Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 1237/2014. Tribunalul CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1237/2014 pronunțată de Tribunalul CONSTANŢA la data de 17-04-2014 în dosarul nr. 1088/36/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL C.
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Sentința civilă Nr. 1237
Ședința publică de la 17 Aprilie 2014
Completul constituită din:
PREȘEDINTE: R. N. B.
GREFIER: E. D.
Pe rol judecarea cauzei de contencios administrativ și fiscal având ca obiect suspendare executare act administrativ formulată de reclamanții ORAȘUL B. - PRIN PRIMAR și P. ORAȘULUI B., ambii cu sediul în B., ., jud. C., în contradictoriu cu pârâtele C. DE C. A ROMÂNIEI, cu sediul în București, .. 22-24, sector 1, București și C. DE C. A ROMÂNIEI - CAMERA DE C. A JUDEȚULUI C., cu sediul în C., ., jud. C..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru reclamanți avocat R. M. A., în baza împuternicirii avocațiale pe care o depune la dosar, iar pentru pârâte se prezintă consilier juridic S. Ș., în baza delegației de reprezentare pe care o depune la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită conform dispozițiilor art. 155 Noul Cod de procedură civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care evidențiază părțile, obiectul litigiului, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare și stadiul procesual, după care;
Reprezentantul reclamanților depune la dosarul cauzei împuternicire avocațială.
Reprezentantul pârâtelor depune la dosarul cauzei delegație de reprezentare.
Instanța, în temeiul dispozițiilor art. 10 alin. 1 și 3 din Legea nr. 554/2004 și punctul 223 lit. e din Hotărârea Curții de C. nr. 130/2010 modificată de Hotărârea nr. 135/2013 se declară competentă general, material și teritorial în soluționarea prezentei cauze.
În temeiul dispozițiilor Noului cod de procedură civilă instanța acordă cuvântul asupra duratei procesului.
Reprezentantul reclamanților apreciază durata procesului la o zi.
Reprezentantul pârâtelor apreciază durata procesului la o zi.
În conformitate cu dispozițiile art. 238 din Noul cod de procedură civilă instanța estimează durata procesului la un termen.
La interpelarea instanței, reprezentanții părților arată că nu mai au cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat.
Nemaifiind cereri de formulat și excepții de invocat, instanța acordă cuvântul asupra probatoriului.
Reprezentanții părților solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, cele depuse la dosarul cauzei.
În temeiul disp. art. 255 cu ref. la art. 258 NCPC instanța încuviințează pentru reclamanți și pentru pârâte proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
În temeiul dispozițiilor art. 244 NCPC instanța declară încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra cererii de suspendare și asupra cererii de anulare.
Reprezentantul reclamanților solicită admiterea cererii de suspendare astfel cum a fost formulată și motivată, arătând că în cauză sunt îndeplinite condițiile art. 15 din Legea 554/2004 – a cazului bine justificat și a prevenirii unei pagube iminente, astfel că se impune suspendarea efectelor Deciziei Curții de C..
Cu privire la cererea de anulare, reprezentantul reclamanților solicită admiterea cererii. În susținere arată faptul că în mod nefondat C. de C. a considerat că drepturile acordate nu sunt legale, însă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv contractul colectiv de muncă și Hotărâri de Consiliu Local, rezultă temeinicia și legalitatea acestor drepturi. În acest sens mai arată că sunt nelegale constatările din cuprinsul Deciziei Curții de C.. Reprezentantul reclamanților arată că nu solicită cheltuieli de judecată.
Având cuvântul asupra cererii de suspendare, reprezentantul pârâtelor solicită respingerea acesteia ca neîntemeiată și arată în susținerea poziției procesuale faptul că reclamanții nu au înțeles să facă dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de lege, respectiv cazul bine justificat și prevenirea producerii unei pagube iminente. De asemenea învederează faptul că reclamanta trebuie să facă dovada îndoielii asupra actului administrativ în sensul că nu este emis de autoritatea competentă sau că actul normativ avut în vedere ar fi fost neconstituțional. Cu privire la prejudiciul cauzat, arată că măsurile impuse urmăresc recuperarea sumelor acordate și nu un prejudiciu care s-ar produce prin punerea în executare a deciziei respective.
