ICCJ. Decizia nr. 80/2015. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 80/2015
Dosar nr. 1578/57/2010*
Şedinţa publică de la 16 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 255 din 9 octombrie 2013 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, judecând cauza în fond după casare, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii B.I.N. şi B.E., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu - prin succesor Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi, în consecinţă, a anulat, în parte, decizia nr. 96/2010 de soluţionare a contestaţiei şi decizia de impunere nr. 6192 din 19 mai 2010 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Sibiu - Activitatea de Inspecţie Fiscală în sensul că a înlăturat obligaţia de plată a sumei de 102.651 RON cu titlul de TVA şi 48.015 RON cu titlul de accesorii stabilită în sarcina reclamanţilor, a menţinut actele atacate pentru suma de 540.171 RON cu titlul de TVA şi 252.674 RON cu titlul de accesorii şi, totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 4.500 RON cu titlul de cheltuieli de judecată în favoarea reclamanţilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că reclamantul (împreună cu soţia sa) au edificat apartamente în scopul vânzării pentru obţinerea de profit, comportându-se ca un veritabil antreprenor, independent de formalităţile ce trebuiau realizate pentru înregistrarea sa ca şi comerciant.
Prin urmare, Curtea de Apel a apreciat că activitatea desfăşurată de reclamant este o activitate comercială nu din perspectiva naturii bunurilor vândute ci urmare a activităţii de construire de locuinţe colective compartimentate în apartamente, aşa încât valorificarea apartamentelor constituie o activitate economică desfăşurată în scopul obţinerii de venituri pe o bază continuă.
S-a constatat că activitatea reclamanţilor de a construi locuinţe şi de a le vinde ulterior împreună cu terenul aferent constituie o activitate economică în sensul legii fiscale, ceea ce face ca reclamantul să fie considerat persoană impozabilă în scop de TVA.
Întrucât la data de 17 iulie 2008 cifra de afaceri realizată în sumă de 207.057 RON depăşeşte plafonul de scutire a TVA de 119.000 RON prevăzut de C. fisc., persoana impozabilă B.I.N. împreună cu soţia B.E. avea obligaţia să solicite înregistrarea ca plătitor de TVA în termen de 10 zile de la data atingerii sau depăşirii plafonului de scutire, respectiv până la data de 10 august 2008 prin depunerea declaraţiei de menţiuni 070 la D.G.F.P. Sibiu pentru luarea în evidenţă ca plătitor de TVA.
Ca urmare a depăşirii plafonului de TVA la data de 17 iulie 2008 persoana impozabilă B.I.N. devine plătitor de TVA începând cu data de 01 septembrie 2008.
Susţinerea reclamanţilor, în acord cu care a opinat şi expertul contabil, potrivit căreia, la stabilirea cifrei de afaceri nu trebuie luate în considerare avansurile, s-a apreciat ca fiind neîntemeiată de către instanţa de fond.
Curtea de Apel a reţinut că în definirea acestei noţiuni de cifră de afaceri, art. 152 alin. (2) din C. fisc. face referire la valoarea totală a livrărilor de bunuri, iar livrarea de bunuri este definită de art. 128 alin. (1) C. fisc. ca fiind transferul dreptului de a dispune de bunuri ca un proprietar. Interpretând cele două texte prin coroborare cu dispoziţiile art. 1341 alin. (1) şi (6) şi art. 1342 alin. (1) C. fisc. (în vigoare la data de 17 iulie 2008) se ajunge la concluzia că la momentul transferului dreptului de proprietate asupra bunului imobil intervine faptul generator şi implicit, exigibilitatea taxei, astfel că suma din contract este cea care trebuie luată în considerare la calculul cifrei de afaceri. Această ipoteză vizează însă situaţia tipică, când preţul este achitat la momentul încheierii contractului.
