ICCJ. Decizia nr. 4618/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4618/2014
Dosar nr. 9461/2/2012
Şedinţa publică de la 3 decembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 18 decembrie 2012, reclamanta SC "L." SA, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a solicitat instanţei de contencios administrativ anularea următoarelor acte:
- Raportul de inspecţie fiscală nr. X1 din 18 iunie 2008;
- Decizia de impunere nr. X2 din 23 iunie 2008 prin care s-a stabilit în sarcina societăţii obligaţia de plată a sumei totale de 4.378.808 RON reprezentând T.V.A. nedeductibil (2.261.851 RON), dobânzi (2.078.285 RON) şi penalităţi de întârziere T.V.A. (38.672 RON);
- Decizia nr. X3 din 19 iunie 2012 prin care a fost respinsă contestaţia administrativă formulată împotriva primelor două acte.
Prin aceeaşi cerere reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la rambursarea sumei de 4.378.808 RON, reprezentând T.V.A. considerat în mod eronat nedeductibil şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1717 din 28 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC "L." SA, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
A anulat Decizia nr. X3 din 19 iunie 2012, Decizia de impunere din 23 iunie 2008 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. X1 din 18 iunie 2008.
A obligat pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la rambursarea către reclamantă a T.V.A. în cuantum de 4.378.808 RON.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În perioada 2005 - 2006, SC "L." SA şi-a exercitat dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată înscrisă în facturi reprezentând achiziţii de bunuri, respectiv păcură, taglă, etc., emise de SC "O.I." SRL Bucureşti, SC "E.C." SRL Oradea şi SC "S.H." SRL Braşov şi SC "M.S.C." SRL Arad.
În urma verificării, organele de inspecţie fiscală au constatat că facturile emise de furnizorii menţionaţi mai sus nu conţin toate informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, iar datele din avizele de însoţire a mărfii şi din notele de intrare-recepţie întocmite de SC L. SA, anexate la facturi ca şi documente justificative nu sunt corelate cu datele înscrise în facturi.
În aceste condiţii, organele de inspecţie fiscală nu au avut certitudinea că marfa a fost livrată cu avizele de însoţire a mărfii respective, având în vedere că acestea conţin date care nu se regăsesc în facturile fiscale, în baza cărora SC "L." SA şi-a exercitat dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată, precum şi dacă marfa înscrisă de către furnizori în facturile fiscale ar fi aceeaşi cu marfa din avizele de însoţire a mărfii, în condiţiile în care acestea nu sunt întocmite conform prevederilor legale.
Totodată, organele de inspecţie fiscală au constatat că la baza acestor livrări nu au existat contracte comerciale cu societăţile menţionate mai sus, în care să fie prevăzute condiţiile de livrare, documentele în baza cărora se livrează mărfurile şi eventual firme de intermediere între SC "L." SA şi societăţile enumerate.
După finalizarea controlului, organele de inspecţie fiscală au întocmit Raportul de inspecţie fiscală nr. X1 din 18 iunie 2008 şi Decizia de impunere nr. X2 din 23 iunie 2008 prin care s-a stabilit în sarcina societăţii obligaţia de plată a sumei totale de 4.378.808 RON reprezentând T.V.A. nedeductibil (2.261.851 RON), dobânzi (2.078.285 RON) şi penalităţi de întârziere T.V.A. (38.672 RON).
Reclamanta a contestat decizia de impunere, iar Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală a sesizat Direcţia Naţională Anticorupţie pentru a se stabili realitatea operaţiunilor comerciale derulate de SC "L." SA şi dacă aceste operaţiuni au avut la bază documente justificative legale. Totodată, prin Decizia din 24 decembrie 2008, emisă în baza art. 214 alin. (1) C. proc. fisc., s-a suspendat soluţionarea contestaţiei.
În acest context, a reţinut prima instanţă că în cuprinsul sesizării s-a arătat că reprezentanţii societăţii comerciale reclamante au dispus înregistrarea în contabilitate a unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale şi au stabilit cu rea-credinţă impozitele, taxele şi contribuţiile datorate la bugetul de stat.
Prin rezoluţia din data de 3 februarie 2010 Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta-Turnu Severin a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de persoanele cu privire la care s-a formulat sesizarea, reţinându-se că societatea comercială nu a efectuat operaţiuni economice fictive, iar bugetul de stat nu a fost prejudiciat.
Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale a fost menţinută prin Rezoluţia nr. 429/II/2010, a procurorului ierarhic superior. Această din urmă rezoluţie a fost contestată de D.G.F.P. Mehedinţi, împreună cu rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale.