Având cuvântul asupra cererii de anulare, reprezentantul pârâtelor solicită respingerea cererii pentru motivele arătate prin întâmpinare. În susținerea poziției procesuale arată că echipa de auditori a constatat faptul că au fost acordate drepturi de natură salarială în baza contractului colectiv de muncă, iar legea care reglementează salarizarea persoanelor din funcțiile bugetare nu prevede alte drepturi decât cele stabilite prin aceasta. Totodată învederează faptul că art. 37 din Legea nr. 284 interzice negocierea drepturilor salariale în afara cadrului normativ prin contracte colective de muncă.
Față de dispozițiile art. 394 din Noul Cod de procedură civilă instanța închide dezbaterile și rămâne în pronunțare asupra cererii de suspendarea executării deciziei 92/2013 și asupra cererii în anulare.
TRIBUNALUL,
Asupra prezentei acțiuni, instanța reține următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr._ pe rolul Curții de Apel C.- Secția C. Administrativ și Fiscal, reclamanții ORAȘUL B. prin PRIMAR și P. ORAȘULUI B. în contradictoriu cu pârâtele C. DE C. A ROMÂNIEI și C. DE C. A ROMÂNIEI- CAMERA DE C. C. au solicitat suspendarea executării deciziei nr. 92/2013 emisă de Camera de C. a Județului C. până la soluționarea definitivă și irevocabilă a solicitării de anulare parțială a încheierii nr. 173/17.12.2013, anularea Deciziei nr. 92/2013 emisă de C. de C. a României-Camera de C. a Județului C. și a Încheierii nr. 173/17.12.2013 emisă de C. de C. a României - Departamentul de coordonare a verificării bugetelor unităților administrativ-teritoriale.
În motivarea contestației, reclamanții au arătat, sub aspectul suspendării actului administrativ, că în condițiile respingerii cererii de suspendare, s-ar putea crea o situație imprevizibilă în sensul că primăria nu ar mai funcționa. Suspendarea actului administrativ se impune a fi apreciată în raport de calitatea reclamantei -autoritate publică locală- a cărei activitate ar putea fi puternic afectată de consecințele executării actului administrativ în cauză, întrucât ar fi afectată pe de o parte activitatea chiar a autorității publice locale cât și a serviciilor aflate în subordinea acesteia, a căror activitate este finanțată de la bugetul reclamantei.
Sub aspectul cererii de anulare, arată că greșit comisia se referă la acordarea drepturilor speciale prevăzute în CCM cu încălcarea prevederilor legii nr. 284/2010, deoarece nu este vorba de acordarea de drepturi speciale, ci de acordarea unor drepturi a căror reglementare intră într-un alt cadru juridic, acesta fiind CCM, actul aditional nr. 2023/05.04.2011 al CCM si CCM înregistrat la ITM Constanta sub nr. 7339/12.04.2012, reclamantii făcând totodată timitere si la caracterul legal al Acordului colectiv/CCM la nivel de unitate, care este demonstrat si prin prevederile CCM unic la nivel național.
Totodată, pentru o corectă analiză a prevederilor art. 38 alin.4, art. 41, art. 42 alin.1 lit.c din CCM unic la nivel național, trebuie avute în vedere si dispozitiile art. 96 și art. 8 alin.1 și 3 din contract, respectiv art. 1, 6 alin.1, 39 alin.1 și 40 alin.2 din Codul muncii, Convenția OIM nr. 131/1970 si art. 238 alin.3 Codul muncii, care conduc la concluzia că prevederile art. 3 alin.2 din CCM unic si art. 12 alin.1 din legea nr. 130/1996 au în vedere doar acele categorii de drepturi salariale care sunt enumerate expres si al căror cuantum este determinat de lege, doar aceste drepturi bănești neputând fi modificate prin negociere la nivelul instituției publice.
Reclamanții fac trimitere și la dispozițiile art. 4, 9, 10, 27din legea nr. 215/2011, art. 16 si 19 din legea nr. 273/2006, arătând că trimiterile la legea nr. 273/2006 nu sunt limitative în ceea ce privește acordarea unor drepturi bănești.
