiat până la 01 ianuarie 2011 precum şi cele ulterioare acestei date, majorate cu 15% faţă de cum au fost acordate pe luna octombrie 2010, când s-au plătit diminuate cu 25% faţă de luna iunie 2010.
Lipsa motivării Ordinului aduce grave prejudicii, fiind încălcat "dreptul la informaţie", reglementat pe art. 31 din Constituţia României, care prevede expres că "autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigurau informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal, dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public neputând fi îngrădit", în acest sens pronunţându-se şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Deciziile nr. 482 din 26 ianuarie 2007, 2919 din 06 iunie 2007.
Apreciază reclamanţii că actul administrativ contestat este lipsit de orice fundament legal.
Prin întâmpinarea depusă, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale active, lipsei procedurii prealabile şi inadmisibilităţii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
La data de 29 aprilie 2011 a depus întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, iar, în cazul admiteri acţiunii, obligarea Ministerului Finanţelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2011, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretenţiile reclamanţilor.
Prin Sentinţa nr. 918 din 6 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins capătul de cerere nr. 3 ca fiind formulat de persoane fără calitate procesuală, a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca rămasă fără obiect.
Deliberând asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active în privinţa capătului de cerere având ca obiect obligarea Ministerului Finanţelor Publice la deschiderea creditelor bugetare necesare pentru plata drepturilor salariale solicitate de reclamanţi, Curtea a apreciat-o întemeiată, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
Astfel, Curtea a reţinut că potrivit art. 2 pct. 21 din Legea nr. 500/2002 deschiderea de credite bugetare reprezintă aprobarea comunicată ordonatorului principal de credite de către Ministerul Finanţelor Publice prin trezoreria statului, în limita căreia se pot efectua repartizări de credite bugetare şi plăţi, iar art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 prevede că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are calitatea de ordonator principal de credite. Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale s-a reţinut că numai procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate solicita Ministerului Finanţelor Publice deschiderea de credite bugetare, ceea ce înseamnă că nu există identitate între reclamanţi şi titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.
În consecinţă, văzând şi dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. Curtea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins ca atare capătul de cerere nr. 3.
Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut că prin Ordinul nr. 108 din 31 ianuarie 2011, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus reîncadrarea în clasa de salarizare aferentă funcţiei a procurorilor menţionaţi în anexele ordinului, între care se numără şi reclamanţii, precum şi stabilirea drepturilor salariale ale acestora.
Curtea a constatat că reclamanţii critică actul administrativ sus-menţionat din perspectiva stabilirii indemnizaţiilor de încadrare la un nivel inferior celui din luna iunie 2010, respectiv nivelul din luna octombrie 2010 (când acestea fuseseră deja diminuate cu 25%) majorat cu 15%.
În opinia instanţei, nu au putut fi primite susţinerile reclamanţilor referitoare la nemotivarea ordinului atacat, în condiţiile în care, în raport de specificul actului, este suficientă indicarea textelor legale ce au stat la baza emiterii sale, respectiv prevederi ale Legilor nr. 284/2010 şi nr. 285/2010. În acest context, s-a reţinut că dispoziţiile Codului muncii nu prezintă relevanţă, dat fiind că actele normative sus menţionate, ce reglementează salarizarea personalului plătit din fonduri publice, au caracter de lege specială.
Curtea a apreciat drept neîntemeiate susţinerile reclamanţilor privind încălcarea prin actul administrativ atacat a dispoziţiilor art. 1 din primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea a constatat totodată că nu prin ordinul atacat au fost micşorate drepturile salariale ale reclamanţilor. Actele administrative prin care a fost realizată această operaţiune au fost, de asemenea, atacate de reclamanţi în faţa instanţei de contencios administrativ, însă prin Sentinţa civilă nr. 5978 din 18 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti secţia a VIII-a CAF, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă ca neîntemeiată.
Faţă de considerentele expuse, Curtea a apreciat că actul administrativ atacat este legal şi, reţinând, de asemenea, caracterul accesoriu al capătului de cerere privind obligarea pârâţilor la plata diferenţei de drepturi salariale, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere nr. 2.
2. Cererea de recurs
Împotriva Sentinţei nr. 918 din 6 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamanţii V.A., C.R.A., D.E.C., M.C.G. şi T.A.P. invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9.