Prin Sentinţa penală nr. 1671 din 8 septembrie 2010, rămasă definitivă, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin a respins ca tardivă plângerea formulată împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale şi ca inadmisibilă plângerea formulată împotriva Rezoluţiei nr. 429/II/2010.
Curtea de Apel Bucureşti a mai reţinut că, aşa cum reiese din considerentele celor două rezoluţii, convingerea procurorilor s-a fundamentat pe concluziile raportului de expertiză financiar-contabilă, dispusă şi efectuată în cursul cercetărilor penale, concluzii conform cărora operaţiunile comerciale derulate de reclamantă în perioada de referinţă sunt reale şi legale, nu există operaţiuni fictive, iar bugetul de stat nu a fost prejudiciat.
După soluţionarea plângerii penale, organele fiscale au reluat procedura de soluţionare a contestaţiei fiscale, iar prin Decizia nr. X3 din 19 iunie 2012 s-a dispus respingerea contestaţiei.
A constatat instanţa de fond că din considerentele deciziei administrativ-fiscale reiese că Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a înlăturat susţinerile reclamantei şi a împărtăşit pe deplin opinia emitentului deciziei de impunere, însă nu a făcut nicio referire la rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, în care se menţionează faptul că operaţiunile economice derulate de reclamantă şi vizate în raportul de inspecţie fiscală au fost reale şi legale. Curtea constată că acest demers apare ca inexplicabil, în condiţiile în care organul de urmărire penală a fost sesizat tocmai pentru a se stabili dacă operaţiunile economice derulate de reclamantă au fost reale şi dacă au fost reflectate în contabilitate pe baza unor documente justificative reale. Or, din moment ce a sesizat organele penale, pârâta este obligată să ţină seama de concluziile acestora, oricare ar fi ele, câtă vreme aceste concluzii nu au fost contrazise pe cale judiciară.
Sintetizând, instanţa de fond a constatat că organele administrativ-fiscale au reţinut în sarcina reclamantei înregistrarea în contabilitate a unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, deşi din probele administrate reiese contrariul. În acest sens, prima instanţă a avut în vedere concluziile expertizei contabile efectuate în faza de cercetare penală, conform cărora operaţiunile comerciale derulate de reclamantă sunt reale şi legale, nu există operaţiuni fictive, iar bugetul de stat nu a fost prejudiciat. Faptul că această expertiză nu a fost efectuată în prezenta cauză nu ştirbeşte cu nimic caracterul său de probă ştiinţifică care imprimă caracterul obligatoriu al concluziilor expertului în primul rând pentru organele fiscale.
În ce priveşte argumentele pârâtelor legate de întocmirea nelegală a facturilor, curtea de apel a constatat că neregularităţile sesizate de organele fiscale nu au fost de natură să prejudicieze bugetul de stat, conform concluziilor din raportul de expertiză. Din acest motiv nu pot fi reţinute apărările pârâtelor cu privire la Decizia nr. 5/2007, deoarece s-a dovedit prin raportul de expertiză contabilă că informaţiile conţinute de documentele justificative au fost suficiente pentru a se stabili realitatea operaţiunilor economice. Or, aplicarea ad literam a dispozitivului deciziei menţionate făcându-se abstracţie de situaţia de fapt reală ar conduce la concluzii contrare realităţii, ceea ce este inacceptabil.
Instanţa de fond nu a reţinut nici susţinerile privind lipsa convenţiilor scrise, întrucât contractele comerciale sunt prin natura lor consensuale, dovada încheierii şi/sau executării lor fiind, printre altele, documentele de evidenţă contabilă.
Pentru considerentele rezumate mai sus, instanţa de fond a constatat că actele atacate sunt nelegale, motiv pentru care a admis acţiunea astfel cum a fost formulată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termenul legal pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală care a solicitat modificarea acesteia în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată.
Instanţa de fond prin hotărârea pronunţată nu a făcut altceva decât să preia concluziile expertizei contabile, conform cărora operaţiunile comerciale derulate de reclamantă sunt reale şi legale, nu există operaţiuni fictive, iar bugetul de stat nu a fost prejudiciat.
De precizat că această expertiză a fost întocmită într-un dosar penal, în care a fost dată o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale, concluziile organelor penale fiind apreciate de instanţa de fond ca intrate în puterea lucrului judecat.
În privinţa sumelor datorate de către reclamantă, reţinute în actele administrativ-fiscale contestate se arată că suma de 2.233.648 RON reprezintă taxă pe valoare adăugată, organele de inspecţie fiscală apreciind că reclamanta nu poate beneficia de exercitarea dreptului de deducere a TVA înscrisă în facturi emise de diverşi furnizori, în condiţiile în care facturile fiscale nu conţin toate informaţiile prevăzute de art. 155 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
S-au mai constatat de către organele de inspecţie fiscală că la baza acestor livrări nu au existat contracte comerciale cu societăţile indicate de reclamantă şi emise de SC "O.I." SRL Bucureşti, SC "E.C." SRL Oradea, SC "S.H." SRL Braşov, SC "M.S.C." SRL Arad.