Susțin reclamanții că în cazul de față nu se poate invoca nulitatea/nelegalitatea actelor administrative sau de altă natură care au stat la baza acordării drepturilor considerate nelegale, la fel cum instanța nu ar putea înlătura respectivele acte, izvor al plăților considerate nelegale, atât timp cât nu este sesizată în mod expres cu o asemenea cerere. Este așadar de reținut că întregul eșafodaj pe care se bazează procesul-verbal de control și în consecință dispunerea de măsuri prin decizia contestată are la bază nelegalitatea sau nulitatea actelor în baza cărora au fost plătite drepturile salariale sau de altă natură considerate nelegale.
Reclamanții arată că nulitatea clauzelor contractuale stipulate în acordul si contreactul colectiv de muncă se constată de instanța competentă, la cererea părtii interesate, conform art. 24 din legea nr. 130/1996; în cazul de față, instanța competentă este secția specializată în soluționarea conflictelor de muncă, instanța de contencios administrativ neavând competență decât în privința analizării legalității unor acte administrative. Poziția procesuală a reclamanților este astfel determinată de dovedirea de către reclamanți a temeiului plății respectivelor drepturi salariale sau de altă natură, în cauză acestea încadrându-se în prevederile art. 4 din legea nr. 273/2006; plata acestor drepturi a fost efectuată în conformitate cu prevederile CCM la nivel de instituție, CCM care a fost supus controlului de legalitate de către DMPS si care, odată cu înregistrarea acestuia, a devenit obligatoriu pentru părți.
Prin urmare, existând raportul juridic în baza căruia s-a procedat la plata respectivelor sume, trebuie să se rețină existența temeiului legal pentru aceste plăți, conform art. 969 C.civ., acesta fiind constituit de către acordul colectiv/CCM la nivel de unitate, care reprezintă legea părților. Existența și cuantumul acestor drepturi nu sunt stabilite prin dispoziții legale dar totodată nici nu sunt prohibite prin dispoziții legale; aceste drepturi nu sunt drepturi salariale și nici sporuri sau adaosuri la salarii ci reprezintă drepturi cu caracter social. Totodată, arată că plata acestor sume se face din veniturile proprii ale institutiei iar nu de la bugetul de stat.
Sustin reclamantii că aceste drepturi bănești nu pot fi modificate prin negociere la nivelul institutiilor publice însă nimic nu se opune ca, în baza autonomiei locale si în baza legislației finanțelor publice, consiliile locale să susțină cuprinderea și aprobarea în bugetele locale a fondurilor destinate îmbunătățirii conditiilor la locul de muncă, în temeiula rt. 1 rap. la art. 6 alin.1 lit. i, art. 40 alin.2 lit. b din Codul muncii si art. 103 din legea nr. 188/1999. Din aceste fonduri se pot constitui și acorda drepturi materiale sau bănești pentru îmbunătățirea condițiilor la locul de muncă, deoarece instituirea acestora nu modifică drepturile stabilite sau conditionate de lege.
În atare situatie, reclamantii mentionează că nu există nicio îngrădire legală pentru ca, în baza autonomiei locale si cu respectarea finantelor publice locale (sub aspectul nebugetării unor cheltuieli mai mari decât veniturile atrase) consiliile locale să sustină cuprinderea si aprobarea în bugetele locale a fondurilor destinate îmbunătățirii conditiilor la locul de muncă, aceasta în considerarea art.1, art. 6 alin.1, art. 39 alin.1 lit. i si art. 40 alin.2 lit. b din Codul muncii. O altă interpretare a acestor dispozitii legale ar încălca Conventia OIM nr. 131/1970 cât și prevederile art. 238 alin.2 Codul muncii. Totodată, reclamanții invocă și dispozitiile art. 41 alin.5 din Constitutie cu referire la faptul că un act juridic necontestat dobândește putere de lege pentru părtile contractante si este garantat de către stat.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 227 din Regulamentul de aplicare al legii Curții de C. și dispozițiile legii nr. 554/2004.
Reclamanții au depus la dosar: Decizia nr. 92/18.10.2013 și Încheierea nr. 173/17.12.2013, proces-verbal de contravenție nr. 1790/16.09.2013, raport de audit financiar din 20.09.2013, respectiv pe anul 2012, contestație administrativă, proces-verbal de constatare din 20.09.2013, contract colectiv de muncă și acte adiționale, note de contabilitate, situație sporuri, note de relații, notă de conciliere, proiect al procesului-verbal de constatare din 18.09.2013.