Ca atare luarea în calcul a cifrei de afaceri a avansurilor achitate pentru livrări de bunuri ce au avut loc ulterior nu este contrar dispoziţiilor art. 152 alin. (2) C. fisc. şi ca atare data de la care persoana impozabilă B.I.N. devine plătitor de TVA a fost în mod corect stabilită ca fiind 01 septembrie 2008, astfel că toate operaţiunile efectuate după această dată sunt supuse taxării.
În ceea ce priveşte modul de calcul al taxei, instanţa de fond a constatat că reclamantul a considerat că operaţiunile de construire şi vânzare de locuinţe nu intră în sfera de aplicare a TVA, astfel că este evident că nu au înţeles să colecteze TVA.
S-a mai reţinut că atunci când un contract de vânzare a fost încheiat fără a se menţiona TVA-ul, în ipoteza în care furnizorul nu poate recupera de la dobânditor TVA-ul solicitat ulterior de administraţia fiscală, luarea în considerare a totalităţii preţului, fără deducerea TVA-ului, drept bază asupra căreia se aplică TVA-ul ar avea drept consecinţă aplicarea TVA-ului cu privire la acest furnizor şi, aşadar, ar intra în contradicţie cu principiul potrivit căruia TVA-ul este o taxă pe consum, care trebuie suportată de consumatorul final.
Curtea de Apel a apreciat că pentru respectarea principiului neutralităţii TVA calculul taxei asupra tranzacţiilor impozabile trebuie realizat potrivit principiului sutei mărite, pornind de la premisa că preţul achitat de cumpărător este preţul final şi ca atare include taxa.
Validând concluziile suplimentului la raportul de expertiză efectuat în cauză de expert instanţa de fond a stabilit că reclamantul datorează TVA în sumă de 540.171 RON şi accesorii de 252.674 RON în loc de 642.822 RON TVA, respectiv 300.689 RON accesorii cât a stabilit organul fiscal prin decizia de impunere.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu a declarat recurs.
În motivarea recursului se arată că hotărârea s-a dat cu aplicarea greşită a art. 140 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. şi Normele aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, când a validat concluziile suplimentului de expertiză contabilă efectuat în cauză, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta mai susţine că instanţa de fond a validat concluziile suplimentului de expertiză contabilă fără să observe că acesta a pornit de la premisa greşită, când s-a avut în vedere odată cu soluţionarea obiectivelor admise de instanţă că valoarea TVA deductibilă aşa cum a fost înscrisă în decizia de rambursare de TVA din 16 februarie 2011 emisă de A.F.P. Sibiu, respectiv suma de 306.293 RON. În ceea ce priveşte anularea TVA colectat ar însemna că s-ar diminua de 2 ori suma din actul administrativ contestat, pentru că prin aceasta soluţie s-a ajuns ca o dată să se anuleze actul administrativ contestat cu TVA colectat şi apoi s-a determinat şi s-a acordat TVA deductibil.
Se mai precizează că expertul nu a reţinut că în privinţa TVA dedusă de intimaţii-reclamanţi, care a şi fost rambursată, s-au luat în calcul inclusiv valoarea apartamentelor înstrăinate în septembrie şi octombrie 2008, operaţiuni care au fost taxate de organele de inspecţie fiscală.
Deci, cât timp decizia de rambursare de TVA din 16 februarie 2011 emisă de A.F.P. Sibiu a devenit irevocabilă şi suma a fost încasată de intimaţii-reclamanţi, rezultă că actul administrativ contestat este corect şi temeinic deoarece TVA colectat şi datorat a fost greşit calculat, fiind reţinută şi operaţiunea de deducere.
În ceea ce priveşte calculul TVA prin procedeul sutei mărite, la preţul înscris în contractele de vânzare - cumpărare, recurenta consideră că numai în acele acte este înscrisă voinţa părţilor, iar la momentul efectuării tranzacţiilor, părţile nu au convenit nimic cu privire la TVA, aşa încât nu se poate suplini sau modifica voinţa expresă şi clară privitoare la contrapartida obţinută de persoana impozabilă vânzătoare din partea cumpărătorului. Deci, în mod greşit s-a procedat la aplicarea principiului taxării exclusive a consumatorului final, cât timp intimaţii-vânzători au şi beneficiat de deducerea de TVA.
