ICCJ. Decizia nr. 4702/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4702/2014
Dosar nr. 5990/2/2012
Şedinţa publică de la 9 decembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul S.O.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei, anularea Ordinului nr. 1860/C din 7 mai 2012.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 225 din 21 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul S.O.C.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a apreciat că actul administrativ este motivat atât în fapt cât şi în drept.
Astfel, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, în preambulul actului în litigiu se face trimitere la adresa din 5 aprilie 2012 a U.N.N.P. şi de asemenea la minuta Deciziei penale nr. 462 din 20 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală - pronunţată în Dosarul nr. 10860/2/2010, prin care reclamantul a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea infracţiunii de răspândire de materiale obscene, faptă prevăzută şi sancţionată de dispoziţiile art. 325 C. pen.
Din actele enumerate mai sus, la care face trimitere preambulul ordinului în litigiu, rezultă o situaţie de fapt pe deplin cunoscută reclamantului.
În ceea ce priveşte motivarea în drept, preambulul ordinului atacat indică în mod complet temeiul legal al emiterii actului pe de o parte, şi al aplicării sancţiunii pe de altă parte, fiind indicată Hotărârea Consiliului Uniunii Notarilor Publici din 30 martie 2012, art. 23 alin (1) lit. f) şi g), art. 16 lit. 16 lit. d) şi art. 43 alin. (2) din Legea activităţii notariale nr. 36/1995 republicată, precum şi art. 20 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, precum şi art. 13 din H.G. nr. 652/2009.
În ceea ce priveşte criticile de netemeinicie, este necontestat că, prin Decizia penală nr. 462 din 20 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală - pronunţată în Dosarul nr. 10860/2/2010, reclamantul a fost condamnat definitiv la pedeapsa de 6 luni închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 6 luni, pentru săvârşirea infracţiunii de răspândire de materiale obscene, faptă prevăzută şi sancţionată de dispoziţiile art. 325 C. pen. şi, ca urmare, s-a dispus încetarea calităţii sale de notar, reclamantul ne mai îndeplinind condiţia bunei reputaţii prevăzute de art. 16 lit. d), condiţie ce trebuie îndeplinită de un notar public nu numai la numirea în funcţie, ci şi pe toată durata exercitării profesiei.
În ceea ce priveşte împrejurarea că Ordinului nr. 1860/C din 7 mai 2012 a fost emis şi semnat de secretarul de stat, susţinerile reclamantului sunt neîntemeiate, ordinul fiind emis de persoana competentă să emită acest act administrativ, anume secretarul de stat legal delegat prin Ordinul nr. 1810 din 7 mai 2012.
Potrivit art. 23 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995, în forma pe care Legea nr. 36/1995 o avea la acea dată, calitatea de notar public încetează în cazul condamnării definitive pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei.
Conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, încetarea calităţii de notar public se constată sau se dispune, după caz, de ministrul justiţiei, fiind o măsură administrativă cu natură juridică diferită de sancţiunile disciplinare reglementate în art. 41 din Legea nr. 36/1995.
În speţă, situaţia reţinută, ca şi motiv al încetării calităţii de notar public, se referă la condamnarea recurentului pentru săvârşirea unei infracţiuni care aduce atingere prestigiului profesiei.
Noţiunea de "infracţiune care aduce atingere prestigiului profesiei" nu are o definiţie clară în lege, lămurirea sensului său ţinând de marja de apreciere a judecătorului specializat în contenciosul administrativ.
Verificarea în concret a îndeplinirii acestei condiţii presupune evaluarea impactului asupra prestigiului profesiei în raport cu circumstanţele particulare ale cauzei.
În cazul recurentului, măsura încetării calităţii de notar public este pe deplin justificată, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, raportat la conţinutul material şi rezonanţa socială a infracţiunii pentru care acesta a fost condamnat definitiv.
Notarul public este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public, iar contextul exercitării acestei profesii impune menţinerea unei conduite de natură a justifica încrederea de care trebuie să se bucure cei care o exercită.
Este de necontestat că pronunţarea unei hotărâri de condamnare pentru săvârşirea, cu intenţie, a unei infracţiuni care afectează relaţiile de convieţuire socială vizând morala publică este de natură a afecta prestigiul profesiei, precum şi buna reputaţie de care trebuie să se bucure notarul public.