Legal citate, pârâtele au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând, sub aspectul cererii de suspendare, că în speță este vorba de măsuri prin care se urmărește înlăturarea unor nereguli de către entitatea controlată, care nu pot justifica o acțiune de suspendare.
Sub aspectul iminentei prejudiciului, se arată că în speță se solutionează suspendarea unui act administrativ al cărui obiect vizează operatiunea administrativă de stabilire exactă a unui prejudiciu rezultat din efectuarea cheltuielilor cu încălcarea dispozitiilor legale iar a suspenda un astfel de act înseamnă a goli de continut activitatea unei instituții. Astfel, Camera de C. nu a stabilit ea însăși un prejudiciu ci a constatat că s-au comis neregularități, dispunând conducerii entității audiate să-și stabilească singură întinderea prejudiciului. Apreciază pârâtele că nu poate fi suspendată obligația entității de a determina valoarea unui prejudiciu adus bugetului public prin încălcarea legii.
Sub aspectul cazului bine justificat, se arată că măsurile dispuse prin decizia contestată au suport legal, deci se bucură de aparență de legalitate.
Cu privire la fondul cauzei, arată că din verificarea plăților de natură salarială efectuate de UATO B., echipa de audit a constatat că din anul 2011 si până la data controlului, salariații entității verificate, pe lângă drepturile salariale, plătite de la capitolul „Cheltuieli de personal” au beneficiat si de un spor fix în cuantum de 500 lei/lună/salariat. S-a constatat că acest spor a fost acordat în baza CCM, art. 16 alin.4, ultimul fiind înregistrat la ITM Constanta sub nr. 7339/12.04.2012, valoarea totală a plăților efectuate în perioada ianuarie 2011-iulie 2013 sub denumirea de „drepturi speciale” fiind de 470.579 lei.
Arată pârâtele că acordarea acestor drepturi a fost nelegală, deoarece acestea nu sunt prevăzute de legea nr. 284/2010, în vigoare în perioada verificată. Astfel, principala problemă juridică în speță este acordarea de drepturi salariale de către o entitate publică în afara cadrului legal.
Astfel, de esență regimului juridic al drepturilor salariale ale personalului bugetar, inclusiv al „drepturilor speciale” este că ele se stabilesc exclusiv prin lege. Plata sumei totale de 470.579 lei este nelegală întrucât angajaților UATO B. le sunt aplicabile prevederile referitoare la acordarea drepturilor salariale inclusiv sporurilor și altor drepturi cuvenite acestor categorii de personal, în anul 2011 și 2012, respectiv prevederile legii 284/2010 și 285/2010, legii 283/2011 și OUG 19/2012, legea nr. 188/1999, legea nr. 53/2004 și legea nr. 62/2011.
Pentru perioada auditată, respectiv începând cu anul 2011 până la data efectuării controlului, actul normativ care reglementează drepturile salariale ale personalului bugetar este legea nr. 284/2010, act normativ ce nu prevede drepturi de natură salarială din categoria celor acordate de entitatea auditată. Potrivit acestor dispozitii legale, prin contractele/acordurile colective de muncă încheiate în sectorul bugetar nu pot fi negociate sau incluse clauze referitoare la drepturi în bani și în natură, altele decât cele prevăzute de legislația în vigoare pentru categoria respectivă de personal, negocierile pentru încheierea acestora efectuându-se după aprobarea bugetelor de venituri si cheltuieli ale ordonatorilor de credite, în limitele și în conditiile stabilite prin acestea.
Astfel, drepturile salariale din sectorul bugetar se stabilesc prin lege în limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor si nu pot fi modificate prin contracte colective de muncă. În același sens sunt si prevederile legale adoptate în cursul anului 2011 potrivit cărora sunt lovite de nulitate clauzele cuprinse în contractele colective de muncă încheiate cu încălcarea prevederilor alin. 1-3 ale art. 138 din legea nr. 62/2011.
În calitatea sa de ordonator principal de credite, P. Orașului B. era obligat să respecte si să aplice prevederile legale în negocierea și acordarea unor drepturi de natură salarială personalului bugetar.
Împrejurarea că aceste sume au fost acordate din veniturile proprii ale institutiei nu constituie motiv de legalitate pentru acordarea acestora, câtă vreme nu există nici un text de lege care să prevadă plata acestor sume si nici sursele de finantare a acestora, plătile efectuate fiind nejustificate și nelegale, nefiind posibil ca din bani publici, din fonduri publice primite de la bugetul de stat, să fie valorificate drepturi subiective de creantă izvorâte din contractul colectiv de muncă.