Mai mult decât atât, în condiţiile în care preţul de vânzare cumpărare a fost convenit între părţi, iar orice modificare din cuprinsul contractului se face de către notarul public cu acordul părţilor, conform art. 88 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale nu se poate admite modificarea preţului convenit între părţi la data livrării şi să determine TVA prin aplicarea procedeului sutei mărite.
Deoarece suplimentul la raportul de expertiză nu a privit exclusiv calculul de TVA colectată şi a avut în vedere şi efectele rambursării realizate cu decizia de rambursare a TVA din 16 februarie 2011 a A.F.P. Sibiu şi a deciziei de impunere nr. 3178 din 14 februarie 2011 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 3177 din 14 februarie 2011 ambele emise de A.I.F. Sibiu, recurenta susţine că instanţa de fond a greşit când a validat calculul efectuat de expert altfel decât calculul TVA colectat.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În primul ciclu procesual, prin decizia nr. 5530/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administraţia şi fiscal, a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.
Prin această hotărâre s-au dezlegat problemele de drept şi s-a reţinut necesitatea administrării în probaţiune a unei expertize contabile, pentru determinarea TVA şi accesoriilor, conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Instanţa de fond, rejudecând cauza, a ţinut seama de considerentele hotărârii instanţei de control judiciar şi a dispus efectuarea unei expertize contabile şi a unui supliment la raportul de expertiză.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că instanţa de fond, prin încheierea din 8 mai 2013, având în vedere obiecţiunile formulate de pârâtă, a apreciat necesar efectuarea unui supliment la raportul de expertiză contabilă.
În suplimentul la raportul de expertiză, instanţa de fond a cerut expertului să stabilească o variantă de calcul a TVA, prin folosirea procedeului sutei mărite, cu luarea în considerare a principiilor ce rezultă din hotărârea Curţii Europene de Justiţie C-317/1994 Elida Gibbs, pentru ipoteza avută în vedere de organul fiscal.
Având în vedere obiecţiunile formulate, expertul a stabilit obligaţii fiscale de 540.171 RON IV A şi 252.674 RON - dobânzi majorări de întârziere.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurentei potrivit cărora instanţa de fond în mod greşit a validat concluziile suplimentului la raportul de expertiză contabilă, din moment ce această lucrare de specialitate a fost realizată chiar la solicitarea recurentei-pârâte, iar expertul a răspuns la obiecţiunile formulate de această parte.
Instanţa de fond a reţinut că, pentru calcularea obligaţiilor de TVA aferente tranzacţiilor imobiliare efectuate de reclamanţi, trebuie să se aplice principiul de bază potrivit căruia „prin sistemul TVA se urmăreşte să se taxeze exclusiv consumatorul final" şi să se respecte principiul neutralităţii TVA.
Înalta Curte constată că instanţa de fond, în mod corect, a concluzionat că modul de calcul al TVA asupra tranzacţiilor imobiliare impozabile trebuie realizat, potrivit principiului sutei mărite, în cazul în care preţul a fost stabilit de părţi fără nicio menţiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, pornind de la premisa că preţul achitat de cumpărător este preţul final şi ca atare include taxa.
Instanţa de control judiciar are în vedere şi faptul că acest principiu a fost reafirmat prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 07 noiembrie 2013, în cauzele, conexate C-249/12 şi C-250/12 - Tulică-Plavoşin.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, iar susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va obliga recurenta la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu împotriva sentinţei nr. 255/2013 din 9 octombrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 799/2015. Contencios. Pretentii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 801/2015. Contencios → |
|---|