Apreciază recurenţii că instanţa de fond a respins în mod greşit acţiunea, hotărârea recurată cuprinzând motive străine de natura pricinii, iar instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia şi a aplicat în mod greşit legea.
3. Soluţia instanţei de recurs
Prin Sentinţa nr. 918 din 6 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.
Curtea a constatat că Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 108 din 31 ianuarie 2011, este un act administrativ cu caracter individual legal şi temeinic, emis în aplicarea Legii nr. 284/2010 şi a Legii nr. 285/2010.
În mod corect instanţa de fond nu a reţinut susţinerile reclamanţilor referitoare la nemotivarea ordinului atacat în condiţiile în care în raport de specificul actului este suficientă indicarea textelor legale ce au stat la baza emiterii sale.
Astfel, Ordinul atacat este un act administrativ emis în vederea executării în concret a legii. Prin acest ordin s-a organizat executarea şi s-au realizat dispoziţiile legii. Între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 108 din 31 ianuarie 2011 reprezintă un act administrativ subsecvent Legilor nr. 284/2010 şi nr. 285/2010.
Motivele invocate de recurenţii-reclamanţi în susţinerea cererii, respectiv împrejurarea că dispoziţiile Legii nr. 285/2010 nu sunt aplicabile judecătorilor şi procurorilor al căror statut este reglementat printr-un act normativ cu caracter special şi organic şi care nu poate fi modificat decât printr-o normă cel puţin egală sub aspectul forţei juridice nu pot fi primite, întrucât vizează aspecte formale legate de modul de adoptare a legii de către Parlamentul României.
Aşa cum corect s-a reţinut, singura autoritate abilitată să se pronunţe asupra aspectelor legate de condiţiile de fond şi de formă ale actului normativ, inclusiv în raport cu obiectul său, este Curtea Constituţională, care de altfel s-a pronunţat asupra Legii nr. 285/2010 prin Decizia nr. 1655 din 28 decembrie 2010, constatând că este constituţională, aplicându-se, fără excepţie, tuturor categoriilor de bugetari.
În concluzie, în mod corect, instanţa de fond a constatat că Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 11108 din 31 ianuarie 2011 este legal şi temeinic, emis în executarea Legii nr. 284/2010 şi a Legii nr. 285/2010 şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte susţinerile recurenţilor-reclamanţi în sensul că Legea nr. 284/2010 şi Legea nr. 285/2010 încalcă prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Înalta Curte constată că instanţa de fond a realizat, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o corectă evaluare a pretinsei încălcări a dispoziţiilor art. 1 Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Astfel, în mod corect instanţa a apreciat că dreptul la salariu se circumscrie, în sens larg, noţiunii de "interes patrimonial", în sensul autonom al noţiunii consacrate de art. 1 Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, conform căruia:
"Art. 1 - Protecţia proprietăţii
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
Într-adevăr, Legea nr. 118/2010 şi mai apoi Legea nr. 285/2010 constituie o ingerinţă a statului în privinţa interesului patrimonial al reclamanţilor de a primi integral salariul avut înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
Pentru ca această ingerinţă să nu conducă la încălcarea art. 1 Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, ea trebuie: (1) să fie legală; (2) să urmărească un scop legitim; (3) să respecte un rezonabil raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit a fi realizat.
În cauză, ingerinţa este legală, întrucât este prevăzută de Legea nr. 118/2010 şi mai apoi de Legea nr. 285/2010.
Cu privire la raportul de proporţionalitate, Înalta Curte reţine că există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului) şi scopul legitim urmărit (restabilirea echilibrului bugetar) şi că există un echilibru între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului (aceeaşi fiind şi opinia exprimată de Curtea Constituţională în Decizia nr. 1155/2011 prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010).
În acelaşi sens, în mod just, instanţa de fond a avut în vedere şi faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenţiei, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajaţii plătiţi din bugetul de stat, precum şi în materie de legislaţie socială (cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, par.23; cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par.45).
Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală, motiv pentru care recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de V.A., C.R.A., D.E.C., M.C.G. şi T.A.P. împotriva Sentinţei nr. 918 din 6 martie din 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4181/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3122/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