Începând cu anul 2011, interdictia acordării acestor drepturi contractuale rezultă foarte clar din prevederile art. 37 alin.1 din legea-cadru nr. 284/2010; invocarea art. 969 C.civ. poate fi făcută în raporturile dintre angajatorul public si angajat numai într-o anumită măsură, respectiv numai cu privire la cuantumurile sau amrja în interiorul cărora legiuitorul permite angajatorului public să aibă o anumită independentă decizională, aceste considerente fiind expuse pe larg în deciziai nr. 1601//09.12.2010 a Curții Constitutionale. Totodată, pârâtele invocă jurisprudența Curții de Apel C..
A depus la dosar actele contestate și documentație aferentă.
Prin sentința civilă nr. 47/CA/05.03.2014 C. de Apel C. a dmis excepția necompetenței sale materiale si a declinat competenta de solutionare a cauzei de față în favoarea Tribunalului C., unde cauza a fost înregistrată la data de 24.03.2014, sub același număr.
Sub aspectul cererii de suspendare a deciziei nr. 92/18.10.2013 emise de Camera de C. C. din cadrul Curții de C. a României, se rețin următoarele:
În urma examinării abaterilor de la legalitate și regularitate, astfel cum au fost surprinse prin procesul verbal de constatare nr. 8024/20.09.2013, dresat în urma acțiunii de audit financiar asupra contului de execuție bugetară pe anul 2012 efectuat la UATO B. în perioada 05.08-20.09.2013, Camera de C. a Județului C. a emis Decizia nr. 92/18.10.2013.
S-a reținut, în cuprinsul acestei decizii, că din verificarea plăților de natură salarială efectuate s-a constatat că din anul 2011 și până în prezent, salariații entității verificate, pe lângă drepturile salariale plătite de la capitolul „Cheltuieli de personal” au beneficiat nelegal si de un spor fix în cuantum de 500 lei/lună/salariat.
S-a dispus astfel, la pct. 1 din decizia contestată, dispunerea de măsuri de către ordonatorul de credite al UATO B. în vederea stabilirii întinderii și mărimii prejudiciului pentru plățile nelegale efectuate reprezentând spor fix în cuantum de 500 lei/lună/salariat.
Reclamanții au formulat contestație împotriva deciziei menționate, care a fost respinsă prin Încheierea nr. 173/17.12.2013.
Dispozițiile art. 14 al Legii nr.554/2004, la care art. 15 alin. 2 din aceeași lege face trimitere, consacră posibilitatea suspendării executării actului administrativ „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente”.
Cazurile bine justificate constau, în conformitate cu prevederile art.2 alin.(1) lit.”t” din legea contenciosului administrativ în „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința actului administrativ”, iar paguba iminentă în „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public (lit.”ș”).
Reprezentând operațiunea juridică de întrerupere provizorie a efectelor actului administrativ, suspendarea executării acestuia apare astfel ca un instrument procedural eficient prin care se asigură persoanelor o protecție jurisdicțională vremelnică. Având însă în vedere principiul executării din oficiu al actului administrativ, care derivă din prezumțiile de legalitate, autenticitate și veridicitate ale acestuia, suspendarea actului administrativ apare în același timp ca o situație de excepție, care determină punerea în balanță a interesului social cu cel personal, reținerea priorității unuia dintre aceste interese fiind subsumată principiului legalității.
Legiuitorul intern nu a definit conținutul cazului bine justificat, acestuia putându-i-se circumscrie existența unui argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat, conform principiului consacrat în plan european prin Recomandarea nr. R(89)8 adoptată de Comitetul de Miniștri din cadrul Consiliului Europei la 13.09.1989 referitoare la protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă, de care judecătorul național trebuie să țină seama, prin prisma calității României de membră a Consiliului Europei.
În situația de speță, nu se reține existența cazului bine justificat pentru suspendarea actului administrativ, nerezultând o îndoială evidentă asupra prezumției de legalitate a acestuia. Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să poată fi decelată cu ușurință, în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi depuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.
Or, în speță, motivele invocate de reclamanți nu au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ.