Referitor la suma de 2.070.991 RON din care 22.032.319 reprezintă majorări de întârziere aferente TVA şi 38.672 RON penalităţi de întârziere aferente TVA se susţine că aceste sume datorate reprezintă o măsură accesorie a debitului principal în condiţiile în care sumele nu au fost achitate în termenul legal.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, arătând în motivare, în esenţă, faptul că societatea a îndeplinit condiţiile necesare pentru deductibilitatea TVA, împrejurare ce rezultă din Raportul de expertiză întocmit în dosarul de urmărire penală.
Sunt de asemenea, reluate în cuprinsul întâmpinării, susţinerile din faţa instanţei de fond în legătură cu operaţiunile economice efectuate în perioada de referinţă şi care îi conferă dreptul de deducere a TVA.
Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate de recurentă şi a apărărilor cuprinse în întâmpinare, dar şi din oficiu, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Prin Decizia de impunere nr. X2 din 23 iunie 2008 s-a stabilit în sarcina societăţii intimate obligaţia de plată a sumei totale de 4.378.808 RON reprezentând TVA deductibil 2.261.851 RON, dobânzi de 2.708.385 RON şi penalităţi de întârziere de 38.672 RON, iar prin sentinţa civilă recurată s-a anulat această decizie, reţinându-se în considerentele hotărârii nelegalitatea deciziei făcând trimitere în acest sens la rezoluţia de neîncepere a urmării penale din data de 3 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Drobeta-Turnu Severin din Dosarul nr. 5180/P/2008 şi la concluziile Raportului de expertiză, probă dispusă în acest dosar.
Prin maniera în care prima instanţă şi-a motivat soluţia în ceea ce priveşte forţa juridică a ordonanţei procurorului de neîncepere a urmăririi penale reţinând exclusiv pe baza acestui act nelegalitatea actelor fiscale fără a se raporta şi la alte probe care să justifice această concluzie denotă faptul că practic s-a considerat autoritatea de lucru judecat a unei rezoluţii a procurorului cu extinderea nelegală a efectului prevăzut de art. 22 alin. (1) C. proc. pen.
Potrivit acestui text legal, pentru a se putea reţine autoritatea de lucru judecat, este necesară existenţa unei hotărâri judecătoreşti penale a cărui efect pozitiv să fie aplicat în procesul civil, în sensul că asupra problemelor juridice litigioase tranşate să nu se mai poată reveni, apreciind în această situaţie inutilitatea reverificării jurisdicţionale. O astfel de consecinţă nu este recunoscută în cazul actelor îndeplinite de procuror. De altfel, nicio dezlegare dată într-o cauză penală printr-o hotărâre judecătorească nu ar avea relevanţă juridică pentru raportul de drept fiscal.
Cât priveşte trimiterile instanţei de fond la concluziile raportului de expertiză, probă efectuată în acelaşi dosar penal, Înalta Curte reţine că atât înscrisurile, cât şi raportul de expertiză reprezintă mijloace de probă reglementate de art. 172 şi urm. C. proc. civ. şi art. 201 şi urm. din acelaşi cod, fără ca legiuitorul să fi conferit o valoare probatorie de netăgăduit vreuneia dintre ele.
Aceste mijloace de probă general stabilite sunt enumerate şi în art. 49 C. proc. fisc. astfel că judecătorul fondului avea obligaţia să facă un examen efectiv al tuturor mijloacelor de probă pentru a se stabili dacă şi în ce măsură fac dovada celor susţinute de reclamantă cu privire la îndeplinirea condiţiilor pentru deducerea TVA.
Această examinare se impunea şi din perspectiva prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care obligă judecătorul să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, dar şi a respectării dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 prag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor şi obligaţia instanţei să examineze în mod real problemele esenţiale care i-au fost puse.
Aceste dispoziţii legale au un caracter imperativ, iar nerespectarea lor atrage casarea hotărârii, astfel că în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. se va admite recursul şi se va casa hotărârea cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
În raport de motivul de casare anterior reţinut instanţa de control judiciar apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de recurentă în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinerile vizând neîndeplinirea condiţiilor de fond şi formă pentru deducerea TVA vor fi analizate de instanţa de fond în rejudecare.
Pentru considerentele mai sus expuse, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei civile nr. 1717 din 28 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4604/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4582/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