Susţinerile recurentului referitoare la nemotivarea actului administrativ sunt nefondate, câtă vreme, după cum s-a arătat în cele ce preced, emitentul actului a indicat cu claritate atât situaţia de fapt premisă, cât şi temeiul legal al măsurii administrative, astfel încât destinatarul actului a fost în măsură să-şi configureze o apărare corespunzătoare.
În ceea ce priveşte argumentul nulităţii ordinului, motivat de semnarea acestuia de către secretarul de stat, delegat de către ministrul justiţiei, acesta nu-şi găseşte suport în dispoziţiile legale aplicabile şi înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Contrar interpretării avansate de către recurent, dispoziţiile art. 11 din H.G. nr. 652/2012 arată cu claritate că "ministrul poate delega prin ordin oricare dintre atribuţiile de conducere, reprezentare şi angajare a ministerului, în primul rând secretarilor de stat", acestea fiind preluate în totalitate, la data emiterii ordinului contestat, de către secretarul de stat L.B., în temeiul Ordinului ministrului justiţiei nr. 1810/C din 7 mai 2012.
Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., se va respinge recursul de faţă, ca nefondat.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva Sentinţei civile nr. 225 din 21 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul S.O.C., solicitând modificarea acesteia şi admiterea cererii aşa cum a fost formulată şi modificată, în sensul anulării Ordinului ministrului justiţiei nr. 1860/C din 7 mai 2012.
În motivarea cererii de recurs, s-a evocat situaţia de fapt şi contextul litigiului şi s-a argumentat, mai întâi, că în mod greşit a considerat Curtea de Apel Bucureşti că d-na secretar de stat L.B. ar fi fost împuternicită de ministrul justiţiei pentru a decide, sau a semna decizia de încetare a calităţii de notar.
Prin Ordinul nr. 1810/C din 7 mai 2012, secretarul de stat nu a fost împuternicit să preia atribuţiile ministrului prevăzute de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, respectiv aceea de a decide sau constata încetarea calităţii de notar, ci numai pentru conducerea aparatului propriu Ministerului Justiţiei.
În continuare, recurentul a susţinut că în mod greşit a apreciat Curtea de Apel Bucureşti că Ordinul nr. 1860/C din 7 mai 2012 nu impunea o motivare şi că măsura a fost dispusă în mod automat, fără a se prezenta nici un raţionament pentru care fapta pentru care recurentul a fost condamnat s-ar încadra între cele prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995.
În mod greşit instanţa de fond a apreciat că lipsa motivării actului administrativ nu reprezintă un motiv de nulitate a acestuia.
II. Soluţia instanţei de control judiciar
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor recurentului, cât şi sub toate aspectele, după cum permit dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele ce urmează.
Recurentul-reclamant S.O.C. a supus controlului de legalitate Ordinul nr. 1860/C din 7 mai 2012 emis de ministrul justiţiei şi libertăţilor cetăţeneşti, prin care s-a dispus încetarea calităţii sale de notar public, începând cu data de 20 februarie 2012.
Ordinul a fost emis în temeiul dispoziţiilor art. 23 alin. (1) lit. f) şi g), art. 16 lit. d) şi art. 43 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 şi a art. 13 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, avându-se în vedere adresa din 5 aprilie 2012, prin care Uniunea Naţională a Notarilor Publici a luat act de Hotărârea Consiliului nr. 160 din 30 martie 2012, prin care s-a luat act de condamnarea notarului public S.O.C. la pedeapsa închisorii de 6 luni pentru săvârşirea infracţiunii de răspândire de materiale obscene, prevăzută de art. 325 C. pen., şi ţinându-se seama de minuta Deciziei penale nr. 462 din 20 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 10860/2/2010, prin care notarul public S.O.C. a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea infracţiunii de răspândire de materiale obscene, prevăzută de art. 325 C. pen.
Prima instanţă, pentru considerentele expuse rezumativ la pct. 2 din decizie, a apreciat că măsura administrativă dispusă este legală şi temeinică, şi aceasta este şi concluzia instanţei de control judiciar.
PENTRU ACESTE CONSIDERENTE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul S.O.C. împotriva Sentinţei civile nr. 225 din 21 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4692/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4707/2014. Contencios → |
|---|