În ceea ce privește condiția privind prevenirea unei „pagube iminente”, instanța va reține și definiția la nivel comunitar dată acestei noțiuni, prin Recomandarea sus-menționată. Astfel, prin acest act juridic european s-a statuat că executarea imediată și integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi contestate poate cauza persoanelor, în anumite circumstanțe, un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune a fi evitat, în măsura posibilului. Printre principiile menționate în Recomandare referitoare la suspendarea executării unui act administrativ, ca măsură de protecție jurisdicțională provizorie, se regăsește și cel conform căruia autoritatea jurisdicțională chemată să decidă o atare măsură trebuie să aprecieze ansamblul circumstanțelor și intereselor prezente. Se arată că astfel de măsuri pot fi acordate în special în situația în care executarea actului administrativ este de natură să producă pagube grave, dificil de reparat.
În ceea ce privește paguba iminentă, argumentele invocate de reclamanți sunt nefondate întrucât paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată prin probe concludente.
Simplul fapt că executarea deciziei contestate i-ar aduce prejudicii materiale nu reprezintă un motiv de admitere a cererii de suspendare a executării actului administrativ întrucât există posibilitatea reparării ulterioare a prejudiciului, prin anularea actului administrativ, restituirea sumelor.
Pentru toate aceste considerente se apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art.14 din Legea 554/2004, la care dispozițiile art. 15 din lege fac trimitere, motiv pentru care va respinge cererea de suspendare.
Pe fondul cauzei, analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Potrivit art.1 alin.1 din legea nr.554/2004- „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori printr-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în temeiul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim…”.
Art.8 alin.1 din aceeași lege prevede că - „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.
Prin art. 2 alin. 1 lit.a din legea nr. 554/2004 s-a definit ca ”persoană vătămată - orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate și grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum și organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate;”
Astfel, pentru promovarea acțiunii în contencios administrativ reclamantul trebuie să fie beneficiarul unui drept subiectiv ori să aibă un interes legitim pe care autoritatea publică pârâtă are obligația să-l respecte, cerințe impuse de art. 1 din legea nr. 554/2004.
Condiția vătămării unui drept ori interes recunoscut de lege este strâns legată de faptul că această vătămare trebuie să rezulte dintr-un act administrativ sau din refuzul nejustificat al unei autorități publice de a rezolva o cerere a reclamantului privitoare la un drept sau interes recunoscut de lege, ori de nerezolvarea în termenul legal.
Prin măsura de la pct. 1 din decizia contestată a fost obligată entitatea controlată să dispună măsuri în vederea stabilirii întinderii și mărimii prejudiciului pentru plățile nelegale efectuate reprezentând spor fix în cuantum de 500 lei/lună/salariat.
Contractul Colectiv de muncă este definit de art.1 alin.1 din legea nr. 130/1996 ca fiind „convenția încheiată între patron sau organizația patronală, pe de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și orice alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă”.
Potrivit art.8 din aceeași lege, clauzele din contractele colective se stabilesc în limitele și în condițiile prevăzute de lege, iar clauzele negociate cu încălcarea dispozițiilor legale sunt lovite de nulitate absolută (art. 24 alin.1).
Potrivit art.25 din HG nr.833/2007 – ”Acordurile colective nu pot conține prevederi contrare, drepturi și obligații sub nivelul minim stabilit prin acte normative. Clauzele acordurilor colective nu pot exceda sau, după caz, nu pot stabili îngrădirea drepturilor și obligațiilor reglementate prin lege sau drepturi ori obligații suplimentare față de cele reglementate prin lege în derularea raporturilor de serviciu”.
În raport cu prevederile art. 72 din legea nr. 188/1999 se permite încheierea de acorduri colective între instituțiile publice și sindicatele reprezentative sau reprezentanții funcționarilor public, însă aceste acorduri pot să cuprindă numai măsuri referitoare la constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă, sănătatea și securitatea în muncă, programul zilnic de lucru, perfecționarea profesională, alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale.
Drepturile salariale verificate de către pârâte, privind personalul din administrația publică locală B., în speță sporul fix în cuantum de 500 lei/lună/salariat, au fost acordate în baza contractului/acordului colectiv de muncă, și a actelor adiționale subsecvente.
Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice stipulează expres, prin art. 37 alin.1, interdictia de a negocia prin contractele/acordurile colective de muncă salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care exced prevederilor acestei legi.
Potrivit acestor dispoziții legale, prin contractele/acordurile colective de muncă încheiate în sectorul bugetar nu pot fi negociate sau incluse clauze referitoare la drepturi în bani și în natură, altele decât cele prevăzute de legislația în vigoare pentru categoria respectivă de personal, negocierile pentru încheierea acestora efectuându-se după aprobarea bugetelor de venituri si cheltuieli ale ordonatorilor de credite, în limitele și în condițiile stabilite prin acestea.
Rezultă astfel că drepturile salariale din sectorul bugetar se stabilesc prin lege în limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor si nu pot fi modificate prin contracte colective de muncă.
Or, un atare spor fix în cuantum de 500 lei/lună/salariat nu este menționat în legea-cadru si nici în legea dialogului social nr. 62/2011, de asemenea aplicabilă în speță.
În acest context, simpla enunțare a sporului menționat într-un contract colectiv de muncă, chiar necontestat de părți, nu este de natură a-i conferi legitimitate, câtă vreme acest spor nu se regăsește în legea-cadrul a salarizării, lege menită să asigure salarizarea unitară a personalului din sectorul bugetar.
Prin urmare, împrejurarea că sporul nu este în mod expres interzis prin lege nu poate conduce la concluzia legalității sale implicite, câtă vreme sporul respectiv nu se regăsește în enumerarea limitativă realizată de legiuitor.
Nu poate fi primită nici susținerea reclamanților în sensul puterii juridice superioare a contractului colectiv de muncă, deduse din neconstatarea de către instanța competentă a nulității clauzelor contractuale stipulate acesta, câtă vreme contractul colectiv de muncă acordă drepturi care, nefiind permise de lege, sunt prin urmare nelegale, aspect ce poate fi decelat de instanța de contencios administrativ în analiza legalității acordării sporurilor respective.
Or, atâta vreme cât C. de C. are abilitatea legală de a verifica legalitatea sporurilor menționate în contractele colective de muncă, este evident că analiza legalității acestor sporuri nu este condiționată de anularea prealabilă a contractului colectiv de muncă, atâta vreme cât de esența acordării drepturilor salariale în sectorul bugetar este includerea acestora în enumerarea limitativă din legea salarizării.
Cu alte cuvinte, simpla includere a unui drept salarial sau spor în contractul colectiv de muncă nu mai este, în lumina noilor reglementări privind salarizarea în sectorul bugetar, suficientă pentru a consolida din punct de vedere legal dreptul sau sporul respectiv.
Nici susținerea referitoare la abilitarea consiliilor locale, în baza autonomiei locale și a legislației finanțelor publice de a susține cuprinderea și aprobarea în bugetele locale a fondurilor destinate îmbunătățirii conditiilor la locul de muncă, respectiv faptul că aceste sume au fost acordate din veniturile proprii ale institutiei nu constituie motiv de legalitate pentru acordarea acestora.
Aceasta întrucât existența autonomiei locale nu permite eludarea dispozițiilor legale în materie, abilitarea consiliilor legale trebuind a fi exercitată în limitele explicite ale legii iar, pe de altă parte, așa cum s-a arătat mai sus, câtă vreme nu există nici un text de lege care să prevadă plata acestui spor, acesta constituie o plată nelegală.
Pentru aceste considerente, instanța va respinge acțiunea dedusă judecății ca neîntemeiată
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea formulată de reclamanții ORAȘUL B. prin PRIMAR și P. ORAȘULUI B., ambii cu sediul în B., ., jud. C., în contradictoriu cu pârâtele C. DE C. A ROMÂNIEI, cu sediul în București, .. 22-24, sector 1, București și C. DE C. A ROMÂNIEI - CAMERA DE C. C., cu sediul în C., ., jud. C., ca neîntemeiată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare, care se va depune la Tribunalul C..
Pronunțată în ședință publică astăzi, 17.04.2014.
PREȘEDINTE, GREFIER,
R. N. B. E. D.
Tehnored.Jud. R.N. B.
24.04.2014 /6 ex.
| ← Obligare emitere act administrativ. Sentința nr. 2464/2014.... | Obligare emitere act administrativ. Sentința nr. 1194/2014.... → |
|---|
